Si Dumnezeu facu tatal


Atunci când Dumnezeu se hotărî să-l facă pe tată, începu cu o structură mai degrabă înaltă şi robustă.

Atunci, un înger care era prin preajmă îl întrebă: „Dar ce fel de tată mai e şi ăsta? Dacă pe copii îi vei face mici de statură, de ce l-ai făcut pe tată atât de mare? Nu se va putea juca cu bilele fără să se pună în genunghi, nu va putea să-şi învelească copilul fără să se aplece şi nici măcar să-l sărute fără să se aplece foarte tare!”

Dumnezeu zâmbi şi răspunse: „E adevărat, dar dacă îl fac mic ca pe un copil, copiii nu vor mai avea spre cine să-şi ridice privirea.”

Când făcu apoi mâinile tatălui, Dumnezeu le modelă destul de mari şi puternice.

Îngerul clătină din cap şi spuse: „Dar … mâini mari ca acestea nu vor putea închide şi deschide ace de siguranţă, nici să încheie sau să descheie năsturaşi şi nici să împletească codiţe sau să scoată o aşchie din deget.”

Dumnezeu zâmbi şi spuse: „Ştiu, dar sunt destul de mari pentru a ţine tot ce se găseşte în buzunarele unui copil şi destul de mici pentru a cuprinde în palme feţişoara lui.”

Dumnezeu tocmai făcea cele mai mari picioare care se pomeniră vreodată, când îngerul izbucni: ”Nu e bine! Crezi că aceste două prăjini ar putea sări din pat dimineaţa devreme când plânge bebeluşul? Sau să treacă printr-o ceată de copii fără să strivească vreo doi, cel puţin?”

Dumnezeu zâmbi şi spuse: „Nu te nelinişti, vor fi foarte bune. Vei vedea: vor folosi să-l salte pe genunchi pe un copil care vrea să se joace de-a căluţu’ sau să alunge şobolanii dintr-o casă de ţară sau să se încalţe cu pantofi care i-ar fi pe măsura nimănui altcuiva.”

Dumnezeu lucră toată noaptea dând tatălui puţine cuvinte, dar un glas puternic şi autoritar, ochi care vedeau totul şi rămâneau totuşi calmi şi înţelegători. La sfârşit, după ce rămase puţin pe gânduri, adăugă un ultim lucru: lacrimile. Se întoarse apoi spre înger şi-l întrebă: „Acum eşti convins că un tată poate iubi ca o mamă?”

                                                        (Erma Bombeck)

Nişte studenţi primiseră ca proiect de sfârşit de săptămână o lungă şi caldă îmbrăţişare dată tatălui lor.

„Nu pot face aşa ceva „, protestă unul dintre ei, „tata ar face infarct!”

„Şi apoi „, spuse altul, „tata ştie că îl iubesc. ”

„Atunci este simplu. „, răspunse profesorul. „De ce n-o faci?”

Lunea următoare, toţi vorbeau surprinşi de cât de plină de satisfacţie fusese experienţa.

„Tata s-a apucat să plângă!”, spunea unul. Iar altul: „Ciudat. Tata mi-a mulţumit.”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s