Un biet batran


Era odata un batrân care nu fusese niciodata tânar. De fapt, în toata viata sa nu învatase sa traiasca. Si neînvatând sa traiasca, nu reusea nici sa moara.
Nu avea sperante, nici nelinisti; nu stia nici sa plânga, nici sa râda.
Nimic din ce se întâmpla în lume nu-l îndurera, nici nu-l mira. Îsi petrecea zilele lenevind pe pragul cabanei sale, fara sa arunce o privire macar catre cer, imensul cristal albastru pe care, si pentru el, Domnul îl stergea în fiecare zi cu vata moale a norilor.
Unii trecatori îi mai puneau întrebari. Era atât de nins de ani ca lumea îl credea foarte întelept si încerca sa se îmbogateasca din experienta sa de sute de ani.
„Ce trebuie sa facem pentru a fi fericiti?”
„Fericirea e o nascocire a prostilor”, raspundea batrânul.
Treceau pe acolo si oameni cu suflet nobil, doritori sa fie de folos aproapelui.
„În ce fel ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe fratii nostri?”, îl întrebau ei.
„Cel care se sacrifica pentru omenire e un nebun”, raspundea batrânul cu un rânjet sinistru.
„Cum ne putem îndruma copiii pe calea cea buna?”, îl întrebau parintii.
„Copiii sunt niste serpi”, raspundea batrânul. „Nu te poti astepta de la ei decât la muscaturi veninoase.”
La batrânul pe care toti îl credeau întelept, veneau si artistii si poetii. „Învata-ne sa ne exprimam sentimentele pe care le avem în suflet”, îi spuneau ei.
„Ati face mai bine sa taceti”, mormaia batrânul.
Încet, încet ideile lui rele si triste începura sa influenteze lumea. Din coltul sau posomorât, unde nu cresteau flori si pasarile nu cântau, Pesimism, (caci acesta era numele batrânului cel înrait) sufla un vânt înghetat peste bunatate, peste iubire, peste generozitate care, atinse de acea suflare de moarte, se ofileau si dispareau.
Toate acestea nu-i placeau deloc Domnului care hotarî sa faca ceva. Chema un copil si-i spuse:
„Du-te si da-i un sarut acelui biet batrân.”
Copilul asculta. Cuprinse cu bratele lui gingase si grasute gâtul batrânului si-i dadu un sarut umed si zgomotos pe fata lui zbârcita.
Pentru prima oara, batrânul se mira. Ochii lui tulburi se înseninara dintr-o data. Caci nimeni nu-l mai sarutase pâna atunci.
Astfel deschise ochii spre viata, iar apoi muri, zâmbind.

Uneori, într-adevar, ajunge un sarut. Un „Te iubesc”, chiar si doar soptit. Un „Multumesc”. O apreciere sincera. Este atât de usor sa faci fericit pe cineva. Atunci, de ce nu o facem?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s