Cei doi pelerini


 

Doi pelerini urcau pe un drum abrupt, în vreme ce îi şfichiuia un vânt rece. Stătea să se dezlănţuie furtuna. Aşchii de gheaţă şuierau învârtindu-se în vârtejuri ameţitoare printre stânci. Cei doi oameni înaintau cu greu. Ştiau bine că, dacă nu aveau să ajungă la timp la adăpost, aveau să piară în furtuna de zăpadă.

Pe când inima le devenise cât un purice din pricina grijii şi erau aproape orbiţi de ninsoare, ajunseră în apropierea unei prăpăstii, de unde auziră nişte gemete. Un biet om căzuse în hău şi, neputând să se mişte, striga după ajutor.

Unul dintre ei zise:

– Acesta îi este destinul. Acest om este condamnat la moarte. Hai să grăbim pasul sau îi vom împărtăşi şi noi soarta.

Şi se grăbi sa înainteze, puţin plecat pentru a se opune forţei vântului.

Pe cel de-al doilea, în schimb, îl cuprinse mila şi începu să coboare râpa abruptă. Îl găsi pe rănit, şi-l puse pe spate şi urcă iar, chinuit, panta grea.

Se lăsa întunericul. Cărarea era tot mai întunecată. Pelerinul care purta rănitul în spate era asudat şi tare ostenit, când zări luminile adăpostului. Îl însufleţi pe rănit, spunându-i să reziste, dar, pe neaşteptate, se împiedică de ceva întins de-a latul cărării. Privi şi nu putu să nu tresară de oroare: la picioare sale era întins trupul tovarăşului său de drum. Frigul îl omorâse.

El scăpase de aceeaşi soartă numai pentru că se ostenise să-l poarte pe umerii săi pe amărâtul pe care îl salvase din râpă. Trupul acestuia şi efortul menţinuseră căldura care i-a fost necesară pentru a supravieţui.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s