Cine sunt eu? Cautarea sacra


Intrebare: Ce-mi poti da tu mie?

Raspuns: A fi aici inseamna a-ti da.

I: Ce s-a dat?

R: Ce ai intrebat?

I: Ce-am intrebat?

R: Aminteste-ti ce te-a adus aici, motivul.

I: Curiozitatea.

R: Pari prea serios pentru a veni pur si simplu din curiozitate, asa cum te-ai duce la circ. Inainte de a formula motivul, ce-a existat? Poate sentimentul ca-ti lipsea ceva?

I: Poate. Dar ce sa-mi lipseasca?

R: Sa fii legat de ceva. Singuratatea e cea care te-a adus aici. Originea tuturor lipsurilor e sentimentul de izolare.

I: Da… este adevarat. Daca e sa fiu sincer cu mine insumi, trebuie sa admit ca adeseori ma simt izolat. Nu pot sa inteleg asta pentru ca am atat de multi prieteni!

R: Tu nu te mai hranesti din intreg, te consideri un individ. Nu poti trai in autocratie.

I: Cum as putea ajunge sa ma hranesc din intreg, asa cum spui?

R: Tu esti intregul. Incearca sa observi faptul ca tu crezi ca esti o fractiune.

I: Daca a ma considera un individ a devenit un reflex, ce pot face?

R: Pur si simpl observa mecanismul. Privindu-l, tu esti deja in afara lui. El poate continua un timp, dar nu va mai fi alimentat cu combustibil prin implicarea ta. Acest mecanism este in tine, dar tu nu esti in el. In momentul in care-l privesti, reflexul nu se mai dezvolta. Astfel, cand il privesti cu atentie, el iti arata ca tu esti vazatorul.

I: Cand privesti ceva, exista deja o relatie spatiala, nu-i asa? Eu nu pot vedea cu adevarat ceva, eu sunt chiar in interior.

R: Exact. Tine cont ca tu te cunosti numai in producerea constanta, in memorie. Tu faci asta pentru supravietuirea imaginii Eu-lui. Opreste toate proiectiile si ramai in vigilenta receptiva. Este o stare pasiv-activa. In anumite momente fara producere, exista aparitii spontane. Pe acestea le vei recunoaste eventual ca fiind fiinta ta, intregul, prezenta ta. Intai recunosti linistea, apoi tu esti ea. Te simti pe tine insuti ca fiind autonom, adica neidentificat cu nimic din ce-i in jurul tau. Si atunci adevarata relatie este posibila.

RELATIE. Exista relatie in unitate?

A fi uman inseamna a fi in relatie. Ca fiinte umane noi traim in relatie cu elementele – cu soarele, luna, pietrele din pamant si cu toate fiintele vii. Dar ce inseamna „a fi in relatie”, „a trai in legatura” cu ceva? In general, cand folosim acest cuvant, noi intelegem o legatura de un anumit gen intre entitatile individuale, obiect cu obiect sau subiect cu obiect. Cuvantul legatura presupune aici separare, apoi punerea laolalta a fractiunilor. Aceasta vedere fractionara a legaturii este pur conceptuala. E o nascocire a mintii si n-are nimic de-a face cu perceptia pura, cu realitatea, cu ceea ce este real.

Cand traim liberi de toate ideile si proiectiile, noi intram intr-un contact real cu ceea ce ne inconjoara. Asadar, practic vorbind, inainte de a putea fi in relatie cu mediul nostru inconjurator, noi trebuie sa stim cum sa fim in relatie cu ceea ce este cel mai apropiat de noi – corp, simturi si minte. Singura piedica in perceptia clara a starii noastre naturale este ideea puternica de a fi un individ separat, traind intr-o lume cu alte fiinte separate. Noi avem o imagine despre noi insine. Aceasta imagine poate fi mentinuta doar in relatie cu lucrurile si deci ea face obiecte din tot ce ne inconjoara – prieteni, copii, sotul sau sotia, inteligenta, contul in banca etc. – si intra intr-o asa-zisa relatie personala cu aceste proiectii. Strania idee de sine este o contractie, o limitare a intregului, a fiintei reale. Cand aceasta notiune moare, ne regasim expansiunea naturala, linistea, globalitatea fara periferie sau centru, fara exterior sau interior. Fara notiunea de individ nu mai exista nici o senzatie de separare si simtim unitatea noastra cu toate lucrurile. Simtim cele din jur ca pe niste evenimente in intregul fara restrictii. Cand iubitul sau copiii nostri parasesc casa, sau cand contul la banca scade, este un eveniment in noi. Constienta ramane constanta.

Orice fenomen, orice exista este o expresie in interiorul globalitatii iar varietatile de expresie au un inteles si o legatura numai in lumina intregului. A fi in relatie inseamna a fi legat in interiorul intregului. Deoarece in intreg nu exista nici unire a fractiunilor, nu exista un altul. Strict vorbind, in relatia perfecta nu exista nici o legatura, nici o dualitate; exista numai globalitate. Toata perceptia tinteste direct spre fiinta noastra primordiala, spre liniste, spre non-starea naturala, care este comuna intregii existente.

Astfel, in expresia umana „a fi in relatie” inseamna a te afla in comuniune cu intregul. In aceasta comunine asa-zisa prezenta a altora este resimtita ca o daruire spontana, iar propria noastra prezenta este o primire spontana. Nu mai exista senzatia de lipsa si, in consecinta, nici nevoia de a cere, deoarece simpla receptare ne aduce deschidere. Cand traim in deschidere, primul impuls este acela de a darui. A fi in deschidere si in miscarespontana de daruire inseamna iubire. Iubirea este meditatie. Ea este o noua dimensiune in viata.

Intrebare: Tu spui ca nu exista un altul, insa nu poti totusi sa sustii ca nu exista nici o diferenta intre oameni. Eu am caracterul meu si capacitatile mele, asa cum altii le au pe ale lor.

Raspuns: Tu traiesti in contractie, gandind la tine insuti ca la un individ. Unde gasesc inteles termenii de „mine” si „al meu”? Cand privesti cu adevarat in tine insuti nu poti spune ca trupul iti apartine. Tu esti rezultatul a doi oameni si fiecare parinte are doi parinti, si tot asa. Toata umanitatea e in tine. Tu esti ceea ce absorbi. Mananci legume, peste, carne si acestea sunt dependente de lumina, de soare, de caldura. Lumina e legata de luna si de stele si toate sunt in relatie. Nimic nu-i personal in noi. Corpul e in relatie organica cu universul. El e facut din aceleasi elemente ca orice altceva. Compozitia elementelor variaza dar aceasta variatie este aproape neglijabila in fiintele umane. Pot exista diferente in structura si culoare insa constitutia si functionarea sunt aceleasi in noi toti. Nu exista nimic personal in inima, ficat, rinichi, ochi, urechi, piele, nici in elementele care construiesc modele de comportare, gandire, reactii, manie, gelozie, competitie, comparatie etc. Exista aceleasi stari emotionale. Corpul-minte functioneaza intr-un mod universal si grija care trebuie avuta este aceeasi pentru toate.

Tu trebuie sa intelegi si sa cooperezi cu trupul. Ignorarea mecanismului e cea care creeaza conflictul. Cercetarea poate fi efectuata numai in viata zilnica. Mintea ta si corpul tau sunt reflectate in comportarea ta din zori si pana in noapte. Atentia ta trebuie sa fie bipolara, observand deopotriva campul intern si pe cel extern. Relatiile sunt oglinda in care fiinta ta interioara se reflecta. Fii constient ca tu esti o veriga in lantul fiintei. Cand simti cu adevarat asta, accentul nu se mai pune pe fiinta individuala si atunci iesi spontan din contractia ta. Tu nu traiesti in izolare, in autonomie. In starea de relatie se afla presimtirea prezentei.

I: Deci individul nu exista ca entitate izolata. Dar personalitatea nu exista ca unica parte a intregului?

R: Persoana este intr-adevar doar persoana, adica masca, insa ea a ajuns sa fie sinonima cu ideea de entitate individuala, separata si continua. Personalitatea nu este constanta, asa cum ne-o imaginam. In realitate este doar o reorchestrare temporara a tuturor simturilor noastre, a imaginatiei si inteligentei, potrivit cu fiecare siuatie. In viata nu exista repetitie si fiecare reorchestrare este unica si originala, asemenea desenului dintr-un caleidoscop. Greseala este de a o identifica cu personalitatea, de a o conceptualiza in memorie si apoi de a ne lua pe noi insine drept aceasta colectie de imagini cristalizate, in loc sa lasam toate emotiile, perceptiile si gandurile sa se iveasca si sa moara in noi. Suntem la teatru privind propriul nostru rol pe scena. Actorul este mereu „in spatele” personajului. El se simte complet parasit in suferinta, sau se crede un erou, un iubit, un ticalos, dar toate aceste aparitii au loc in prezenta globala. Aceasta prezenta nu este o atitudine detasata, o pozitie de martor. Nu este un sentiment de separare, o senzatie de a fi „in afara”. Este prezenta intregului, a iubirii, din care vin toate. Cand nici o situatie nu ne reclama activitatea, noi ramanem in golul de activitate, in aceasta prezenta.

I: Cand nu te mai identifici cu persoana, cum e afectata viata?

R: Ceea ce observi inainte de toate este ca perceptiile tale sunt mai bogate si mai profunde. Comunicarea devine cu mult mai variata. In general noi suntem fixati in tipare de comunicare, dar cand traim in deschidere apare o mare sensibilitate, o sensibilitate la care n-am visat vreodata.

Cand ne apropiem de cele din jurul nostru din perspectiva intregului, intreaga noastra structura devine vie. Noi nu auzim muzica numai cu urechile. Cand urechile inceteaza sa mai pastreze sunetele doar pentru ele, noi simtim muzica cu tot corpul nostru, ii simtim culoarea, forma, vibratia. Ea nu mai apartine unui organ specific, ci apartine intregii noastre fiinte. Acest fapt creeaza o adanca umilinta, o mare inocenta. Adevarata comunicare este posibila doar in umilinta.

Atunci se traieste intr-o dimensiune complet noua. A trai ca o personalitate inseamna a trai in restrictie. Nu trai in restrictie! Nu lasa personalitatea sa traiasca in tine. A trai in mediul tau fara separatie, e o mare frumusete.

I: Vrei sa spui mai multe despre umilinta in relatiile umane?

R: Umilinta nu e ceva de purtat precum o haina. Nu-i ceva ce se face cu capetele plecate si cu privirea dusa! Ea vine din reabsortia individualitatii in fiinta, in liniste. Ea vine din sfarsitul oricarei agitatii. In atentie, in vigilenta exista umilita. Ea inseamna receptivitate, deschidere la tot ce ofera viata. Acolo unde nu exista nici o memorie psihologica, nici o acumulare de cunostinte, acolo exista inocenta. Inocenta este umilinta.

In situatii intime sau problematice, fiecare trebuie sa vorbeasca cu umilinta despre ceea ce simte. Este pur si simplu o stare de fapt, fara vreo justificare sau interpretare. Nu trebuie sa ajungem la o concluzie. Daca noi acordam situatiei o deplina libertate fata de evaluare, judecata si de presiunea de a trage o concluzie, atunci se ivesc multe lucruri care nu apartin memoriei noastre.

Umilinta apare atunci cand nu se face nici o referire la un „Eu”. Acest vid este factorul de vindecare in orice situatie. Heidegger spune: „Fii deschis la deschidere”. Fii deschis la ne-concluzie. In aceasta deschidere situatia ofera propria ei solutie, si in deschidere noi o receptam. Adeseori, cand solutia apare, mintea vine si se cearta cu ea, se indoieste de ea.

I: Trebuie sa oferi iubire si daruri chiar atunci cand cineva este extrem de negativ?

R: Intrucat tu esti mereu receptiv, orice lucru apare ca un dar si-ti indica natura ta reala. Nu ceea ce indica e important, ci atitudinea receptiva. In starea de receptivitate toate obiectele se desfasoara si sunt transmutate in iubire.

Cand cineva are o atitudine negativa si tu nu-i oferi un suport pentru negativitatea lui, acesta se poate intoarce dintr-o data la sine insusi. Este ca si cand, incercand el sa apuce manerul usii fiind sigur ca este acolo, constata ca lipseste, si deodata devine constient ca mana lui e goala. Atunci situatia nu mai apartine unei imagini. Ea apartine observatiei insasi.

I: Care e criteriul pe baza caruia iti alegi prietenii inainte de a fi liber de ego?

R: Tu nu-ti poti cauta prieteni. Ei vin la tine. Fundalul tuturor intalnirilor este momentul in  care n-ai nimic de spus. Aici este simtirea fara emotivitate. Daca acest fundal nu e prezent intr-un mod placut, tu poti fi sigur ca el este doar acoperit de cuvinte, proiectii si imagini. Un barbat sau o femeie nu exista in sine. Ei apar ocazional in acest fundal. Doar in aceasta absenta a asteptarii pot sa apara calitatile barbatului sau ale femeii, fara clisee sau repetitii. In general, intre doi oameni exista o foarte mica intrepatrundere. Exista doar alaturarea a doua tipare. Aceasta cauzeaza conflict si plictiseala.

Vecinii si prietenii tai au anumite pareri despre tine. Nu te lasa purtat de aceste pareri si nici nu-ti face pareri despre ei. Nu intemnita oamenii in memoria ta. Circumstantele nicicand nu se repeta; viata nicicand nu se repeta. Doar egoul doreste o securitate cunoscuta, care eticheteaza orice fiinta si orice situatie. Asa incat traieste in mediul tau ca si cum ar fi pentru prima data. Fii fara calificative. In aceasta stare de goliciune tu esti minunat si fiecare moment e plin de viata.

I: Cum pot sa stiu cand sunt impulsiv si cand sunt spontan?

R: Comportarea impulsiva e reactie. Este conditionare. Cand te consideri pe tine un nimic, tu esti o fiinta iubitoare si nu se produce nici o reactie. Ceea ce spui sau faci apartine situatiei insesi, nu unei idei. Actiunea spontana e fara memorie. E perfect estetica, minunata si dreapta. Este fundamental etica.

I: Mai concret, eu nu stiu clar cand dorinta sexuala este fortata sau impulsiva si cand este o expresie spontana a iubirii?

R: In iubirea adevarata nu exista iubitor si iubit. Exista un moment care vine din corp pentru a celebra acea iubire in plan fizic. Senzatia de „a fi una” in senzatia corporala se iveste direct din unicitatea iubirii insasi.

Comportarea intre doi iubiti este o arta. Un artist apeleaza la cea mai inalta imaginatie a sa. Dar imaginatia trebuie folosita pentru a exalta iubirea, nu pentru a-i compensa lipsa. Ritmul biologic si imaginatia sunt conduse de iubire si doar iubirea poate reinnoi constant stimularea; altfel apare plictiseala.

Astazi, din pacate, se face o mare confuzie intre dorinta care decurge din ritmul biologic si dorinta care vine din minte si este repetitie mecanica. Exista atat de multa stimulare mentala, incat multi oameni au pierdut legatura cu ritmurile lor biologice si au devenit indolenti sau lacomi in mod mecanic. Repetitia mecanica impiedica ritmul natural. In repetitia mecanica exista doar a lua si a folosi. Cand mintea, memoria, intervine, corpul nu mai este deschis in toate capacitatile lui; atunci stimularea senzuala nu mai este puternica si tu o compensezi cu imagini si efort. Este un cerc vicios.

Trebuie sa te lamuresti in legatura cu natura dorintei tale. Nu lasa informatia de mana a doua sa te influenteze. Exista doar iubire si in aceasta iubire barbatul si femeia apar uneori. Nu exista obicei, nici reflex automat in aceasta aparitie. Cele mai multe dintre asa-zisele raspunsuri ale oamenilor sunt doar obiceiuri si reactii.

I: Este o asemenea comportare imorala?

R: Cand traiesti constient, orice moment aduce moralitate ce rasare din frumusete. Pentru cei ce traiesc in frumusete, moralitatea codificata este imorala, pentru ca ceea ce poate fi moral in situatia de azi poate sa nu fie potrivit pentru maine. Moralitatea codificata accepta repetitia. Cand orice moment aduce propria lui intelegere morala si cale de actiune, exista o plasticitate interioara a mintii si a corpului.

Cata vreme tu iti chemi o identitate personala, tu esti motivat de siguranta si compensatie si nu exista nici o traire adecvata a momentului. Aceasta este conditia omului de azi. Noi traim intr-o societate schiloada, unde nu exista nici maturitate, nici desavarsire. De aceea, intr-un fel, moralitatea codificata previne societatea de la prabusirea completa. Asa incat atunci cand noi oferim copiilor nostri comportarea codificata ca pe o carja, trebuie sa fim ferm convinsi ca intr-o zi ei vor fi capabili sa actioneze in mod inteligent.

I: Asa cum ai spus, comportarea intre iubiti este o arta. Sa insemne asta ca orice expresie sexuala este estetica?

R: Cand totul apare in iubire si dispare in iubire, este o expresie a iubirii, de ce sa traiesti in restrictie?  Nu-i prezent nici un barbat sau vreo femeie, exista doar iubire. Aceasta iubire neconditionata poate fi transpusa la nivel biologic, dar ceea ce se numeste sexualitate nu exista pentru mine. Cand exista numai un act biologic sau niste sentimente temporare, exista adesea un sentiment de pierdere ulterioara a ceva. Asta creeaza o reactie psihologica de aversiune sau de indiferenta de care poti sa nu fii constient. Poti fi constient doar ca ai pierdut interesul pentru celalalt. Intr-o relatie bazata in primul rand pe biologie exista separare. Dar in momentul in care functia biologica este o extensie a trairii in unitate, nu exista nici un sentiment de separare. Bucuria unitatii este iubire adevarata si niciodata nu-si va pierde atractia.

In expresia iubirii, totul este moral. Tu esti un poet, un artist, un muzician. Tu celebrezi cu toata fiinta ta.

I: Se pare ca atunci cand traiesc din moment in moment, se produce inevitabil intimitate in multe relatii, fara vreo comparatie si fara nici o problema reala. Ma simt indragostit foarte usor si-mi dau seama mereu ca asta e natura mea reala.

R: Tu traiesti pentru moment, dar nu in el. Tu esti inca identificat complet cu diferite imagini din film, traind inca in devenire, in experiente si aventuri. Ceea ce numesti a fi indragostit este atasament la o stare. Asadar, nu exista nici o emotie reala in ea, nimic nou. Este siguranta pentru imaginea-de-sine ca barbat sau iubit. De ce te restrangi la o imagine? Observa ca lumina care ilumineaza filmul, nu e ea insasi colorata.

In relatia unei personalitati cu alta, a unei imagini cu alta, exista numai conformare, exploatare si cerere. Este constrangere si violenta. In intimitatea suprema exista sensibilitate si un puternic simt al frumusetii si elegantei. Relatia trupeasca este incununarea pe plan fizic a impartasirii comune a unei stari spirituale. Dar pentru ca relatia trupeasca sa fie ridicata la asemenea inaltimi, ea trebuie sa vina ca o revarsare spontana intre doi indragostiti care traiesc cu adevarat in uniune.

I: Dar eu ma simt in armonie cu multi oameni si exista in mine o chemare naturala de a realiza asta in plan fizic. Eu pot trece de la o iubire la alta cu totala usurinta.

R: Corpul tau a fost utilizat gresit si a devenit complet conditionat. Aceasta comportare este un model mental in care discriminarea selectiva a fost sistematic reprimata. Fara acest model, corpul este complet liber si apare sensibilitatea matura, in care discriminarea selectiva iese in scena.

I: Faptul ca spui ca iubirea nu este exclusiva, n-are nimic de-a face cu relatiile intime?

R: Iubirea apartine tuturor. Tu n-ai nevoie sa o confirmi pe plan fizic cu toti.

I: Ai spus mai inainte ca adevarata prietenie este linistea in care nu mai e nimic de spus. Vrei sa vorbesti mai mult despre asta?

R: Sa zicem ca tu traiesti cu cineva pe care-l iubesti cu adevarat. Pot exista multe momente in care nu simti si nu gandesti nimic. Exista doar trairea impreuna. Asta se simte adeseori la cuplurile care au trait impreuna un timp indelungat. Cand traiesti cu un barbat sau cu o femeie, vine un timp cand fiecare stie totul despre trecutul celuilalt si nu mai e nimic de spus. Insa intervalele sunt pline, nu goale, iar confortul deplin din interval este fundalul intregii relatii. Atunci e minunat sa fii impreuna. Totul vine din aceasta liniste si se dizolva din nou in ea.

I: Ca parinte exista vreo cale de a creste copiii, in asa fel incat ei sa nu se identifice cu personalitatea?

R: Pana la o anumita varsta copilul priveste constant prin tine pentru a se adapta el insusi la lume, asa incat tu trebuie sa fii liber si libertatea ta este cea care invata. Felul in care se comporta parintii e foarte important. Exista atatea lucruri care nu pot fi spuse ci doar demonstrate in viata. Desigur, exista autoritate in modul tau de comportare dar nu e o autoritate impusa. Autoritatea reala nu este niciodata autoritara. Ea vine din inteleciunea impersonala, nicidecum din personalitate.

Copilul trebuie sa inteleaga ca nu exista repetitie. El nu trebuie sa fixeze o experienta. El trebuie sa fie mereu curios. Orice eveniment trebuie infatisat intr-un mod nou. Asta inseamna ca tu nu-ti privesti copilul ca pe ceva definit, un copil, ci in orice moment il privesti in totalitatea lui. Niciodata sa nu-l compari cu altul. Daca tu te consideri pe tine un parinte si pe copilul tau un copil, el se va simti impresionat, desi se poate ca el sa nu stie de ce simte asta. Intre parinte si copil trebuie sa existe prietenie. In prietenie nu exista nici tata, nici mama, nici copil – exista doar iubire.

I: Cum pot sa-mi educ copilul, astfel incat sa nu existe repetitie?

R: Acolo unde exista imaginatie nu exista nici o repetitie. Pana la varsta de sapte-opt ani creierul drept trebuie sa se dezvolte mai accentuat. Aceasta e partea intuitiva, partea simtirii, a senzatiei globale. Preocuparile copilului trebuie sa ramana pictura, jocul, muzica, dansul. Partea stanga a creierului, adica partea analitica, se poate dezvolta mai tarziu pe aceasta baza.

I: Ce parere ai despre trimiterea copiilor la scoala?

R: Sistemul nostru educational este construit in vederea supravietuirii persoanei. Exista foarte putina umanitate in educatia noastra. Totul se structureaza in jurul spravietuirii psihologice intr-o societate cladita pe competitie. Insa tineretul este inceputul unei noi societati. Daca tu iti educi copilul acasa, el are ocazia sa devina o fiinta minunata, dar trebuie sa-ti asumi cu inteligenta o asemenea responsabilitate si cu ochii deschisi, altfel el se poate schimba atunci cand inainteaza in varsta, acuzandu-te ca nu i-ai oferit uneltele de supravietuire in lumea de azi.

I: Cum pot face un copil sa inteleaga ca acest comportament codificat este doar o tranzitie?

R: Trebuie sa te eliberezi tu insuti de comportamentul codificat. Nu cauta nicicand sa impui restrictii unei situatii. Desigur, situatia poate implica propriile ei restrictii functionale si morale, dar aceste restrictii nu vin dintr-o idee; ele provin din vederea ta cuprinzatoare, din inteligenta totala.

Un copil invata asta mai intai din nucleul familiei lui. Cand parintii simt, actioneaza si gandesc corect, copilul imita spontan comportarea corecta.

I: Constat ca ma ingrijoreaza mult problema banilor. E ceva normal?

R: Tu nu esti proprietarul a ceea ce posezi, esti doar administrator. Cand esti doar un administrator, si nicidecum un proprietar, te comporti complet diferit, deoarece te simti liber fata de bunuri. Tu le vei utiliza in mod diferit, potrivit cu situatia, nicidecum in vederea acumularii. Cheltuieste banii cu folos!

I: Cum putem sti cati ne trebuie? Eu am o familie si tind sa fiu ingrijorat in privinta viitorului.

R: Cand ajungi sa te cunosti, ajungi la o ierarhie a valorilor. Daca nu mai pui accentul pe fenomenal, tu folosesti lumea complet diferit. Nu adera la o societate productiva, competitiva, care creeaza constant nevoi, noi elemente pentru supravietuire. Societatea noastra se bazeaza pe consum. Este o creatie complet artificiala. Nu cheltui prea mult timp muncind pentru bani, pentru acumulare. Tu poti munci trei-patru zile pe saptamana si sa-ti rezervi jumatate din zi pentru a trai in frumusete. Cand ai o familie, prezentul are o anumita extensie. Cat de departe merge aceasta numai tu stii, dar nu trai in viitor!

I: Am vorbit mai devreme despre cum sa facem fata maniei cand ea apare ca o reactie psihologica, ca o stare emotionala. Ar putea vreodata mania sa fie lipsita de reactie?

R: Da. Exista o manie divina, dar atunci nu este cu adevarat manie. E un fel de activitate nelegata de vreo imagine-de-sine. Este o expansiune a totalitatii intr-un gest de indreptare a functiei. De afara poate aparea ca manie, dar nu e manie. E complet lipsita de reactie si nu lasa reziduuri. Cand situatia ia sfarsit, ea se dizolva complet.

I: Aceasta actiune impersonala poate fi vreodata implicata in lupta?

R: Atunci cand mediul biologic, adica trupul, familia, vaca si adapostul sunt in pericol, apare actiunea spontana. Ea rasare din dorinta de a proteja, din nevoia de supravietuire biologica, lipsita de puncte de vedere fractionare si de ideea de a mentine un „eu”. Atunci actiunea este complet integrata intr-o viziune globala si se adapteaza momentului. Ea nu supravietuieste situatiei ci se dizolva in liniste, in intregul din care a rasarit.

I: Ce ne poti spune despre actiune in razboiul purtat pe scara larga?

R: Anticiparea colectiva e intotdeauna psihologica, este apararea ideilor. O societate care nu reactioneaza niciodata anticipat fata de o idee, nu va fi niciodata agresiva. Modul de comportare in razboi depinde de momentul insusi. Trebuie sa existe demnitate in aparare. Actiunea lipsita de reactie rasare din inteligenta. Noi ne-am concentrat doar asupra unei cai de rezolvare a conflictului – anihilarea fizica. Dar conflictul poate fi rezolvat pe mai multe cai. Nu se poate spune dinainte care este calea potrivita. Cand traiesti fara motivatie egoista, capacitatile tale sunt surprinzator de variate!

I: Asadar, pot exista momente cand e corect sa lupti cu mijloace pasive?

R: Se actioneaza potrivit momentului, fara predeterminare psihhologica si idei politice. Atunci exista prezenta in situatie si numai in aceasta prezenta inteligenta poate functiona. A-ti face un ideal din pasivism in toate situatiile nu este mai inteligent decat ati face un ideal din agresiune. Toate mijloacele trebuie sa fie la dispozitia ta. Nu poti fi incatusat de idei. Pot fi momente cand invitandu-ti dusmanul in casa ta si dandu-i de mancare este o actiune corecta. Dar nu exista un lucru numit pasivism. Exista numai actiune. Non-actiunea este tot actiune.

I: Ce crezi despre nationalism?

R: Supravietuirea biologica include comunitatea, limbajul, ritualurile, obiceiurile etc. Cultura este o extensie a individului astfel incat, intr-un anumit sens, dorinta puternica de a proteja cultura este o parte a supravietuirii biologice. Dar nationalismul se bazeaza pe idealism. Este o abstractie, o nascocire. Este supravietuirea psihologica colectiva. Instinctul protector al supravietuirii biologice are o  anumita limita, limita sigurantei fizice. Este imposibil ca singura supravietuirea biologica sa conduca la razboiul la scara mare. Limitele supravietuirii psihologice, pe de alta parte, sunt mai putin definite. Supravietuirea psihologica porneste din minte si va merge tot atat de departe cat merge mintea.

I: Tu spui ca trebuie sa fim liberi de idealuri. Care consideri ca este functia idealismului?

R: Este o unealta a societatii de a organiza diferiti indivizi si mici grupuri de indivizi care dispun in mod natural de cultura intr-o colectivitate mai mare si mai omogena. Orice idealism, chiar cel mai spiritual, se bazeaza pe gandire calculata si pe devenire. Razboiul apartine procesului devenirii, comparatiei si aspiratiei. El este purtat pentru supravietuirea ipotetica a persoanei cand, de fapt, nu exista nici o persoana. Idealurile te pot duce la razboi, dar in momentul luptei unde sunt idealurile?

I: Cum as putea sa aduc pacea in lume in modul cel mai potrivit?

R: Deci tu cauti pacea? Ti-ar placea sa vezi tot ce-i in jurul tau in pace? Dar oare esti tu in pace? Caci inainte de a aduce pacea in jurul tau, trebuie ca tu insuti sa fii in pace. Mai intai observa lipsa ta de pace. Observa ca esti neincetat in razboi cu tine insuti, esti violent si agresiv cu tine insuti. Atata timp cat exista un ego, exista razboi. Atata timp cat tu crezi ca esti o entitate independenta, exista razboi si e inutil sa incerci sa stingi conflictul la nivel social. Daca nu esti in armonie cu tine insuti, ramai un complice al societatii.

Aceasta chestiune a razboiului si pacii este foarte importanta. Cand tu vei ajunge sa traiesti experienta fiintei globale, va fi o libertate reala si o securitate absoluta. Cata vreme tu nu ai integrat aceasta libertate, nu poti ajuta la instaurarea libertatii sociale si politice. Libertatea nu poate veni niciodata printr-un sistem.

I: Dar noi trebuie sa influentam institutiile. Cum putem face asta?

R: Nu incerca sa influentezi. In momentul in care tu respiri, intreaga lume este afectata de inspiratia si expiratia ta. Atunci cand traiesti in pace, tu o radiezi. Daca cineva cere ajutor, ajuta-l. Dar nu deveni un facator de bine profesionist.

I: Insa nu avem oare raspunderea personala de a schimba lucrurile pe care le simtim ca sunt rele?

R: Daca esti eliberat de ideea ca esti cineva, problema responsabilitatii nu mai joaca nici un rol. Cand nu mai esti limitat de personalitate, exista inteligenta si actiunea este adecvata fiecarui moment.

Daca tu ai ideea ca esti cineva – un prieten, cineva care ajuta, o persoana politica, un profesor, o mama, un tata etc. – vei vedea situatia colorata doar prin aceasta imagine. Este o vedere fractionara si, pentru ca este partiala, ea da nastere conflictului si reactiei. Intrucat actiunea nu apare si nu dispare in intreg, va exista un reziduu. Inainte de a actiona, tu trebuie sa intelegi situatia. Pentru a o intelege in intregime, trebuie sa privesti faptele eliberat de idei. Ea trebuie sa apartina intregului tau; altminteri tu esti o spita la roata reactiei, unde exista relatie doar de la concept la concept.

Cand tu ajungi un faptuitor profesionist, nu mai esti spontan. Nu poti crea niciodata armonie. Este minunat sa fii cu adevarat un nimic, fara calificative. Tot ce apare, apare in tine si tu actionezi in acord cu aparentele folosind capitalul tau intelectual, corporal, material etc. Atunci toata activitatea este echilibrata.

I: Spui ca nu trebuie sa devin un facator de bine profesionist, dar ce se intampla daca asta-i meseria mea? Mai mult, eu stiu ca tu insuti calatoresti pe glob facand bine. Nu putem sa stam pur si simplu, lasandu-i pe oameni sa sufere! Nici un muritor de foame nu este interesat de cercetarea sinelui. Supravietuirea biologica trebuie avuta in vedere in primul rand. Asta cere profesionisti.

R: Eu nu spun ca trebuie sa ignori lumea, dar in primul rand trebuie sa stii cum sa actionezi just, adica liber de limitarile punctului de vedere individual. Mediul nostru ne apare conform atitudinii pe care o luam. Din punctul de vedere al corpului si simturilor, lumea apare ca o perceptie a simturilor. Din punct de vedere mental, lumea apare ca minte. Pentru constiinta, lumea este doar constiinta. Cand pleci de aici, nu incerca sa schimbi ceva. Fii doar constient ca ideile si actiunile tale rasar din minte. Cand privesti in jurul tau din constiinta, vei vedea lucrurile in mod diferit si atunci intelegerea si actiunile tale vor fi diferite. Niciodata nu vei putea sa schimbi lumea de pe pozitii personale. Poti schimba societatea doar de pe pozitii impersonale, din constienta. Adesea se iveste intrebarea: cum pot eu sa schimb societatea, caci imi displac atat de multe lucruri? Da-ti seama ca nu se poate produce vreo transformare decat daca actiunea vine dintr-o viziune complet diferita de cea dinainte. In plan personal ramai un complice al societatii. Actiunea creativa poate aparea doar atunci cand le vezi pe cele din jur din punctul de vedere al constiintei. Atunci tu esti legat in mod real de societate, de situatie, de lume. Altfel tu ramai legat doar de tine insuti, de reactiile si de rezistentele tale. Observa ca societatea incepe cu tine.

Tu esti propriul tau mediu cel mai apropiat, asa incat incepe cu tine. Cand inveti cum sa privesti mediul tau cel mai intim vei sti automat cum sa privesti mediul mai larg. In acest mod de a privi exista intelegere si intelegerea conduce la actiunea corecta. Cand ajungi la intelegerea vietii, nu va mai fi nevoie sa ma intrebi pe mine, sau pe oricare altul, ce sa faci.

I: Nu crezi ca ar trebui facut ceva pentru a imbunatati comunicarea si dialogul intre diferite tari?

R: Ce este comunicarea? Oare pe masura ce asa-zisa comunicare s-a intensificat, razboiul a slabit? Invata intai sa comunici cu tine insuti si cu mediul tau cel mai apropiat. Curata-ti propria casa si pregateste-o pentru oaspeti. Cand exista ordine si armonie intr-o societate, ea influenteaza intreaga lume. A deveni un facator de bine profesionist e un mod de a evada de la propriile-ti probleme. E doar un camuflaj. Dar, desigur, daca apare ocazia sa ajuti, nu refuza niciodata.

I: Dar avem intr-adevar nevoie de scopuri in viata?

R: Unde exista un ego, exista scop. Si unde nu exista nici un simt al „eu”-lui, nu exista scop. Viata este fara scop. Exista numai frumusete in a trai in eternitate. Daca tu crezi ca esti un „eu” individual, atunci te izolezi de mediul tau si aceasta izolare iti da senzatia de insecuritate, de teama si neliniste. Atunci tu cauti scopuri. Te ingrijorezi si anticipezi. Viata n-are nevoie de o ratiune de a fi. Asta-i frumusetea ei.

I: Cum pot privi suferinta altora?

R: Cand privesti adanc, nu exista nici o diferenta intre suferinta ta si a celor din jur, intrucat ambele sunt deopotriva obiecte ale perceptiei. Doar prin corpul tau te apropii de suferintele celor din jur. Orice suferinta arata inspre cunoscatorul ultim. Observa in felul acesta, nu justifica si nici nu blama. Orice justificare e o fuga de realitate, un refuz. Numai cand intr-adevar faci din suferinta un obiect al perceptiei si nu il proiectezi ca apartinand altora, atunci te eliberezi pe tine si ii eliberezi si pe altii de ea.

I: Exista vreun accident in viata?

R: Nu exista nici un accident, pentru ca tot ce se intampla apartine intregului. Din punct de vedere personal poate sa para accident sau coincidenta, dar in ochiul divin al infinitului exista numai simultaneitate.

I: In intreg nu putem vorbi despre soarta sau determinism, nu-i asa?

R: Nu exista trecut, prezent si viitor. Viitorul este un trecut proiectat si prezentul este trecut in momentul cand te gandesti la el. Totul se intampla in prezenta ta, care este dincolo de timp. Fatalismul e o atitudine pasiva in care te predai situatiei, te identifici cu ea. Dar tu nu esti situatia, filmul, ci lumina care-l ilumineaza si-i da viata. Ceea ce tu numesti accident, soarta etc. este in film, dar tu, lumina, nu esti.

I: Ce intelegi prin a fi „in film”? Intr-un anumit fel asta nu e determinism?

R: Determinismul este linear insa in istoria lumii nu exista doar o singura creatie. Lumea se creeaza in fiecare moment in afara oricaror posibilitati. Toate posibilitatile sunt in tine – de ce te identifici cu o expresie? Toata relativitatea are inteles numai in intregul tau.

Cand exista doar simultaneitate, atunci totul se intampla in orice moment. Trecutul, prezentul si viitorul sunt laolalta in prezenta. Numai din constienta, din globalitate filmul poate fi vazut in intregime. Altfel ramai legat de fragmente, de imagini diferite si intri in fiecare tablou. Continutul vietii tale este mai bogat decat stii tu. Cand exista claritate si discernamant, atentia si energia ta nu vor mai trai cu si nu se vor mai dispersa in imagini.

I: In ce consta temelia unei vieti cu adevarat religioase?

R: Nu in schimbarea stilului tau de viata si in adoptarea unei noi formule sau filozofii, ci in descoperirea limitelor ultime ale gandirii si devenirii. Cand mintea este golita ea ajunge la calmul inerent. In aceasta liniste realitatea este reflectata si experimentata ca o presimtire. Presimtirea trebuie dezvaluita pentru a trai realitatea asa cum a fost presimtita. S-ar putea numi o intoarcere la sursa presimtirii. Totusi, realizarea presimtirii nu poate fi o idee bazata pe zvonuri; mai degraba poti fi luat de realitate, absorbit total de ea in experienta directa. Aceasta nu-i doar temelia unei vieti religioase, dar si temelia unei intregi societati noi, a umanitatii in frumusete si iubire.

CUNOASTE-TE PE TINE INSUTI

Iluminarea inseamna eliberarea de ideea de a fi cineva

Forma umana este un microcosmos al universului. Tot ceea ce este presupus a exista in afara noastra, de fapt exista in noi. Lumea e in tine si poate fi cunoscuta in tine, ca fiind tu. Ce este atunci acest „tu”?

Ca fiinta umana in relatie cu toate fiintele vii noi trebuie intai de toate sa fim in relatie cu noi insine. Nu putem intelege, iubi si accepta pe altii, fara ca mai intai sa ne cunoastem si sa ne iubim pe noi insine. In general, insa, ne consumam intreaga noastra viata implicandu-ne in ceea ce aparent este in afara noastra, fara sa privim vreodata la ceea ce este inauntru. Nu ne oferim nici un pic de timp pentru a citi cu constiinciozitate propria noastra carte, reactiile noastre, rezistentele, tensiunile, starile emotionale, stresul fizic. Aceasta citire nu reclama un sistem sau un timp dedicat special introspectiei. Implica doar observarea sinelui in timpul zilei, fara identificarea obisnuita cu un centru individual de referinta, cu o imagine a Eu-lui, cu o personalitate, cu un propagator de puncte de vedere.

Ca sa ne observam in mod stiintific, noi trebuie sa acceptam faptele asa cum sunt, fara placere, neplacere sau concluzii. Nu este o acceptare mentala, o acceptare a ideilor, ci este ceva complet practic, functional. Se cere doar sa fim vigilenti. Atentia trebuie sa fie bipolara. Noi vedem situatia si in acelasi timp vedem ce ecou produce ea in noi ca simtire si gandire. Cu alte cuvinte, componentele unei situatii trebuie sa includa propriile noastre reactii. Noi ramanem in procesul stiintific eliberati de judecata, interpretare si evaluare, privind doar in diferite momente ale zilei fundamentul nostru psihologic, intelectual si fizic si la nivelul vitalitatii noastre. Nu exista nici un motiv, nici o interferenta cu un „mine”, nici o dorinta de schimbare, crestere sau devenire. Acceptarea functionala nu este una morala. Nu exista nici o nevoie sa optezi pentru o noua cale in viata care, inevitabil, devine n sistem ca oricare altul. Cand atentia este bipolara, la inceput exista observatia si asa-zisa lume exterioara, dar cu accentul pus pe miscarile interioare. Apoi aceste miscari, placerile si neplacerile, devin ele insele obiect de explorare. In acest fel noi devenim mai intimi cu noi insine, mai constienti de felul in care functionam clipa de clipa in viata de fiecare zi. Atunci cand exploram, ascultarea reala apare automat si in ascultare exista deschidere, receptivitate. Explorarea nu devine niciodata o fixatie cu o tinta de atins. Ea ramane o acceptare care aduce originalitate si viata in orice moment.

Multe terapii ne spun sa ne acceptam pe noi insine, dar aceasta acceptare psihologica, prin diferite moduri de analiza, se refera intotdeauna la un centru individual. Atata timp cat ramane ideea de individ, exista un motiv ascuns in acceptare. Nu e o acceptare neconditionata, ci se bazeaza pe un ideal sau pe o comparatie, si intotdeauna contine un element de resemnare. Psihologia crede in existenta egoului si sarcina ei este sa faca egoul mai confortabil, mai puternic si mai integrat. Ca prin asta noi ne putem face viata mai satisfacatoare este ceva, dar aceasta nu poate fi nicicand o cale de a trece dincolo de cunoastere. Asemenea procese ne mentin interesul pentru obiect, indiferent cat de subtil devine el. In acceptarea functionala accentul nu se pune pe ceea ce noi acceptam, ci pe acceptarea insasi.

Nu e nimic de incercat, de adaugat sau de scazut din viata pe care o traiesti. Trebuie doar sa fii vigilent sa vezi obiceiurile gandirii si modul cum acestea ne limiteaza. Atunci cand vedem ca aproape toata existenta noastra este repetitie mecanica, noi pasim automat in afara modelului si in observare. Toate incercarile de a ne schimba pe noi insine se bazeaza pe interpretarea care presupune existenta unui interpret, dar cand nu exista nici un interpret, nici un centru individual de referinta, accentul cade spontan pe observarea in sine.  Este important sa-ti dai seama ca aceasta observare fara un agent nu este o atitudine sau o stare.  Obiectul nu este interesant. Observarea insasi isi are gustul sau si nu necesita nici un adaus. Este aceeasi deschidere, acceptare, care este fiinta noastra naturala.

Pentru a ajunge intr-o relatie adevarata cu sinele si astfel cu lumea, toate interferentele psihologice trebuie sa inceteze. Observatorul este cel care, proiectand neincetat acumularea de cunostinte si implinirea dorintelor, mentine observatul drept obiect si astfel distruge toata comunicarea adevarata, care este iubire. Odata cu disparitia obiceiului de a fi cineva care face ceva, ramane doar atentia nuda si in lumina ei functionarea proiectiei devine mai clara. Mintea isi recastiga sensibilitatea naturala si flexibilitatea si in acelasi timp noi simtim libertate in relatia cu mediul nostru. In explorarea deschisa, in care te accepti in mod stiintific, va veni ziua in care te vei simti complet autonom si implinit.

I: Eu nu inteleg prea bine distinctia pe care o faci intre acceptarea „psihologica” si cea „functionala”.

R: In acceptarea „psihologica” exista inca cineva care accepta. Exista un punct de vedere, o alegere sau un motiv si un scop. Astfel continua sa existe o complicitate, un interes investit in ceea ce tu presupui ca accepti. Acest interes te leaga de obiect, de manie, neliniste, geozie, demon, erou, zeu etc. si tu ramai functional pasiv in privinta lui. Te supui lui. Tu spui „eu sunt aceasta” si incerci sa accepti. Acceptarea psihologica e un mod subtil de sacrificiu.

Acceptarea functionala este o pozitie complet neafectata, intrucat ea este de la bun inceput fara ego, adica libera de orice interferenta mentala. Ea este in primul rand activa. Prin asta, inteleg ca in observare exista o vigilenta completa. Nu exista nici o supunere fata de obiect. Exista doar o acceptare a lui fara analiza de vreun fel. Cu alte cuvinte, pasesti direct in afara procesului de devenire, in deschiderea insasi.

I: Aceasta deschidere reprezinta aspectul subiect?

R: Pedagogic vorbind, exista o intoarcere de la accentul pus pe asa-zisul obiect, catre asa-zisul subiect, perceperea insasi. Exista totusi marele pericol de a accepta subiectul si a face din el un obiect, substantial intr-un anumit fel, si atunci iti asumi o anumita atitudine si te intorci in devenire. Acceptarea reala inseamna deschiderea libera de orice obiectivare.

I: Este asemeni puscariasului care taia zabrelele an dupa an si, cu fiecare bara care disparea, sperantele si visele lui de libertate cresteau. Adevarul este ca atata timp cat exista o singura bara, el este prizonier ca si cand toate celelalte bare ar exista, iar libertatea ramane doar o idee.

R: Deschiderea este vigilenta fara nici o asteptare. Observarea trebuie sa ramana doar cu faptele.

I: Daca eu nu dau nici o atentie aspectelor egoului, nu ar putea exista pericolul reprimarii lui?

R: Nu observarea este indreptata spre obiect, ci obiectul apare in observare. Cand permiti ca aspectele corpului-minte sa apara in atentia ta multidimensionala, ele iti apar ca ceata din vale ce se risipeste la caldura soarelui. Nu mai ramane nimic care sa fie reprimat si nu exista nimeni care sa reprime. E un mod de viata complet nou. Cand traiesti in deschidere, totul apare si dispare in aceasta deschidere.

I: Ai spus ca nu obiectul explorarii este atractiv, ci natura explorarii. Uneori am momente de tristete, deoarece am explorat douazeci de ani fara sa ajung la convingerea absoluta ca nu exista nimic de explorat.

R: Trebuie sa explorezi cata vreme simti nevoia sa explorezi. Dar odata ce incepi sa scoti in evidenta obiectul explorarii, anecdoticul, nu mai poti ajunge niciodata la capatul lui. Lumea este infinit de variata si exista pericolul ca tu sa devii tot mai atras de obiect. Maya poate  fi foarte subtila si amagitoare si te ademeneste cu stari minunate si intuitii, si tu ramai in lumea dualitatii, neajungand vreodata sa vezi natura reala a existentei. Astfel, daca tu explorezi ceea ce nu esti fara fundalul imediat a ceea ce esti, pasesti pe un drum ce-ti poate lua mai multi ani decat ai intr-o viata. Dar cand accentul cade pe deschiderea insasi, obiectul devine transparent si transparenta lui se refera direct la deschiderea ta non-obiectiva. Foarte repede ajungi sa intelegi ca aceasta este natura reala a obiectului, a intregii existente, si te gasesti pe tine insuti in aceasta acceptare si nicidecum intr-un presupus obiect concret, ca mai inainte.

Tu n-ai nevoie sa cunosti detaliile egoului, doar natura lui. Daca musti dintr-un fruct putred, vei sti ca e rau, nu-i nevoie sa-l mananci pe tot pentru a fi sigur! Nu poti invata nimic nou doar continuand sa te ocupi de cunoscut. Parintii din desert obisnuiau sa spuna: „Cunoaste-te pe tine insuti, apoi uita-te pe tine”.

I: Cum pot accepta intregul, direct, fara a sti mai intai ce este el?

R: In clipa cand mintea nu interfereaza, tu esti fara ego. Nu-i nevoie sa te gandesti la ego. In acceptare, tu esti deja in intreg. Accept-o la mana a doua si cauta sa ti-o dovedesti.

I: A accepta la mana a doua presupune sa ai credinta, nu-i asa?

R: Da, dar trebuie sa descoperi ce este credinta. Ea nu este o parere. Acceptand ca tu esti constiinta, esti deschis la o noua dimensiune. Este important sa plasezi credinta in adevar. Cand ceea ce accepti este vital, poti fi dus spre proba de viata. Credinta trebuie sa fie informata, nu oarba. Credinta nu este dincolo de posibilitatile tale de cunoastere. Ea este cunoasterea modului in care infrunti faptele prin renuntare la dorinta si vointa. Ea n-are nimic de a face cu dependenta, ci te duce spre o autonomie din ce in ce mai mare.

I: Daca egoul nu este real – adica autonom si continuu – de ce functioneaza in viata de zi cu zi?

R: Egoul n-are concretete, nici substanta, nici continuitate. El este o colectie de ganduri tinute laolalta de memorie. Persoana apare atunci cand te gandesti la ea. Cand corpul se trezeste dimineata, constiinta este deja acolo. Tu poti sa n-o observi, dar ea este acolo. Aceasta constiinta nu este un gand, nici un subiect, nici un sentiment. Ea nu se concretizeaza. Dupa cateva momente, obisnuinta asociaza constiinta cu un corp si o personalitate. Atunci tu spui „eu sunt aceasta, eu sunt aceea”.

Aceasta constiinta fara obiect o putem numi constienta, subiectul ultim sau „Eu-l” neconditionat. Acest „Eu” neconditionat este vigilenta care accepta toti parazitii precum „aceasta” si „aceea”. Gandul de a fi o anumita persoana limiteaza inteligenta structurala a mintii si corpului. Cand esti pur si simplu vigilent si separat de obiceiul tau de a crede intr-o personalitate, atunci toate capacitatile tale pot fi puse in joc, daca sunt stimulate de o situatie. Exista doar actiune, nici un actor care actioneaza. Tu functionezi mult mai imaginativ, mai larg si mai eficient cu toata inteligenta si cu toate talentele tale.

I: Unde isi are egoul originea?

R: Egoul, constiinta de sine ca individ, este doar un concept printre multe altele. El este creat de societate, parinti si educatie si se cristalizeaza ca un complex de date si experiente. Nu exista nici un ego care sa poata fi descris. Mai degraba exista doua, trei, o mie de „eu”-ri. Poti avea un set diferit de caracteristici din partea apropiatilor tai, dar aceasta colectie de caracteristici nu esti tu insuti. Fiecare „eu” corespunde unei situatii diferite, dar intrucat memoria retine „eul” multa vreme dupa trecerea acelei situatii, diferitele egouri sunt adesea in conflict in colectia pe care o numim personalitate. Nu exista nici o posibilitate de a circumscrie agregatul de „eu”-ri memorate, iar daca tu vezi ca el este un obiect care poate fi perceput ca si altele, vei constata ca nu e vorba de ceva constant. Ideea unui ego care ocupa un centru psihic este o presupunere. Da la o parte toate caracteristicile, tot ceea ce crezi ca esti tu insuti, tot ce este fenomenal – ce mai ramane? Nimic – doar fiinta, linistea, prezenta. De ce-ti petreci viata explorand domeniul egoului iluzoriu si proiectiile sale? De ce nu mergi direct la ceea ce esti?

I: Tu folosesti uneori cuvintele „inconstient”, „subconstient” si „arhetip”. Ce semnifiicatie au termenii acestia pentru tine?

R: Inconstientul si subconstientul apartin inca existentei. Noi nu putem separa fragmentele de existenta de intregul existentei. Tot ce exista apartine existentei. Arhetipurile sunt existente ne-articulate, precum adancurile oceanului. Ele sunt radacina-sursa, asa cum baltile, raurile, curentii, oceanele apartin toate elementului numit apa. Acestea te pot ajuta sa vezi radacinile existentei, dar viata ta reala este solul in care cresc radacinile.

Cand obiectul iese la iveala in tine si tu nu mai traiesti in cetatea memoriei, tu te deschizi spre memoria cosmica, spre atotposibilul, si atunci memoria colectiva poate iesi la iveala. Arhetipurile, simbolurile-radacina raman si tu devii mai sensibil la ele. Le simti ca pe puterea originala, ca pe expresia condensata a vietii. Cand apa este limpede, obiectele nemiscate de pe fund se vad prin ea.

I: Ce sunt visele?

R: Uneori, lucrurile carora nu le dam importanta in timpul zilei apar in vis. Este un proces de eliminare si ele apar mai mult sau mai putin succesiv, precum perceptiile in stare de veghe. Dar exista aparitii spontane, numite songes (vise) in franceza, care nu trec prin functionarea obisnuita a creierului. Acestea apar instantaneu in intervalul dintre somnul adanc si starea de veghe. Poti vedea intreaga ta viata intr-o clipa. Pot exista elemente care apartin compozitiei intregului pe care apoi, in starea de veghe, le numesti viitor.

I: Putem interpreta visele?

R: E foarte periculos sa interpretezi aceste vise in starea de veghe. Mai interesant e sa observi cum te simti la trezire si sa traiesti cu ecoul visului, fara obiectivarea elementelor din el. „In vise cosmosul viseaza cu tine”.

Visarea si starea de veghe sunt mai mult sau mai putin acelasi lucru. In timp ce visezi, povestea e reala pentru tine. Doar pe urma o numesti vis. Ce te face atat de sigur ca acum tu nu visezi?

I: Chiar si atunci cand cineva nu se mai identifica cu personalitatea, functiunea ei continua, asa incat, intr-un anumit sens, personalitatea trebuie sa existe.

R: Cand te-ai eliberat de imaginea de sine exista doar vigilenta, liniste libera de orice agitatie. Exista doar ascultare de la un moment la altul. Asa ca unde sa mai existe loc pentru o imagine, pentru un subiect sau un obiect, pentru cineva care sa stie ceva? In aceasta deschidere, functia are loc in constienta ta, dar n mai exista nici un „tu” in functiune.

I: Dar nu mai exista preferinte ale acelui corp care functioneaza?

R: Corpul se ia pe sine in grija. El nu are nevoie de un controlor. Ceea ce tu numesti „personalitate” este o acumulare inflexibila de imagini emotive. Personalitatea reala apare in linistea ta doar cand ai nevoie de ea si dispare cand situatia n-o mai reclama. Ea este flexibila si nu are o periferie. Este multidimensionala, libera de interferente psihologice. Cand esti chemat sa fii mama, tata, iubit, student, profesor, luptator, tu esti toate acestea doar temporar, dar acestea nu raman ca o stare cu care sa te identifici. Dupa aceea exista iubire, exista afectiune fara afectivitate.

E foarte interesant si placut sa traiesti in mediul tau intr-un mod in care nu exista repetitie. Barbatul, femeia sau copilul cu care traiesti sunt mereu noi deoarece tu esti mereu nou. Nu exista nici o proiectie a unei imagini spre insotitorul tau, iar el sau ea se simt liberi in libertatea ta.

I: Mai inainte ai mentionat capacitatile care intra in joc atunci cand egoul, persoana lipseste. Sunt aceste capacitati inerente sau invatate si, daca nu, de unde vin ele?

R: Personalitatea reala nu este personala. Aceasta transpersonalitate, daca o putem numi asa, foloseste o inteligenta si o sensibilitate care sunt universale. Ceea ce e genetic si invatat constituie o foarte mica parte a capacitatilor noastre. Actiunea adecvata apartine situatiei de moment. Transpersonalitatea e deschisa oricarei posibilitati.

I: De ce se urmareste asocierea constiintei neconditionate cu un ego atat de puternic?

R: Ideea de ego este veche de milioane de ani. Ea provine din dorinta de a te distinge de alte fiinte, de a te simti ca o entitate independenta. Odata ce te consideri ca o entitate separata, te poti gasi doar in legatura cu lucrurile, cu ceea ce percepi. Egoul are nevoie de situatii pentru a supravietui, iar cand nu se intampla nimic, el se simte in nesiguranta si se straduieste sa creeze mai mult. De aceea tu nu poti trai momentele de liniste dintre ganduri si activitati. Tu traiesti in supravietuire psihologica. Incearca sa te cunosti asa cum erai inainte ca trupul tau sa se trezeasca. Cunoaste-te asa cum erai inainte de a te naste.

I: Atunci cum pot sa devin liber de aceasta limitare – senzatia de a fi o entitate individuala?

R: Intai accepta complet tot ceea ce crezi ca esti. Cand accepti deplin tot ceea ce consideri ca esti, te vei gasi deodata in deschidere si atunci vei vedea ca aceasta este natura ta reala si nicidecum presupunerile tale despre caracterul tau. In deschidere tu esti constient ca tot ce gandesti, tot ce apare, nu esti tu. Cand iti accepti corpul, simturile si mintea si constati ca ele sunt doar obiecte ale perceptiei tale care apar in tine, descoperi o noua dimensiune in spatele credintelor tale. Vei fi absorbit de aceasta noua dimensiune si vei vedea ca ceea ce consideri a fi tu insuti e doar o expresie a ceea ce esti. Apoi vei trai complet integrat, constient in totalitatea ta.

A ajunge sa cunosti ceea ce nu esti, este o maturizare organica, dar ea poate sa se produca intr-o clipa. E multa frumusete in asta.

I: Ce intelegi prin expresia „maturizare organica, dar ea poate sa se produca intr-o clipa”?

R: Maturizarea nu e legata de timp in sensul de devenire. Ea se poate produce in clipa cand ai un gand. Cand cunosti tot ceea ce nu esti, ceea ce tu esti apare instantaneu si nu este un gand.

I: Care este importanta maturizarii organice?

R: Se intampla uneori ca fiinta ta naturala sa apara, dar tu faci din ea o stare, o obiectivezi. In aceasta aparitie tu esti unul, iar corpul tau, simturile tale si mintea ta sunt asaltate din toate partile. Totusi, daca esti matur, daca ai intelegere intelectuala si esti deci deschis spre necunoscut, deschis spre a fi uimit, atunci uimirea dispare in fiinta fara cauza. Altfel tu poti fi captivat de noutate si sa ramai legat de obiect.

Viata este un laborator. Traieste din ce in ce mai intim cu tine insuti. Ascultarea este iubire. Cand tu sustii acceptarea ea te atrage spre ea si accentul nu se mai pune pe senzatie ci pe acceptare.

I: Cum pot eu sa sustin acceptarea fara sa ma concentrez asupra ei intr-o oarecare masura?

R: Sustinerea fara concentrare se produce spontan atunci cand nu exista nici agent, nici sustinator. In absenta unui subiect care sa fie interesat de obiect, accentul cade pe observare, pe acceptarea insasi; in momentul cand observi, exista doar  observarea si nimic de observat. Obiectul este intr-adevar doar energie fixata si eliberarea intregii energii se produce deodata, pe neasteptate. In aceasta abandonare, toata energia este reorchestrata si adusa inapoi la starea ei originara de miscare fara directie.

I: Sustii ca eliberarea obiectului vine pe neasteptate. Poti sa spui mai multe despre asta?

R: Exista diferite straturi in ceea ce noi numim in mod normal simtire sau senzatie. Cand observi fara sa tragi concluzii, senzatia se desfasoara si apar straturile mai adanci, lipsita de tensiune. Aceasta desfasurare nu se poate produce de la sine. Acceptarea este magnetul. Completa desfasurare a obiectului are loc atunci cand asculti din ce in ce mai mult acceptarea si mai putin senzatia, obiectul. La sfarsit simti o transmitere spontana, in care reziduurile abordarii obiectului dispar in observare, in vigilenta, in deschidere. E un fel de implozie in care asa-zisul obiect este absorbit in constiinta.

I: Care este originea acestei ignorari a naturii noastre reale?

R: Este o simpla uitare. Cand un copil se afla de Craciun intr-o piata, el e complet absorbit de jucarii si uita de mama lui, dar la un moment dat el isi aminteste de ea. Lumea obiectiva este foarte atractiva si atat timp cat nu esti interesat de realitate, ea se ascunde in spatele numelui si formei. Cand indepartezi forma si numele, ce ramane? Upanisadele spun ca divinul este sfios ca o gazela si, desigur, Tao care poate fi numit nu este adevaratul Tao.

I: De ce fiinta noastra launtrica este atat de greu de realizat?

R: Nu e nimic de realizat. Cand te gandesti la realizare, proiectezi nerealizarea. Cand spui „dificil”, proiectezi contrariul, „usor”. Nu exista nici destinatie, nici interiorizare. Intrucat vezi gandurile, sentimentele si senzatiile ca si cand acestea ar fi in tine, tu te identifici cu ele. Trebuie sa ajungi sa vezi ca trupul este un obiect al observarii, asa cum ar fi un arbore. Atunci nu mai exista „inauntru” sau „in afara” si nici o preferinta pentru identificare. In starea naturala nu exista nici interior, nici exterior. Toate acestea sunt concepte. Pur si simplu fii deschis la toate perceptiile. Lucrurile apar in aceasta deschidere, tintesc spre deschidere si dispar in deschidere. Nu exista constrangere sau identificare. Exista numai ceea ce se intampla. Tot ce apare tinteste spre natura ta reala.

Gandirea este dualista, e adevarat, dar trebuie sa inveti sa o folosesti corect si ea iti va aduce claritatea.

I: De ce ne identificam neincetat cu conceptele noastre?

R: Alunga pe „de ce”. De ce-ul nu ofera nici o solutie. Intrebari precum: „De ce exista lumea? De ce exista eu?”, nu vor primi niciodata raspuns. Cand de ce-ul se sfarseste, esti in afara cercului memoriei.

Traind cu intrebarile tale, esti fara speranta. Trairea fara intrebari este multidimensionala. Este pur si simplu ascultare fara vreun scop. In aceasta observare lipsita de scop problema se desfasoara si esti intr-o noua dimensiune.

I: De ce opun rezistenta propriei mele libertati?

R: Cine opune rezistenta? Observa mecanismul. Cata vreme traiesti in structura placut-neplacut, durere-placere etc. vei intampina rezistenta. Satisfactia ultima apare cand cel ce percepe pierde toata vointa. Cand atentia isi pierde controlul, calitatea volitionala, ceea ce este perceput este eliberat si dizolvat in cel ce percepe.  Dar cel ce percepe trebuie mai intai sa fie liber de orice vointa pentru ca obiectul perceput sa fie eliberat. In traditia din Kasmir cel ce percepe (sakta) este Siva si cel perceput (sakti) este Parvati. Cand  sakta mai pastreaza reziduuri de vointa si sakti nu e complet liber, e momentul ce poate fi comparat cu „noaptea intunecata a sufletului” a sfantului Ioan al Crucii, unde obiectul nu te mai intereseaza, dar el nu este inca smuls in intregime. Energia nu curge libera. Este o perioada teribila, in care vointa si-a pierdut dinamismul, lumea si-a pierdut farmecul, dar energia nu e pe deplin integrata. Este important sa vezi ca rezistenta e doar o idee. Imaginea de a fi cineva este foarte adanc inradacinata. Tocmai aceasta imagine e cea care refuza.

I: Ce ne impinge sa cautam?

R: Dorinta arzatoare de a te gasi pe tine insuti. Natura ta adevarata te atrage chiar fara sa stii.

I: De unde apare ardoarea de a trece la cautarea de sine?

R: Cand iti vezi mecanismul, energia eliberata se iveste si te ajuta sa vezi lucrurile mai clar si sa traiesti aceasta claritate. Va veni o vreme cand vei simti ca toate directiile pe care ai apucat cautand libertatea, pacea si fericirea te-au dezamagit. Atunci dinamismul cautarii ajunge la un punct mort si acolo apare o presimtire a naturii tale reale. Presimtirea vine direct de la ceea ce e presimtit.

Odata cu presimtirea, te vei orienta in mod spontan. Toate energiile cheltuite in prealabil cu cercetarea exterioara pe diferite carari vor fi reorchestrate. Desigur, asta presupune o anumita maturitate. Dar cautand cu interesul cel mai profund ajungi la aceasta maturitate. Ea apare atunci cand iti cercetezi viata si traiesti doar cu problema, fara interpretare sau concluzie. La un anumit punct problema se dizolva in raspunsul din care provine. In intrebare se afla presimtirea raspunsului.

I: Am constatat in viata mea ca sunt lenes in privinta cercetarii-de-sine si desi exista o anumita chemare, nu o urmez de fapt cu seriozitate. Ce pot face in aceasta privinta?

R: In cautarea ta exista repetitie. Unde exista repetitie, exista limitare si lenevie. Trebuie sa explorezi. Asta inseamna ca ceea ce stii deja trebuie sa se opreasca. In viata trebuie sa fii la fel de nou ca un copil. Fii alert cand te asculti pe tine insuti sau pe cei din jurul tau. Manifesta un interes sporit fata de propria-ti poveste. Priveste-ti reactiile.

Ori de cate ori iti observi reactiile tu incetezi sa le fii complice si fiind lipsite de combustibil, ele slabesc. In general, cand spui: „eu cunosc aceasta persoana, acest poem, acest tablou”, ceea ce cunosti este doar o reactie. Dar cand traiesti liber de orice reactie, te afli intr-o noua dimensiune, care este intotdeauna interesata. In viata trebuie sa faci o alegere si alegerea trebuie sa fie sa traiesti in frumusete. Astfel devii mai familiarizat cu frumusetea.

I: Imi este greu sa scap de intentii – intentia de relaxare, de a fi clar, impacat etc. Poti sa spui mai multe despre observarea lipsita de intentie?

R: Observarea reala e complet nealimentata de idealuri si idei. A fi liber de intentie inseamna a nu avea o directie. Inseamna a fi multidimensional. Aceasta n-are nimic de-a face cu concentrarea care urmareste un rezultat. In observarea reala tu actionezi ca un cercetator, care observa fara vreo interferenta psihologica. Cercetatorul ca persoana, ca atitudine, este complet absent si in golul acesta atentia pura este un magnet spre care observatiile a, b, c  sunt, pana la un anumit punct, atrase precum piesele metalice. In acelasi fel, daca tu observi fara analiza sau critica, se va ivi deodata vigilenta. La inceput o vei simti in timpul unei reactii, apoi inaintea reactiei si mai tarziu in clipa impulsului de a reactiona. Va veni apoi un timp cand vei fi liber chiar si de impulsul de a reactiona.

Fii atent ca observatia sa ramana pur functionala! Exista adesea reflexul de a crea o atitudine de detasare. Acest gol psihologic n-are nimic de-a face cu martorul. Adeseori, cand credem ca vedem clar o situatie, noi inventam pur si simplu o obiectivitate psihologica. Aceasta distantare este opera imaginii-de-sine si este tot o reactie. Observarea lipsita de reactie nu poate fi niciodata un gand, o atitudine pe care ai invatat-o. Ea n-are nimic de-a face cu procesul analitic. Ea merge pe un canal complet nou si concluzia e instantanee.

I: Cum pot face diferenta intre observatia care este inca mentala si observatia fara gand despre care vorbesti?

R: S-ar putea sa vrei sa spui: „Eu stiu ca nu sunt corpul, simturile si mintea”, dar inainte de a putea spne cu adevarat asta, tu trebuie sa vezi clar ce anume nu esti. Pe masura ce asculti din ce in ce mai mult complexul corp-minte, apare o senzatie de distantare care nu are nimic de-a face cu detasarea psihologica. In acest spatiu apare presimtirea autonomiei tale, a fintei tale constiente. Cand tu faci din structura ta psihosomatica un obiect al observatiei, exista intai o relatie spatiala intre observator si observat. Va veni totusi o vreme cand nu vei mai pune accentul pe obiectul observatiei si vei scoate in evidenta ascultarea insasi. Atunci vei intelege ca tu nu esti corpul, insa corpul, obiectul, traieste in tine, in constiinta ta. Asta se intelege atunci cand se spune ca observatul este in observator, dar observatorul nu este in observat, creatia este in Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este in creatie. Cand privesti un obiect, intoarce capul si vezi sursa privirii. Fii constient ca tu esti lumina intregii perceptii.

I: Este sursa aceasta, spre care intorci capul, subiectul ultim, natura ta reala?

R: Fii foarte atent. Subiectul care poate fi vazut nu este caminul tau. Ceea ce numim uneori subiectul ultim nu este altceva decat liniste, sunyata, golul de imagini. Aceasta este constiinta, lumina din spatele oricarei perceptii. Subiectul despre care se vorbeste este inca in dualitate, in relatia subiect-obiect.

I: Este libertatea aceasta permanenta?

R: Da. Este continuitate. Ramane in actiunile zilnice. Iti faci treburile, dar tu esti prezenta. Aceasta continuitate nu este un obiect de observatie, intrucat constiinta nu e divizata. Ea nu este o stare. Ea este sursa eterna din care emana starile de veghe, vis si somn in care acestea se resorb. Este fundalul starii de gandire. Ea nu se schimba niciodata, nici nu determina vreo schimbare.

I: Ce a fost inainte de nasterea mea?

R: Cine ti-a spus ca te-ai nascut? Mama ta? E o informatie de mana a doua. Stii tu ca te-ai nascut? Nu! Tu poti doar sa spui ca o senzatie, o perceptie se naste si moare, dar nu poti spune niciodata ca tu te-ai nascut.

I: Atunci pot sa te mai intreb daca starea de fiinta pura continua dupa moarte?

R: O stare este o experienta. Ceea ce esti nu este o experienta. Libertatea este fara cauza, nu este o conditie. Ea nu apartine existentei. Existenta este in spatiu si timp.

I: Dar cum trebuie sa privesc moartea?

R: De ce vorbesti despre moarte, cand nu cunosti ce este viata? Nu trai cu informatii de mana a doua. Cand vei sti ce e viata, problema mortii va fi irelevanta. Viata nu are cauza, ea nu se poate naste vreodata. Asa incat de ce sa vorbesti despre moarte? Tu mori in fiecare moment. Tu mori in fiecare seara cand adormi. Cand treci din vis in starea de veghe, tu mori. Orice lucru moare imediat. Cand tu vei cunoaste aceasta moarte, vei sti ca viata, constiinta, exista mereu.

I: Cand devine cineva spontan?

R: Pentru a descoperi spontaneitatea trebuie sa mergi dincolo de moralitatea conventionala stabilita de societate. Spontaneitatea este iubire si apare din cea mai inalta inteligenta si integrare. Este trairea clipa de clipa in suprema arta a auto-renuntarii unde conflictul nu este cunoscut. Actiunea care porneste din gand, obisnuinta, emotie, dorinte oarbe si instinct este fortata si nu poate fi spontana. Spontaneitatea rasare din linistea meditativa. Ea nu poate fi dirijata; nici un sistem sau tehnica nu te poate invata spontaneitatea. De fapt, devii repede dependent de metodele de excludere si de disciplina si acestea conduc la o stare de sensibilitate redusa si la o comportare automata si mecanica. In vigilenta si ascultare mintea sufera o transformare penetranta, in care intelectul isi vede limitele si este iluminat, nu mai este confuz, nestatornic si autocentrat. El devine linistit, meditativ. Agitatia constienta si inconstienta trebuie sa ia sfarsit prin observare si intelegere, pentru ca spontaneitatea sa le ia locul. Cand noi ne indreptam spre sursa actiunilor noastre din trecut, observam cum dorintele ascunse ale mintii subconstiente neaga actiunea spontana ce rasare din libertate. Se produce apoi o transmutare a naturii noastre de baza, a dorintelor si instinctelor celor mai adanci, si energia se integreaza in implinire, in fiinta.

Sfarsitul procesului de devenire este inceputul spontaneitatii. Spontaneitatea este umplerea cu energie. Este iubire.

I: Arta traditionala japoneza de tragere cu arcul, sau de aranjare a florilor, sau caligrafia, nu sunt oare tehnici care ne invata spontaneitatea?

R: Strict vorbind, acestea nu sunt tehnici. O tehnica este atunci cand adopti ceva, un sistem care sa te duca mai aproape de tinta. Insa pictura spontana sau tragerea cu arcul depind doar de renuntarea la scop, de actiunea lipsita de orice vointa.

I: Ce e plictiseala si cum pot scapa de ea?

R: Daca traim superficial si observam aceasta, putem deveni constienti de o mare lipsa, sau de un disconfort, de o boala pe care o numim plictiseala. In loc sa observam aceste momente de plictiseala, cautam o compensatie pentru a umple golul. Dar daca noi observam cu adevarat aceste momente, daca le percepem cu adevarat – fara vreo justificare, fara a le conceptualiza sau analiza – atunci se va produce o transformare. Plictiseala trebuie lasata sa ramana ca pura perceptie, sentiment, senzatie. Perceptia este reala si daca e lasata sa se desfasoare, ea va inflori in liniste si se va indrepta spre constiinta.

Prea adesea noi intervenim in perceptie si o calificam, facand imediat din ea un concept. Conceptul nu este real ci un produs al mintii si asa cum mintea nu ne poate invata nimic, ea nu poate nici tinti spre altceva decat spre modele mentale vechi si memorie. Daca eliberezi perceptia de legatura cu egoul, vei constata ca energia care era blocata, localizata in modele fixe, devine libera si se reorchestreaza. Orice circumstanta este noua atunci cand mintea nu impune vechiul asupra ei. Astfel, fiecare situatie cere o rearmonizare a energiei care este proprie situatiei. In aceasta rearmonizare, toata energia care inainte era dispersata in memorie, obiceiuri, timp psihologic, se dizolva in prezenta noastra eterna.

I: Exista o cale corecta si una incorecta de a actiona?

R: Actiunea corecta nu provine de la personalitate. Ea apare din situatia insasi si astfel nu lasa nici un reziduu. Intocmai cum raspunsul se afla in intrebare, la fel solutia situatiei se afla in situatia insasi. Cand personalitatea nu dicteaza actiunea sau, strict vorbind, reactiunea, te vei gasi complet pregatit pentru situatie. Actiunea corecta este pur si simplu functiune. Foarte adesea intuitia actiunii corecte nu este placuta pentru imaginea-de-sine, care, simtindu-se amenintata, neaga sau se opune intuitiei spontane. E nevoie de curaj pentru ca persoana sa abdice de la a se manifesta.

I: Ce intelegi prin „nu lasa nici un reziduu”?

R: Reactia este actiune nedesavarsita. Reziduul acestei neimpliniri ramane in tine ca memorie. Acolo unde nu exista actor, nu poate exista reziduu. Actiunea care apare din constiinta globala a situatiei este automat o actiune dreapta. Este lipsita de intentie si de motivatie. Actiunea dreapta sau corecta nu se refera la o stare psihologica, la o moralitate, ci la functionare inspirata direct din situatie. O asemenea actiune este intotdeauna spontana, nu e legata de memorie si nu lasa nici un reziduu. Ea nu se poate repeta. Reactia este conditionata de memorie si e intotdeauna impulsiva sau fortata.

I: Poate actiunea justa sa lase reziduuri in altii?

R: Este posibil ca actiunea sa fie gresit interpretata de cei care nu vad situatia in intregul ei, care privesc dintr-un anumit punct de vedere. Dar poti fi sigur ca mai curand sau mai tarziu ea va fi vazuta clar ca venind dintr-un fundal global. Functionarea simpla este armonioasa, deoarece apare in armonie. Ea se iveste din iubire. Actiunea corecta este meritorie clipa de clipa si nu doar in clipa savarsirii ei.

I: Este posibila o actiune corecta daca se limiteaza eroarea umana?

R: Actiunea inteligenta tine de resursele tale. Nu poate merge dincolo de ele. Motivul corect implica actiunea corecta. Desigur, ai nevoie de unelte pentru a executa actiunea. A cere altora ajutor e o parte a actiunii. Actiunea corecta necesita o continua reconsiderare a capitalului tau intelectual, fizic etc. Strict vorbind, actiunea ce contine o eroare functionala, chiar daca exista un fundal de iubire, nu poate fi numita actiune corecta.

I: Cum ai numi tu dorinta arzatoare a unui Bodhisattva de a invata si lumina toate fiintele, daca nu exista nici o intentie in fapta corecta?

R: Intentia provine din ideea ca esti un individ separat. Cand egoul este dizolvat si iti realizezi natura infinita, exista o mare multumire. Multumirea inseamna sa multumesti iubirii pentru iubire. Ea debordeaza de compasiune, darnicie si iubire pentru altii. Insa mila si simpatia sunt complici ai suferintei.

I: De unde vine simtul responsabilitatii?

R: Cand tu oferi altora ceea ce este in tine mai profund, responsabilitatea nu face parte din tablou. Fapta ta e libera de datorie, obligatie, moralitate. Toata actiunea ta este in mod spontan responsabila. Ea iese in afara multumirii si iubirii – nu exista nimeni care actioneaza, nici simt al responsabilitatii.

I: De unde vine dorinta?

R: Orice dorinta inseamna in ultima instanta cautarea pacii si, prin urmare, ea apare din lipsa de dorinta. Cand un lucru dorit este obtinut, exista un moment de lipsa de dorinta fara subiect si obiect. Ulterior noi atribuim aceasta multumire obiectului, dar in acel moment nu exista cauza si efect, nici observator si observat. Suntem la noi acasa. Orice dorinta apare din ardoarea de a fi permanent acasa.

Ceea ce numim in general dorinta este o supraimpunere psihologica creata de ego pentru supravietuirea lui. Cele mai multe dorinte provin din memoria psihologica, acea fortareata a egoului. Fireste, exista dorinte care provin de la corp. Ele apartin supravietuirii biologice si sunt o functie naturala.

I: Vrei sa vorbesti despre stimulare?

R: Implinirea ta este autonoma. Asta inseamna ca nu ai nevoie de nici un stimulent pentru a umple un gol. Un anumit nivel de stimulare e important pentru structura biologica, desigur, altfel ea moare. Dar intrucat aceasta apare in interiorul naturii tale reale, tu nu esti legat de aparentele ei. In sine, ea nu prezinta nici un interes pentru tine. Totul apare in constiinta. Stimularea biologica este deci bucurie; existenta e doar un joc. Este o expresie a intregului. Cand esti constiinta, tu vezi, simti, gusti si auzi numai constiinta. Orice nevoie apare dintr-o lipsa si aproape toate nevoile noastre de stimulare se nasc din confuzia mentala.

I: Adesea ma trezesc incercand sa repet anumite experiente sau senzatii care au fost placute. De ce se intampla asta?

R: Persoana are nevoie de experiente pentru a exista si cauta sa le repete. Placerea ofera mai multa securitate pentru ego decat durerea. Atat timp cat te consideri un experimentator, traiesti in ciclul placere-durere. Constiinta fara obiect, adica natura ta reala, este bucurie fara experimentator si experienta. Nu este legata de timp, memorie, sentiment sau senzatie, asa incat nimic nu se repeta. Tu esti oaspetele bucuriei, nu te poti impune pe tine insuti.

I: Vrei, te rog, sa clarifici diferenta dintre bucurie si placere?

R: Placerea este intotdeauna in umbra durerii. In bucurie nu exista o contraparte. Bucuria este fara cauza sau obiect. Asa cum totul apare in bucurie, si placerea apare in bucurie. Bucuria este fundalul in afara caruia apar contrariile, placerea si durerea in care ele dispar. Placerea mentine persoana, pe cand bucuria anihileaza persoana. Bucuria poate sa apara spontan, dar adesea ea degenereaza in placere.

I: Cum se produce aceasta degenerare?

R: Prin conceptualizarea bucuriei. Bucuria este globala, dar ceea ce e conceptualizat devine succesiv, intrucat nu poate exista mai mult de un concept la un moment dat. Placerea este fractionara. Bucuria este mutidimensionala. Placerea are un inceput si un sfarsit, bucuria este continua.

I: Vrei sa spui ca bucuria este sinteza dintre placere si durere?

R: Bucuria este atotcuprinzatoare. Ea este sursa fractiunilor, nu sinteza lor. Bucuria linistita despre care vorbesc este un principiu de viata. Existenta, placerea si durerea se afla in aceasta bucurie, dar ea nu este legata de acestea. Acolo unde exista doar un principiu conceptual – nu o traire – nu exista caldura, nici viata.

I: Eu duc o viata foarte agitata, si imi este greu sa ma relaxez.

R: Nu incerca sa te relaxezi. Cand incerci, proiectezi automat modele vechi, caci cel ce se straduieste este o parte din ceea ce incearca sa depaseasca. Pentru a ajunge la straturile mai adanci de pace, noi trebuie sa ne ascultam corpul. Cand ajungi la o ascultare inocenta, neconditionata, corpul tau intra spontan in pace adanca. Corpul are memoria organica a pacii atunci cand il lasi sa functioneze. Dar tu te interpui neincetat intr-un fel sau altul, prin ganduri, dorinte, emotii si scopuri.

Cauta sa-ti cunosti capitalul, resursele. Traieste cu propriile tale mijloace. Mananca atunci cand corpul cere hrana. Odihneste-te cand el cere odihna.

I: Dar am niste dificultati groaznice in viata mea si constat ca nu le pot accepta, asa cum spui. Cum pot sa rezolv acest conflict?

R: Din clipa in care vei explora sensul propriu al cuvantului „abandonare”, vei gusta libertatea reala deoarece abandonarea te elibereaza de obiect, de sentimentul de depresie si conflict, si in acelasi timp ea tinteste spre deschiderea insasi. Aceasta este esenta capitularii si este natura ta reala. Abandonarea cere o recunoastere adevarata a faptelor, privindu-le drept in fata. Trebuie sa le accepti intr-un mod stiintific, fara reactie si judecata. Acceptarea nu este un sacrificiu, nici un proces al vointei.

In deschiderea care este inerenta naturii noastre, nu exista nimeni care accepta. Acceptarea sau abandonarea este deci pasiva prin absenta unui director si activa prin faptul ca ramane suprem constienta si vigilenta, gata pentru ceea ce prezinta ea insasi. Aceasta liniste este pur si simplu asteptare fara nelinistea asteptarii si in aceasta deschidere opereaza cea mai inalta inteligenta.

Fii constient, observa reflexul de a lupta, de a suprima, reforma sau sublima o problema. Acest reflex te duce mai adanc in conflict. In neacceptare tu ramai implicat in obiect, legat de el. Solutia potrivita la o problema poate aparea numai in absenta egoului, in absenta celui care perpetueaza placerile si neplacerile. Egoul manevreaza adesea solutia pe care o prezinta el insusi, spunand „nu-mi place”, „nu-mi ofera placere”. E important sa veghezi ca atunci cand apare o solutie, egoul sa n-o fure si s-o ascunda.

Prin abordarea problemei si acceptarea ei vei constata ca presiunea se dizolva, iar calmul si relaxarea vin spre tine. Orice problema isi are propria solutie, chiar daca mintea si memoria ei nu pot intelege deplin problema sau solutia. Cand te abandonezi problemei, tu esti deschis la cunoscutul si necunoscutul situatiei problematice, si atunci intelegerea opereaza proaspata. In abandonarea linistita exista fericire si rugaciune fara cerere sau rugaminte. Nu exista actor si experimentator, cel ce iubeste si cel ce este iubit. Exista doar un curent divin. Observa ca insusi actul acceptarii este chiar solutia problemei, iar actiunea care urmeaza intelegerii tale este foarte sincera. Cand actul abandonarii iti devine familiar, adevarul te va solicita fara sa-l cauti.

I: Vad atatea parti negative in mine. Cum pot sa accept ceea ce e urat?

R: Nu te compara cu vecinul tau. Tu esti o veriga unica in totalitatea umanitatii. Cand compari, tu judeci si te simti vinavat. Priveste direct mecanismul tau, fara referire la vreo imagine. Cand nu exista proiectia unui rezultat, tu iti observi campul psihosomatic despuiat. Vei fi surprins sa constati ca atunci cand iti observi campul despuiat, fara nici o prejudecata, nu exista nimic negativ in acest camp.

I: Dar eu nu ma compar niciodata cu vecinul meu. Am un sentiment launtric al existentei armoniei si frumusetii si simt ca ma aflu foarte departe de acestea.

R: Toate sentimentele negative sunt comparatii bazate pe memorie. Momentele de armonie si frumusete provin din fundalul tau, care esti tu insuti, si ele lovesc toata fiinta ta. Egoul este lovit si, simtindu-si moartea iminenta, fura momentul pentru el insusi. Egoul este un hot care-si insuseste totul pentru sine insusi.

Momentele de pace lasa un parfum permanent in tine, dar mintea conceptualizeaza asta si face din ea un ideal. Apoi tu traiesti in neplacuta situatie de a te compara cu o caricatura a ceea ce esti in realitate.

I: Prin urmare, numai in acceptarea functionala imi pot observa eu fundalul psihosomatic fara nici o comparatie?

R: Da, observa-l in actiune, nu cu mintea. Atunci nu va mai putea exista vreo comparatie. Comparatia este o activitate mentala. Numai in observare e posibila transformarea. In Bhagavad Gita, Arjuna a fost ispitit sa paraseasca campul actiunii din ratiuni neplacute lui personal, insa Krishna i-a aratat ca toate motivele lui se bazeaza pe memorie. In acceptare nu exista un centru, o imagine-de-sine, si viziunea intregului poate sa ajunga la tine. Atunci actiunea este libera si adecvata.

In acceptare modelele vechi vor iesi la iveala dar daca tu nu le dai importanta va veni un moment de relaxare. Aceasta relaxare este destramarea modelului, eliberarea energiei fixate, care infloreste si insufleteste pozitia ta de acceptare.

I: E important sa incerci sa gandesti pozitiv?

R: Gandirea pozitiva apartine supravietuirii psihologice. Este afirmarea egoului. Tehnica psihologica revigoreaza experienta si pe experimentator. Dar atat timp cat tu continui sa traiesti in minte, in complementaritate, gandirea pozitiva este mai aproape de natura ta reala decat gandirea negativa. Totusi, aceste metode sunt carje care te ajuta sa mergi intr-o securitate aparenta. Ele sunt suporturi pentru cei lipsiti de maturitate.

Cand traiesti in intreg n-ai nevoie de asemenea suporturi. Esti precum trapezistul care sta in echilibru perfect fara nici un ajutor. Cand cineva vine de la dreapta sau de la stanga si-i ofera ajutor, el nu mai este in echilibru deoarece echilibrul lui nu se refera la stanga sau la dreapta.

I: Eu ma tem de nimicul pe care l-as observa daca personalitatea moare.

R: Te-ai obisnuit sa traiesti in fractiuni. Cand imaginea-de-sine moare, tu traiesti in intreg. Aceasta implinire nu poate fi niciodata obiectivata deoarece nu exista nici un agent autorizat s-o gandeasca. Ea poate fi doar traita. Tu trebuie sa te familiarizezi cu moartea. Este un sentiment nou. Un sentiment fara sentiment.

Tu iti imaginezi ca moartea imaginii-de-sine este o absenta. Dar asta o spune doar egoul in numele propriei lui supravietuiri. Iesi afara din cercul vicios al trairii in lumea ingusta a egoului. Moartea egoului nesigur te lasa in deplina securitate. Astfel, ceea ce e insecuritate din punctul de vedere al Eu-lui relativ este securitate absoluta in ce priveste fiinta ta intreaga. Exista oameni care traiesc in situatii tragice, dar care prefera sa traiasca in acest mod decat intr-o alta situatie, intrucat unde nu exista nici o situatie nu mai exista nici un punct de prijin pentru „eu”.

I: Prin urmare, toata frica se bazeaza pe vederea fractionara?

R: Da, deoarece o fractiune este ceva izolat. E separare de totalitate. Aceasta separare atrage frica si nelinistea. Frica si fricosul sunt una.

I: Dar cum pot sa observ frica atunci cand apare?

R: Fii constient ca frica nu este infricosatoare. Cuvantul „frica” este puternic. Cand il pronunti, el stimuleaza o schimbare neuro-chimica. Asa incat abandoneaza conceptul de frica si vei depasi observarea perceptiei, a senzatiei. Cand numesti ceva, tu te indepartezi de goliciunea lui intrinseca si il inzestrezi cu toate vesmintele memoriei.

Practic vorbind, cand privesti senzatia vei gasi-o localizata undeva in corpul tau. O vei simti ca pe o tensiune, o contractie. De indata ce localizezi tensiunea, departeaza-te de ea; altfel exista pericolul sa te fixezi pe ea. Departeaza-te, dar nu prin evadare, care este mentala, ci in spatiul din jur, care este liber si relaxat. Du-te in zonele sanatoase din imprejurimi si lasa lumina lor sa se infiltreze in partile incordate. Ceea ce numesti frica este doar energie fixata. Tu trebuie sa eliberezi energia.

I: Dar nu exista o senzatie numita frica, provenita din supravietuirea biologica?

R: Cand esti in pericol, corpul isi asuma sarcina si actioneaza inainte ca tu sa gandesti. Sangele poate sa curga automat pentru a hrani muschii si creierul, inima bate mai repede pentru a creste circulatia si furniza oxigen, adrenalina este eliberata etc. Dar corpul actioneaza fara un controlor.

Ulterior tu poti sa spui: „Sunt in pericol” si sa simti frica. Insa corpul nu simte nici o frica. Exista numai actiune. Frica e o reactie psihologica, bazata pe memorie. Supravietuirea psihologica este o iluzie. Fa distinctia intre activitatea biologica si cea psihologica.

I: Acelasi lucru se intampla cu mania, gelozia, ura etc.?

R: Toate astea sunt concepte. Odata ce intelegi principiul, tu il poti transpune in orice dimensiune a vietii. Cand simti mania, n-o judeca, n-o numi. Fa din ea un obiect al perceptiei, liber de orice interferenta cu mintea. Gandurile pot veni si pleca, dar daca nu le sstii, nu ajungi la nici o concluzie. Sustine doar observatia fara concluzie si vei simti spatiul dintre tine si ceea ce numesti manie.

Acest spatiu nu este un sentiment psihologic ci senzatia originala si globala a corpului. Cu cat esti mai interesat de mania reala, cu atat mai obiectiva devine ea – o perceptie pe care tu o observi, mai curand decat o emotivitate in care te pierzi. Vei vedea ca ea este doar energie fixata, neavand nici una din calitatile pe care mintea le numeste „manie”.

I: Ce se intampla daca emotia apare spontan si necontrolabil?

R: Cand criza s-a sfarsit, trebuie sa-ti amintesti in liniste. Intoarce-te la situatie. Las-o sa traiasca din nou in atentia ta obiectiva.

E important ca dupa fiecare actiune sa nu te consideri pe tine ca fiind faptuitorul. Spune mai degraba „exista un executant”. Aceasta stare de martor este un principiu care ne invata, o carja. E un mijloc de a inlatura obiceiul identificarii cu gandurile si actiunile prin crearea unei relatii spatiale. Dar de fapt martorul nu exista, deoarece in realitate nu exista un lucru precum memoria sau amintirea. Ceea ce tu etichetezi ca trecut este un gand prezent. Gandul este mereu in acum, in prezent, in constiinta. Cand ideea de a fi cineva dispare, nevoia de martor dispare si ea.

I: Este cu putinta sa fim complet liberi de orice tensiune?

R: Cand nu-ti mai conceptualizezi senzatiile, vei deveni mai sensibil la contractii in clipa cand ele apar, si mai inainte ca acestea sa fie numite. Pe masura ce te familiarizezi cu viata fara tensiune, vei simti o cantractie in miscarea ei cea mai subtila. Acelasi lucru se imtampla cu gandurile. Inaintea gandului se produce o pulsatie. Daca esti foarte vigilent si sensibil, vei simti pulsatia momentului inainte de a lovi creierul si a se concretiza.

Cand traiesti in libertate, tensiunea ce tine de supravietuirea biologica continua sa se faca simtita, dar ea nu creeaza compensatie. Ea nu devine parte a lantului de reactii. Tensiunea se simte, dar nu e fixata. Tensiunea are o forma diferita cand este parte a unei totalitati.

I: Ma simt incredibil de singur tot timpul, si intretin relatii pur si simplu pentru ca acestea sunt mai bune decat nimic.

R: Cine este singur? Nu te grabi sa raspunzi. Cine este singur?

I: Eu insumi.

R: Oare acest „eu insumi” exista atunci cand nu te gandesti la el? Atat timp cat tu te consideri cineva, te vei simti izolat. Singura diferenta intre tine si ceilalti este ca ei sunt captivati de activitate si de mediul lor, iar tu esti captivat de absenta mediului tau. In ambele cazuri exista identificare cu obiectul.

Data viitoare cand te vei simti singur, intreaba: cine e singur? Urmareste pe acest „cine”. Nu-l vei gasi niciodata. Cand tu simti lipsa, ea este data de Dumnezeu. Este cea mai mare ocazie pe care o poti avea in viata. Ai putea sa n-o simti astfel, dar daca niciodata n-ai simti lipsa, niciodata nu vei fi atras spre investigare.

I: Ma simt impovarat de un sentiment de vinovatie care nu-mi da pace.

R: Cata vreme crezi in imaginea-de-sine, exista vina. Observa ca imaginea aceasta e doar o proiectie in spatiu si timp. Tu nu esti filmul, tu esti lumina care iti permite sa vezi filmul. Elibereaza-te de gandul ca tu esti filmul. Filmul este fractiunea si fractiunea poate vedea doar fractiune. Prin urmare, o fractiune este un conflict. Atata timp cat tu nu traiesti intregul, exista conflict. Traieste in gol, liber de imagini, si vei ajunge sa simti implinirea. Cata vreme exista obiectivare, nu poti trai in implinire. E minunat sa traiesti in nimic, sa fii nimic. A trai in gol inseamna a trai liber de orice imagine, liber din toate punctele de vedere, liber chiar si de ideea de nimic. Iti sugerez sa citesti predica lui Meister Eckhart „Fericiti sunt cei saraci”, care spune mai minunat decat as putea spune eu vreodata ce este adevaratul gol, ce este adevarata saracie.

I: Emotiile si sentimentele apar chiar si atunci cand traiesti in gol?

R: Emotia, asa cum o intelegi tu, este o stare emotionala, pe care eu o numesc emotivitate. Este o reactie; ea te leaga de imaginea-de-sine prin memorie si obisnuinta. Emotivitatea e repetitie, ca atunci cand simti ceva ce ai mai simtit inainte. Ea apare din dorinta de securitate. Este o miscare de a apuca ceva. Multi oameni traiesc intr-o continua emotivitate fara sa-si puna vreodata problema acesteia.

Emotiile, pe de alta parte, sunt mereu noi, sunt flexibile. Emotia apartine golului. Ea dizolva egoul. In emotie dualitatea subiect-obiect este eliminata. Ea este frumusete. Cand esti liber de stari si imagini si vezi o sculputura, o pictura, sau asculti muzica, sau citesti un poem, sau observi un apus de soare, sau iti atingi iubitul, nu mai exista faptuitor. Exista doar vederea, auzul, atingerea. In aceasta eliberare de posesiune emotia apare. Ea se iveste din propria ta frumusete. Emotia integreaza, in timp ce emotivitatea izoleaza. Asa incat elibereaza-te de afectivitate. In aceasta absenta de emotivitate, tu poti avea la inceput impresia ca devii indiferent. Dar foarte curand vei vedea ca exista o afectiune reala pentru tot ce-i in jurul tau. Emotia, afectiunea, inseamna a darui.

I: Esti de acord ca viata e suferinta?

R: Cand te identifici cu existenta, traind in lantul reactiei, cauzei si efectului, atunci viata e suferinta. Dar cand pentru o clipa esti complet in afara acestei identificari, suferinta apare diferit. Ea apare diferit deoarece tu ai gustat libertatea, dar nu esti intru totul acordat cu ea. In aceasta suferinta exista viata. Marea indoiala este cea care te face sa fii nemultumit de orice altceva care nu e intregul. Asta iti aduce confirmarea a ceea ce esti. Alta suferinta conduce doar la faliment.

I: Cum pot trece eu dincolo de suferinta zilnica?

R: Cauza originara a suferintei este un sentiment de izolare, de a nu fi legat de intreg. Aceasta aduce conflict in viata ta. In general tu vezi doar conflictul, suferinta superficiala, dar cand suferinta este contemplata in profunzime, dincolo de nivelul conflictului, apare cauza-radacina. Tu trebuie sa vezi originile suferintei, nu sa fii tulburat de efectele secundare. Egoul e cel care sufera. Cand fractiunea care sufera dispare, atunci suferinta tinteste spre unitate.

I: Oare un om iluminat sufera?

R: Daca exista vreo suferinta, aceasta se afla in locul necunoscut unde tu simti ca altii nu sunt cu tine in libertate. Dar libertatea ta inca radiaza.

I: Este durerea fizica tratata la fel ca alte senzatii?

R: Da. Corpul este fundamental sanatos. El are o memorie organica a sanatatii. Cand corpul este ranit, exista o anumita senzatie dar reactia ta si memoria o exagereaza si o mentin. Privind senzatia liber de compensatie si de interferenta imaginilor, ea va fi mult redusa. Cele mai multe dintre asa-zisele dureri sunt de fapt ne-acceptari.

Un medic nu face decat sa ajute corpul sa-si gaseasca propria-i sanatate. Tu trebuie sa mergi alaturi de organism, de memoria organica, nicidecum impotriva ei. Astazi medicina este implicata mai cu seama in „lupta” cu boala!

I: Cat de importanta este nutritia corecta?

R: Corpul tau este ceea ce tu gandesti, simti si mananci. Hrana nu este doar ceea ce introduci pe gura. Corpul tau este compus din cele cinci elemente – apa, pamant, aer, foc, eter – astfel incat tot mediul tau e hrana. Felul cum utilizezi cele cinci elemente constituie calitatea hranei. In legatura cu ceea ce mananci, exista hrana care ajuta la mentinerea organismului si acele asa-zise alimente care ispitesc gustul. Ceea ce mananci este determinat de observatia ta. Observa cum actioneaza in tine, ce simti inainte si dupa masa, felul cum trupul pleaca la culcare si cum se trezeste. Corpul insusi te va ajuta sa alegi.

I: Ce fel de exercitii ii sunt necesare corpului? Intreb aceasta deoarece te-am auzit predand o forma de yoga bazata pe vechea traditie din Kasmir.

R: In primul rand, nu ma vei auzi nicodata folosind cuvantul „yoga” pentru a descrie ceea ce predau. In general yaga e inteleasa in termeni duali, cum ar fi unirea sinelui presupus individual cu sinele presupus universal. Apare astfel un proces de cunoastere si devenire, un proces al vointei. Desi noi folosim asanele traditionale si pranayama, posturile si tehnicile de respiratie codificate de Patanjali, munca incepe cu convingerea ca nu-i nimic de obtinut. Este doar o cale de a sti ce trebuie sa faci pentru a te recunoaste drept corp, simtire si minte. Ea ne ajuta mai intai sa aflam ceea ce nu suntem si, eventual, ceea ce suntem fundamental incepe sa devina clar. Atunci corpul, simturile si mintea sunt o expresie a intregului nostru.

Cand am calatorit in India, in 1968, s-a intamplat sa intalnesc un om sfant cu discipolii lui. M-am simtit atras de ei, de cantecele lor minunate si de anumite ritualuri, puja.  In cursul conversatiei cu acest om, l-am intrebat ce intelege el prin cuvantul yoga si am fost mirat de simplitatea raspunsului lui. El spunea: „Yoga inseamna sa stai drept, sa actionezi drept, sa te comporti drept in fiecare clipa. Inseamna sa te acomodezi situatiei in toate actiunile tale mentale si fizice. Yoga inseamna sa fii unit cu prezentul”.

I: Cum putem ajunge sa stam drept, sa ne comportam drept? Ce se intelege mai precis prin a deveni constienti de ceea ce nu suntem?

R: Corpul este cele cinci simturi si cele cinci simturi sunt corpul, dar in general cele cinci simturi sunt conditionate. Pentru tine corpul este mai mult sau mai putin o imagine construita in creierul tau, asa incat nu corpul real este cel care se trezeste dimineata, ci o serie de imagini care vin spre tine. Care e scopul exersarii corpului conditionat? Tot ceea ce faci inseamna a-i fortifica tiparul. Cand cele cinci simturi sunt lipsite de memorie, vei simti ca trupul este constituit mai ales din straturi de senzatii. Perseverand in simtirea corpului incepi sa simti mireasma simtirii globale. Ea te intoarce totodata spre echilibrul intregului tau corp.

Simtirea globala merge dincolo de forma fizica a corpului. Ea curge in spatiul inconjurator. Acest simt al expansiunii ajuta la anihilarea imaginii-de-sine, intrucat egoul e doar o contractie, o fractiune. Expansiunea este „non-starea” lipsita de ego. In expansiune nu exista izolare. Este iubire.

I: Ce unealta se foloseste in acest scop?

R: O profunda „ascultare”, lipsita de interferenta mentala. Prin aceasta ascultare, paralizatele straturi subtile ale energiei corpului se pot desfasura. Lucrand printr-o ascultare lipsita de vointa sau scop, corpul isi gaseste starea originara de iluminare, expansiune, transparenta si armonizare naturala a energiei. Lucrand cu un trup extins, se poate ajunge la mintea extinsa. Corpul-minte extins este pragul fiintei noastre reale, al constiintei fara obiect. Desi la inceput accentul pare sa se puna pe corp, la sfarsit accentul cade pe ascultarea insasi, care este receptivitate, deschidere, natura noastra reala in care corpul si mintea exista.

I: Ce intelegi prin „simtire corporala”?

R: Ceea ce tu numesti corpul tau este doar un invelis in care traieste un corp subtil. Acest corp interior este energie subtila, forta vitala ce sustine corpul fizic. Toata sensibilitatea noastra depinde de aceasta forta vitala. Paradoxal, desi corpul subtil se afla in corpul fizic, el radiaza dincolo de el si intalneste mediul inconjurator. Asadar corpul in intregul lui are o extensie mult mai mare decat se recunoaste in general. Intrucat corpul fizic creste in timpul vietii tot mai conditionat de straduinte, el devine un nod de tensiuni si de contractii, iar corpul subtil este paralizat in expresia lui. Radiatia lui este impiedicata si corpul fizic este izolat de mediul sau. Cand aceasta forta vitala este obstructionata, se produce o imbatranire prematura a corpului fizic, care se manifesta mai intai ca o scadere a sensibilitatii si energiei. In corpul sanatos natural, fiecare celula este penetrata de viata.

Modul de abordare consta deci in a duce energia corpului la deplina sa expresie, asa cum se intampla in copilarie. Fiind constient de ea, ajunge la functionarea completa. Prin urmare, primul lucru de facut in corpul nostru activ este sa trezim energia lui, sa facem din ea un obiect al constiintei. Aceasta energie se simte, ea este o senzatie. Pe aceasta eu o numesc „simtire corporala”. Cand senzatia de energie este complet vie, ea produce o modificare a structurii fizice. Orice alta incercare de modificare a corpului provine din vointa, din minte, si este violenta. In orice miscare, energia corpului – corpul vital – este cea care misca si duce corpul fizic cu ea. Accentul in invatatura noastra la acest nivel cade, prin urmare, nu pe postura sau pe structura fizica, ci pe aceasta simtire a corpului. Cand corpul vital este treaz, toata structura musculara este relaxata si se produce o reorchestrare a energiei. Fiecare simt nu mai este limitat la organul sau fizic ci extins la intregul corp. La aceasta senzatie globala participa toate simturile. Fiind in expansiune, treci automat dincolo de ideea de a fi o entitate separata. Corpul-activ e o cale de a te aduce la unitate cu toate fiintele.

I: Ce se intampla cu energia corpului la moartea corpului fizic?

R: Se dizolva in energia universala.

I: Este corpul astral totuna cu corpul energetic? In timp ce visam, care corp calatoreste?

R: Corpul astral apartine psihicului, corpul energetic, simturilor. Corpul astral este o energie cu mult mai subtila. In vis, corpul astral ia cu sine corpul energetic pentru a se exprima. Dar cugetarea la corpul astral este o evadare de la problema reala: Cine sunt eu? Nu te lasa ispitit de stari. Natura ta reala nu este o stare.

I: Simt ca inteleg ce spui, dar apoi actionez dintr-un punct de vedere individual. Este aceasta doar o problema de asteptare in vederea clarificarii?

R: Actioneaza in viata zilnica potrivit intelegerii tale. Asta e foarte important. Apoi ia aminte daca ai actionat mecanic. Dupa ce ai observat de mai multe ori ca ai reactionat intr-un anumit mod, vei incepe sa te observi in mijlocul reactiei si va veni un timp – poti fi sigur de asta! – cand vei fi vigilent inainte de a reactiona. Asa incat nu-ti aprecia faptele si nu te condamna. Este suficient doar sa le vezi. Cand le-ai vazut, ai scos carbunele din foc. Ai deplasat energia fixata care mentine tiparul tau. Prin simplul fapt de a fi vigilent si deschis, tu traiesti deja in plinatatea ta.

I: Cum pot recunoaste o maturizare in modul meu de viata?

R: Te vei simti din ce in ce mai liber de antagonism si contradictie. Daca tu simti o contradictie in viata ta zilnica si ramai fixat in ea, poti numi asta lipsa de maturitate. Dar criza e un lucru minunat cand te lasa fara referinte, incapabil sa te misti la stanga sau la dreapta. Simti ca tot ce-ai facut in viata este inutil, ca nimic nu se poate intampla. Te duce la disperare. Atunci, intr-adevar, trebuie s-o infrunti. Cautand sa dai piept cu ea, ajungi la asteptarea in deschidere. Cu alte cuvinte, nu criza in sine devine importanta, ci modul de a o infrunta. Tu traiesti in nemiscarea insasi. Acesta este un nou nivel de intelegere, un salt in maturitate. Numai cand are loc aceasta intoarcere de la obiect (situatia) la subiect (acceptarea ei), maturizarea reala este posibila.

Maturizarea nu vine prin acumulare de cunostinte, experiente, sisteme, idei, concepte. Ea vine cand nu poti merge si trebuie sa sari. Toata fiinta ta este lovita in aceasta saritura si claritatea se iveste. Pot exista multe asemenea sarituri, insa tu n-ai nevoie de multe, poate sa fie una singura.

I: Oare de ce simt o mult mai mare tulburare in ganduri si simtiri, in ciuda faptului ca sunt mai bine orientat decat inainte?

R: Daca arunci o piatra intr-un lac agitat de furtuna, desi vor exista valuri, tu nu le vei putea vedea. Arunca insa o pietricica intr-un lac linistit si vei vedea cu claritate toate micile valuri.

I: Ma simt ingrozitor, deoarece eu stiu ca nu sunt obiectul si nu sunt interesat sa-l cercetez, si totusi simt ca trebuie sa continui explorarea, caci altfel focul cautarii se va stinge.

R: Aceasta senzatie de neajutorare in care nu te misti in nici o directie apare cand obiectul si-a pierdut savoarea. Daca traiesti cu adevarat acest moment, te vei afla intr-o noua dimensiune, unde accentul se pune mai mult pe linistea in actiune decat pe activitatea insasi. Atunci bucuria se afla in fiinta, „in spatele” actiunii mai curand decat cufundata in ea. Dar desigur, asa cum spun adeseori, acest „in spatele simtamantului” nu este o exprimare corecta, deoarece implica o atitudine de observare detasata, ceea ce nu e cazul. Detasarea este o activitate mentala, pe cand in linistea din mijlocul activitatii nu exista loc pentru un interval psihologic.

Este vital ca tu sa traiesti in deplin acord cu intelegerea ta. Odata ce ai vazut tiparele, fii vigilent si nu intra in ele.

I: A fost o vreme cand simteam ca sunt fara ganduri, fara corp, fara cap. De ce nu persista starea aceasta?

R: Aceasta observare in absenta gandurilor este totusi o functie mentala desi in forma cea mai subtila. Reflexul de a te identifica cu fenomenele ramane. Non-starea, care este natura ta reala, nu are nimic de-a face cu absenta sau prezenta fenomenelor.

I: Cred ca am fost o data in non-starea despre care vorbesti. Cum poate fi ea permanentizata? Presupun ca incercand sa repet circumstantele care conduc la ea.

R: Cand ai avut o data non-experienta, o poti avea din nou, dar asta nu are nimic de-a face cu memoria. N-o poti repeta. Tot ce poti face e sa fii constient ca exista momente in zi cand nu experimentezi – de exemplu cand esti uimit, cand o dorinta e realizata, cand o actiune este indeplinita sau un gand s-a terminat. De asemenea, in momentul dinaintea trezirii corpului sau inainte de a adormi. Este suficient sa cunosti aceste momente si vei fi solicitat spontan de ele.

Se poate intampla sa fii lovit pe neasteptate in toata fiinta ta. Cand corpul-minte nu e pregatit, el face o experienta a non-experientei. Egoul, simtind o amenintare la adresa existentei lui, creeaza o stare de moment. De aceea mintea trebuie sa fie informata si corpul pregatit. Altfel tu pui clipa de dincolo de timp in rama memoriei si apoi incerci sa o repeti. Odata ce cunosti non-starea, cauta sa observi cum te intorci la vechile tipare.

I: Prin urmare, daca nu esti pregatit cu mintea si corpul, non-starea ramane accidentala. Ce inseamna „a fi pregatit”?

R: Trebuie sa cunosti arta renuntarii la orice nivel. Acceptarea inseamna renuntarea constienta. Este important sa ajungi la capitulare, la acceptare la nivel fenomenal. Asta inseamna ca mintea trebuie sa-si cunoasca limitele si corpul trebuie sa fie liber de modelele obisnuite, de constrangeri, de tensiuni. E o deschidere la toate nivelurile structurii psihologice. Apoi, cand intuitia se manifesta, ea te satureaza in mod spontan. Ea nu se localizeaza.

I: Trebuie asadar sa existe o dorinta profunda, o vointa si o abilitate de abandon complet. Altfel tiparele reziduale te duc indarat la vechile cai, sau activitatile vietii te pot indeparta.

R: Arta transpunerii trebuie explorata. Se cere o receptivitate totala astfel ca intelegerea sa fie transpusa in viata. Odata ce te familiarizezi cu aceasta transpunere, atunci cand se produce o rectificare brusca in plan fenomenal tu nu te mai indepartezi de ea, ci te lasi complet luat. E nevoie de timp pentru a fi complet patruns.

I: Oare rolul invatatorului este acela de a ne ajuta in aceasta abandonare?

R: Da. Invatatorul iti arata cum sa ajungi la renuntare, cum sa devii mester in aceasta transpunere. Insa orice invatatura este pentru minte. Nu trebuie sa existe ambitie, nici intentia de a dobandi ceva.

I: Deci inainte de intelegerea adanca pe care o numim iluminare e important sa fii pregatit fizic, sa traiesti in deschidere si adanca receptivitate psihologica. Atunci intelegerea va fi transpusa spontan in orice domeniu al vietii. Intrebarea mea este: de ce claritatea intelectuala pare sa preceada viata dreapta pentru cei mai multi oameni? De ce nu dorim sa punem in practica intelegerea noastra? Adesea ma gandesc la strigatul sfantului Augustin: „Doamne, da-mi castitate, dar nu mi-o da inca”!

R: Transpunerea e o arta. Trebuie sa fii un artist. Transpunerea intelegerii in viata aduce insecuritate persoanei. In transpunere exista o etapa in care nu exista nici un sprijin pentru „Eu” deoarece ea reclama cautare, ascultare, deschidere. Majoritatea oamenilor prefera sa ramana in insecuritate decat sa trimita egoul la moarte completa. Etapa este dureroasa pentru reziduurile persoanei si majoritatea incearca s-o evite. Odata ce transpunerea este realizata, nu mai exista nici un ego care sa te ingrijoreze.

I: O intrebare foarte practica: este munca asupra corpului pe care o propui o modalitate de a invata arta abandonarii?

R: Desigur. In abandonare exista expansiunea mintii si corpului, si in asta tu ai o presimtire a realitatii, a globalitatii tale.

I: Spui adesea ca trebuie sa ne familiarizam cu moartea. Este oare acelasi lucru cu abandonarea? Nu crezi ca multi oameni amana asta pana in momentul mortii?

R: Da. Insa atunci trebuie sa ai pe cineva trezit care sa te ajute in aceasta etapa a abandonarii. Acesta este probabil rolul preotului in ultimele ritualuri. Felul cum mori si cum dormi este acelasi. Inainte de a adormi tu poti atinge o cunoastere a abandonarii. Acelasi lucru se intampla cu disolutia a tot ce este nascut.

Trebuie sa fii atent la abandonarea naturala de dinaintea somnului. Intai familiarizeaza-te cu asta, apoi ajungi sa fii constient de abandonarea in stare de veghe. Acesta-i intelesul real al cuvantului moarte. Este semnificatia reala a cuvantului sacrificiu.

I: Dimineata exista uneori un moment, inainte de trezirea corpului, cand ma simt deja treaz. Este aceasta constienta despre care vorbesti, natura noastra din spatele oricarei functionari?

R: Da. Acest moment depinde de abandonarea dinaintea somnului despre care am vorbit.

I: Ce se poate face ca acest scurt moment sa devina continuu?

R: Cand nu te pierzi in activitati, te vei gasi in intregul tau dimineata, scufundat in el. Fa-ti treburile, dar ramai dincolo de ele. Nu te lipi de ele. Observa in fiecare clipa cum te identifici din nou cu corpul-minte indata ce te trezesti. Nu socoti clipa dinaintea identificarii ca o lipsa de activitate. Fiinta ta eterna, constiinta, este lumina din spatele tuturor activitatilor, din spatele tuturor perceptiilor.

I: Intrucat momentul dinaintea trezirii corpului depinde de momentul dinaintea adormirii, exista oare o trezire fara obiect dupa somnul cel mare, moartea, daca in prealabil sunt abandonate toate reziduurile persoanei individuale?

R: Da. Trezirea fara obiect de dupa moarte, constiinta, este aceeasi cu cea din momentul dinaintea trezirii corpului dimineata. Totul apare in constiinta care nu e afectata de nastere sau moarte. Nu exista nici un moment fara constiinta, asa incat dupa moartea corpului constiinta exista ca intotdeauna.

I: Astfel, cel care a murit ca persoana in timpul vietii se trezeste in constiinta. Dar ce se intampla cu ceilalti?

R: Totul este in constiinta, dar, asa cum am mai spus, te poti trezi in constiinta sau nu. Pentru cei mai multi, dupa moarte, fiinta constienta e pasiva. Important e sa fii complet constient: constiinta constienta de sine. Asta se poate intampla doar inainte de moartea corpului. Intrucat cei mai multi oameni se cunosc pe ei insisi doar ca obiecte, si nu se cunosc ca fiind constiinta, imediat dupa moarte se dizolva in constiinta care se cunoaste pe sine.

Constiinta care se cunoaste pe sine este completa si nu mai cauta alta expresie.

I: Astfel lumea ca manifestare este expresia constiintei care nu se cunoaste inca pe sine.

R: Exact. Natura ta adevarata este deplina constienta. Este suficienta ultima.

I: Ceea ce spui suna minunat. Dar cum poti sti lucrurile acestea daca n-ai fost inca martorul mortii corpului? Cum poti sa-mi dovedesti ca stii cu adevarat ce este viata dupa moarte?

R: Constiinta, prezenta a vietii, exista inainte de trezirea corpului. Ea este anterioara gandului. Ea este ceea ce tu esti din vesnicie. Ea este constiinta tacuta, fara nume, fara atribute, dar exprimandu-se pe sine in toate numele si formele. Multe din schimbarile corpului si vitalitatii privite ca expresii vremelnice ale constiintei sunt ipotetice. Dar nu exista nimic ipotetic legat de ceea ce esti cu adevarat, care este continuu. Constiinta este propria ei dovada, fara obiect si fara martor. Atunci cand traiesti in mod constient nu exista moarte.

NATURA GANDIRII . Gandirea nu se bazeaza pe ganduri

Natura noastra reala este liniste dincolo de orice conditionare. Este prezenta fara devenire. In absenta devenirii exista implinire si liniste absoluta. Aceasta liniste este temelia intregii activitati. Activitatea gandirii, ca orice alta activitate, se intemeiaza pe intreg. Linistea este continuumul din care gandirea apare si dispare. Ceea ce apare si dispare este in miscare. Este energie extinsa in spatiu si timp. Gandirea, energia, se reprezinta pe sine in discontinuitate, dar intrucat ea se iveste din liniste si dispare in liniste, ea nu este fundamental altceva decat aceasta prezenta dincolo de trecut, prezent si viitor.

Ceea ce noi numim in general „gandire” este un proces al memoriei. Este o proiectie construita deja pe cunoscut. Tot ce exista, tot ce e perceput este infatisat mintii. Gandirea secventiala, gandirea rationala sau stiintifica incepe astfel cu o fractiune, cu o reprezentare. O asemenea gandire fractionara se naste din ideea conditionala ca noi suntem entitati independente, „sine”, „persoane”. Notiunea de a fi cineva conditioneaza toate celelalte ganduri, deoarece persoana poate sa existe doar in repetitia reprezentarii, confirmare deja a cunoscutului. Creierul tinde aici catre reprezentarea constanta. Memoria este cauza initiala a ideii de a fi o entitate continua. Din punct de vedere ultim gandirea este o pavaza impotriva mortii egoului. Cine esti tu atunci cand nu gandesti? Cand privesti dincolo de gandire, unde esti tu? In general vorbind, gandirea este o evadare din intregul tau in care nu exista nimeni care sa gandeasca.

Cand inradacinata idee de a fi o persoana, un ganditor, un faptuitor este absenta, gandirea continua sa functioneze ca inainte, in succesiune, folosind memoria… dar acum aceasta functionare este ferm inradacinata in fundalul global – intregul, existenta, non-dualitatea. In absenta unui ganditor, gandirea e libera de tot ce e personal. Nu exista tinta, motiv, anticipatie, intentie, vointa sau dorinta de a decide etc. Nu exista nici o interferenta psihologica, nici o referinta la un centru. Gandirea, eliberata de aceasta memorie, se iveste din momentul insusi, este mereu noua, mereu originala. In cazul acesta nu gandirea cheama situatia, ci situatia cheama gandirea si trage propria-i concluzie. Orice miscare intentionala, orice miscare fragmentara trebuie sa inceteze inainte a intregul sa poata opera. Atat timp cat exista miscare intr-o directie, totalitatea nu-si poate gasi calea. Cand gandirea stiintifica sau rationala este intemeiata pe prezenta, ea conduce la un rezultat complet diferit. Ea nu poate fi niciodata monstruoasa.

Gandirea lipsita de memorie este cu adevarat creatoare. Fiecare gand e o explozie ce se cere manifestata si o implozie ce se cere reabsorbita in liniste. Dorinta de a fi revelat si de a fi ascuns este Dansul Cosmic, jocul de dragul jocului. Adevarata dorinta e doar asta. Orice alta dorinta este doar o denaturare si un nesat inconstient pentru aceasta dorinta ultima. Esenta gandirii consta in acest joc divin. Gandirea creatoare nu incepe niciodata cu ceea ce deja este cunoscut, cu o reprezentare.

Ea se naste si moare in deschidere si foloseste memoria functionala doar pentru a se exprima. Acolo unde nu exista nici un ganditor, exista doar un canal pentru functia gandirii. In aceasta functionare, orice reprezentare are un temei constient. Cand prezenta ramane in gandire, numele nu se desparte de forma, cum se intampla in gandirea mecanica, care e conceptuala si abstracta. „Gandirea” creatoare este o sarbatoare a fiintei.

Considerandu-ne entitati separate, noi ne-am uitat originea si ne-am identificat cu o idee, cu o proiectie a individualitatii. Nu expresiile nesfarsite ale linistii reprezinta problema sau cauza complicatiilor, ci faptul ca noi am uitat sursa tuturor expresiilor. Aceasta separare de adevarata noastra natura ne duce la o falsa traire. Noi nu ingaduim expresiei sa se dizolve, ci o cristalizam si apoi – pierzandu-ne – ne identificam cu aceasta cristalizare. Prin aceasta obiectivare s-a creeat ceea ce numim „lumea”. Noi consideram existenta ca fiind viata insasi. Dar viata nu are inceput si sfarsit. Adevarata Viata este joc, bucurie fara obiect.

I: Cum pot trece de la gandirea intentionala la cea creatoare?

R: O minte intemeiata pe liniste este intotdeauna creativa. Ea este mereu noua, fara trecut. Ea este atentia linistita si naturala, acceptarea oricarui lucru care vine de la corp, simturi si imaginatie. Atunci s-ar putea produce aparitii instantanee, expresii spontane in timp si spatiu a ceea ce suntem cu adevarat. Orice asemenea expresie este o celebrare a planului existentei si un indicator al fundalului, al linistii.

Numai in natura noastra reala – care e deschidere si acceptare si nicidecum o atitudine – creativitatea poate sa apara.  Acceptarea si vigilenta apar spontan doar cand ideea unui centru de referinta – a cuiva care accepta, care gandeste, caruia ii place sau ii displace – este absenta. Atunci mintea este libera de legaturile gandurilor succesive si ale simturilor, iar imaginatia si inteligenta se ivesc in atentia noastra neconditionata. Intrucat nu exista un agent de control, nu poate exista limitare in timp si spatiu, si atunci presimtirea simultaneitatii poate sa aiba loc. Mai tarziu, desigur, aceasta viziune globala se realizeaza in spatiu si timp. Toate marile opere de arta apar pe aceasta cale.

I: Dar mai inainte ca gandirea creatoare sa apara in timp si spatiu, oare nu exista o trecere intre necunoscut si formulare? In drumul sau spre expresie necunoscutul pare sa treaca prin simbolurile arhetipale.

R: Da. Arhetipurile leaga necunoscutul de cunoscutul universal. Ele nu se reduc totusi la niste functii ale creierului ci isi au dinamismul intreg.

I: Aceasta realizare in timp si spatiu este de asemenea spontana, sau apartine memoriei?

R: Cand traiesti in fundal, in pura constiinta, gandirea apare ca o expresie in timp si spatiu a acesteia, apare ca o constiinta functionala. Ea se iveste din liniste dar nu apartine nimanui. Nu exista un autor al faptei, numai fapta. Astfel, in constiinta, memoria functionala este folosita, dar nu exista o implicare psihologica. Atunci cand exista o intuitie globala si spontana, ea lasa un fel de ecou. Pentru artist aceasta este viziunea care e fundalul continuu al executiei lui in spatiu si timp. Prin analogie, cautatorul adevarului traieste clipa de clipa cu ecoul naturii sale reale.

I: Spui ca gandul apare si dispare, insa mintea mea pare sa se roteasca neincetat.

R: Aminteste-ti ca mintea este doar un vehicul. Cand n-avem nevoie de picioarele noastre, nu le folosim. In mod asemanator, lasa-ti mintea sa se odihneasca atunci cand n-ai nevoie de ea. Ceea ce numim in general gandire este fie o reactie mecanica la un stimul extern proiectat, fie o reactie intentionala si calculata. Este o crestere constienta sau inconstienta a imaginii-de-sine, o realizare psihologica. O vezi deja la copiii foarte mici care viseaza la devenire. Visurile acestea sunt nascute si hranite de societate. In zilele noastre totul se invarteste in jurul devenirii. In devenire nu esti niciodata prezent. Eul se intoarce in trecut si creeaza un viitor construit pe ceea ce deja este cunoscut. Orice devenire este unidimensionala, focalizata pe planul orizontal.

I: Ceea ce numesti actiune divina nu inseamna tot devenire?

R: Jocul divin apare din perfectiune. Nu exista nimic de perfectionat, asa ca strict vorbind el nu este devenire, caci nu paraseste nicicand intregul. Exista intotdeauna prezenta. Este viata jucandu-se cu sine insasi, expresia de dragul expresiei. Nu exista nici un agent. Dar in devenirea pe care cei mai multi dintre noi o cunosc, prezenta este invaluita. Te-ai identificat cu expresia, nu cu sursa ei. Ai facut iluzoriu ceea ce este fundamental fundamental real. Dar nu exista nimic de schimbat sau de abandonat. Tot ce trebuie sa faci este sa te identifici cu sursa lumii, si nicidecum cu jucariile ei, cu lumea asa-ziselor obiecte.

I: Ce inseamna „fundamental real”?

R: Ceea ce exista in sine n-are nevoie de un agent, este autonom.

I: Aceasta realitate autonoma e ceea ce numesti prezenta, liniste, fundal, constiinta etc.?

R: Da. Cand dai la o parte toate perceptiile, conceptele si pe agentul lor, ce mai ramane? Tu o poti numi cum vrei, ne-fiinta sau fiinta, subiectul ultim, sunyata, nirvana. Nu este o idee. Este liniste fara nimeni care sa fie linistit. Ea n-are nimic de-a face cu prezenta sau absenta obiectelor. Existenta este in ea si astfel tinde spre ea, dar ea nu este in existenta.

I: Cum pot sa schimb identificarea mea cu obiectele in identificarea cu acea constiinta spre care tind obiectele?

R: Observa ca existenta este doar pentru ca tu existi. Dar tu te-ai considerat in mod gresit ca fiind subiect, o entitate independenta. Acest subiect este un obiect, ceva ce poate fi perceput. De fapt nu exista nici un obiect. Toate acestea sunt produse ale mintii. Observa ca te-ai identificat cu o productie a mintii. Tot ceea ce tu incerci sa intelegi trece prin ceea ce este deja cunoscut. Intelegerea reala inseamna sa fii intelegere si asta se intampla subit, cand exista ascultare fara concluzie. Nu concretiza simbolul dar lasa-l sa se desfasoare in deschiderea ta. Traieste cu ce-ti spune el de dimineata pana seara si intr-o zi vei fi absorbit de intregul tau. Perceptia tinteste spre natura ta reala. Toate asa-zisele obiecte exista doar pentru a te readuce la ceea ce esti. Adevarul nu sta in vorbe ci in ceea ce ele descriu – asa cum de pilda cuvantul „sare” nu este sarat.

I: Cand spui ca adevarul este ceea ce vorbele descriu, tu folosesti cuvantul adevar cu sensul de constiinta, liniste, fiinta noastra, ceea ce este fundamental real, asa cum ai spus mai inainte?

R: Exista multe fapte, dar exista doar un singur adevar. Faptele pot fi cunoscute de minte, asa cum stim ca 2+2=4 sau ca soarele e pe cer. Dar mintea obisnuita nu poate intelege niciodata mai mult decat simple fapte. Ceea ce e mic nu poate cuprinde ceea ce e mare. Intrucat ceea ce e mic este cuprins in ceea ce e mare, mintea poate avea o presimtire a intregului; dar asta se intampla doar cand ea isi vede limitele si nu se mai agata de fenomene, astfel incat ceea ce este dincolo de faptele cunoscute – atotposibilul – poate sa se iveasca. Cand mintea isi slabeste controlul, intregul corp este un organ al acceptarii. Atunci tot ce apare este simtit global, nelimitat de gandire. Adevarul nu este cunoastere acumulata, ci este cunoastere ca fiinta. El este perceptia directa a naturii intrinseci a intregii existente.

Folosirea cuvantului „adevar” in sensul de fapt e o degenerare. Faptele pot fi dovedite, insa pentru adevar nu exista nici un argument. El este propria sa dovada. Tot ceea ce este perceput e o expresie a adevarului. Totul se intemeiaza pe adevar si daca noi nu cunoastem adevarul, nu-i putem cunoaste expresia. Nimic nu e autonom si, in acest sens, real, cu exceptia adevarului. Neadevar este tot ce nu are existenta autonoma, care depinde de un cunoscator pentru a fi cunoscut. Cand cunoscatorul se cunoaste pe sine in adevar, in constiinta, atunci orice perceptie se intemeiaza spontan tot pe constiinta.

I: Tu spui adesea ca exista doar un gand posibil la un moment dat, si ca constiinta si obiectul constiintei sunt una. Vrei sa clarifici asta?

R: In mod normal creierul nostru functioneaza in asa fel incat, la un moment dat, exista doar un singur gand. Nu poti avea niciodata doua ganduri sau doua perceptii simultan. Ai putea spune, de pilda, ca poti sa pregatesti o mancare si, in acelasi timp, sa te gandesti cat de flamand esti. Desigur, exista mii de reflexe motorii circuland prin noi toate in acelasi timp, dar tu nu poti fi constient de doua ganduri sau actiuni deodata. Succesiunea e foarte rapida, dar aparenta simultaneitate este doar memorie. Un obiect si un subiect, o cauza si un efect nu pot exista in acelasi moment. Trecut, prezent si viitor, spatiu si timp, sunt de asemenea memorie. In viata zilnica exista dualitate aparenta deoarece asa functioneaza creierul, dar orice functionare apare in non-dualitate.

Exista totusi momente exceptionale cand noi trecem dincolo de gandirea obisnuita. Pot exista sclipiri ale simultaneitatii eterne care este fiinta noastra reala. Marii artisti si oamenii de stiinta sunt familiarizati cu aceste momente, cand reflexul egoului este suspendat si creierul se integreaza spontan in inteligenta globala.

I: Tu spui ca starea noastra naturala, constiinta, este in spatele oricarei functionari. Tu spui de asemenea ca in viata zilnica dualitatea apare in fiinta non-duala. Exista oare un alt nivel de constiinta pe care noi il folosim in activitatea zilnica?

R: Constiinta este pur si simplu. Nu exista nici un punct de referinta; asadar, cum ar putea sa existe niveluri? Este limpede ca ceea ce in general se numeste constiinta se refera la ceva: „constiinta de”. „Constiinta de” este o constiinta functionala. Ea apartine doar momentului si intrucat este o extensie a constiintei pure, este intotdeauna perfect adecvata. Ceea ce noi numim constiinta pura este ceva imposibil de inteles pentru psihologia moderna. Pentru psihologie, intervalul dintre doua ganduri sau dintre doua stari este o absenta. Dar cand vorbesti de absenta, exista un cunoscator al absentei. Cunoscatorul este constiinta. Astfel, constiinta este continuitate. Tot ceea ce este perceput apare si dispare in constiinta, este o expresie, o prelungire a constiintei.

I: Cum as putea ajunge sa cunosc constiinta libera de orice relatie cu lucrurile?

R: Fii mai constient de clipa cand gandul sau fapta iau sfarsit. Traieste in identitate cu acest moment. Vei simti egoul cautand un nou gand pentru a-si continua existenta. El nu poate supravietui fara combustibilul relatiei subiect-obiect.

Cand te eliberezi de imaginea-de-sine, gandirea ta este doar un vehicul ocazional. Cand nu-i nimic de gandit, nu gandesti. Gandirea neincetata e o pavaza, o fortareata pentru ego, nimic altceva.

Familiarizeaza-te in viata zilnica cu observarea situatiilor, fara interventia „eului” si a dorintelor, aversiunilor, rezistentelor si preferintelor lui. Sustine aceasta observare nemotivata si vei constata ca atunci cand observatorul si observatul nu mai primesc combustibil, dispar. Atunci vei fi in observarea insasi. Aceasta simpla observare, libera de faptuitor si de fapta, este constiinta eterna, fundalul tuturor activitatilor.

I: Eu sunt constient de momentele fara activitate din viata zilnica. Dar pe urma pierd aceste momente.

R: Te-ai obisnuit in viata zilnica sa pui accentul pe obiect si astfel, in absenta obiectelor, reflexul de a obiectiva iti accentueaza absenta perceptiei. Tu inca ramai legat de obiect, de perceptie. Sa facem o analogie: ai trait multi ani intr-o camera in care se afla un tablou atarnat pe perete. Intr-o zi il dai jos pentru a-l curata. Acum, ori de cate ori intri in camera, ce te impiedica sa vezi peretele in sine? Absenta tabloului. Dar tu poti sa cunosti absenta doar pentru ca tu insuti esti prezent. Absenta se refera la prezenta ta. Asa ca cerceteaza ce se afla in spatele absentei.

I: Pare sa fie necesara o vigilenta teribila pentru a sustine observarea si explorarea si a nu fi captivat de factorii secundari: sentimente, stari si ganduri.

R: Da, dar a fi vigilent nu presupune nici un efort. Accepta ca starea naturala a creierului este atentie, vigilenta si relaxeaza-te in aceasta acceptare. Te va duce intr-o noua dimensiune.

Fii asemenea animalelor salbatice, care sunt perfect vigilente, fara legatura cu imaginea-de-sine, cu trecutul sau viitorul. Corpul natural este la fel de treaz ca o pantera. Vigilenta nu este un act, este un dat.

I: Vrei sa clarifici diferenta intre fiinta si existenta?

R: Fiinta (constiinta pura) tine de spatiu si de timp doar in masura in care putem vorbi despre infinit in termeni de „inauntru” sau „in afara”. Existenta este constiinta obiectivandu-se pe sine, fara cauza sau scop. Este energie dispersata sau actualizata in spatiu si timp. Am putea spune ca aceasta constiinta functionala este veriga intre fiinta si existenta. Este energie in repaus, energie potentiala.

Natura ta reala este anterioara oricarei functionari. Tu esti lumina care face posibila functionarea. Fii aceasta lumina. Tot ce exista este in tine. Nimic nu-i in afara. In vreme ce tu stai aici, pamantul este afectat in China, Paris si Benares. Tu esti razboi si tu esti pace.

I: Care e legatura dintre gandire si existenta?

R: Existenta este inainte ca noi sa o gandim, sa o numim. Ea se iveste clipa de clipa atunci cand o percepi. Tot ce e perceput inseamna existenta. Daca n-ar exista nici un receptor, n-ar fi nici o existenta.

I:  Asta aduce a idealism filozofic.

R: Deloc. Perceputul este in cel ce percepe, dar cel ce percepe nu este in ceea ce este perceput. Cel ce percepe nu este o fractiune, o minte,  ci totalitate. Astfel perceputul e deja potential in cel ce percepe, intregul. Asta nu inseamna ca nimic nu exista. Pur si simplu ceea ce noi numim existenta nu este existenta pura, deoarece existenta este in interiorul intregii fiinte. Pana cand nu traim asta, nu putem cunoaste existenta. Datorita faptului ca fizica pune accent pe perceput, pe parte, si nu pe cel ce percepe, pe intreg, ea nu poate intelege pe deplin natura existentei. Existenta pura e creata in linistea ta si moare in linistea ta in fiecare clipa. Ceea ce tu numesti existenta permanenta, creatia, este un gand, o conventie.

I: Ce crezi ca ar trebui sa fac pentru a deveni mai interesat de intreg, de cel ce percepe, mai curand decat de ceea ce este perceput?

R: Cand stii ca creatia nu este permanenta si ca totul se naste si moare in fiecare clipa in prezenta ta, poti deveni interesat de aceasta prezenta. Poti cunoaste stiinta tuturor functiilor creierului, dar nu vei cunoaste niciodata pe cel ce percepe. Poti regresa ad infinitum din punct de vedere intelectual printr-o serie de subiecte, insa niciodata nu vei putea cunoaste in mod obiectiv subiectul ultim. Oppenheimer a spus ca omul de stiinta nu va putea nicicand sa cunoasca totalitatea, deoarece nu-l poate cunoaste niciodata in mod stiintific pe cunoscator. Constiinta nu poate fi obiectivata. Iubirea, compasiunea si umorul nu pot fi analizate. Fizica nu va putea intelege vreodata iluminarea. Aceasta va ramane de-a pururi un mister pentru creierul analitic. Daca pui lacrimile indragostitului sub un microscop, le poti analiza, dar nu poti spune niciodata de unde provin ele.

Primul pas, asadar, este sa intelegi cat de limitata este cunoasterea obiectiva. Apoi mintea se opreste si treci de la explorarea obiectului la explorarea subiectului. Totusi, intrucat mai exista tendinta, reflexul de a face din acest aspect o atitudine, un obiect, dovada apare numai cand ramai in neobiectivare si esti luat subit de prezenta fara obiect.

I: Aceasta trecere de la interesul pentru obiect la cel pentru subiect este intrebarea: „Cine sunt eu”?

R: Da. Problema poate fi pusa la multe niveluri. Insa problema reala consta in abandonarea intrebarii la nivelul corpului, simturilor si mintii. Iti pot spune povestea regelui Janaka si a maestrului sau. Ei au discutat despre starile de vis si veghe, si Vasistha i-a spus regelui ca intre ele nu exista nici o diferenta. In noaptea aceea regele a visat ca era un cersetor iar dimineata, agitat, l-a intrebat pe maestru: „Am visat ca eram un cersetor, ce crezi, sunt un cersetor care viseaza ca este Janaka, sau sunt Janaka visand ca sunt un cersetor”? Vasistha i-a raspuns: „Nu esti nici unul dintre ei. Esti Sinele”. Atunci regele Janaka a avut o intelegere clara si plin de bucurie a exclamat: „Ah, eu sunt Sinele”! Dar Vasistha i-a replicat: „Asta-i ultima piedica. Gandind la el, nu poti fi el”.

I: Vrei sa lamuresti diferenta intre cunoastere si cunoasterea ca fiinta?

R: Tot ce cunoastem are un punct de referinta. Este cunoscut prin alte lucruri, prin comparatie. Daca n-ai gustat niciodata radacina de jicama, eu ti-o pot descrie ca pe o combinatie intre mar si cartof crud. Din asta, tu ai putea s-o cunosti intr-o oarecare masura. Dar nu exista nimic comparabil cu natura ta reala. Nu e ceva ce poti cunoaste asa cum cunosti alte lucruri. Ea nu poate fi decat cunoastere. Astfel, fiecare pas facut sa ne apropie de ea, nu face decat sa ne indeparteze de ea. Noi suntem in liniste, in natura noastra reala, doar atunci cand nu exista nici o miscare in nici o directie.

Soarele n-are nevoie de nici o lumina ca sa straluceasca, dar luna depinde de soare pentru a lumina. La fel, orice cunoastere isi are sursa in cunoasterea insasi.

I: Pentru ca mintea sa-si cunoasca limitele, este oare nevoie ca gandirea sa ajunga intr-un punct mort?

R: Natura organica a mintii este miscare, functionare spontana. Aceasta apartine realitatii. In termeni geometrici putem spune ca realitatea este in spatele mintii. Nu incerca niciodata sa opresti gandurile. Natura ta reala – linistea – nu se iveste in absenta gandirii, ci ea este sursa gandirii si a ne-gandirii. Orice tehnica de oprire a mintii este o parte a devenirii, a realizarii, este mintea insasi. Pur si simplu observa acele momente cand gandirea ia sfarsit. Pune un accent mai mare pe aceste momente. Cand reusesti sa faci asta, mintea va cadea automat in functionarea corecta, actionand si odihnindu-se cand e necesar. Corpul este fundamentul sanatos, cu o memorie organica. Daca nu il tulburam, el isi va indeplini sarcina.

Cand nu-i nimic de facut, cand nici o situatie nu reclama memoria functionala iar memoria psihologica este in suspensie, atunci esti in liniste, liber de trecut, prezent si viitor. Aceasta liniste este autonoma fata de orice memorie, individuala sau colectiva. Este sursa activitatii. Gandirea creatoare poate doar sa iasa din acest fundal, fara piedica egoului.

I: De ce mintea mea este in miscare neincetat?

R: Pentru ca te-ai identificat cu miscarea. Daca te opresti, unde te vei afla? Trebuie sa explorezi intervalele scurte dintre ganduri si momentul dinainte de trezirea corpului, dimineata.

I: Asadar, aceasta agitatie continua imi tine treaz sentimentul de a fi viu?

R: Cand te consideri o persoana, esti dependent de ganduri, situatii, evenimente – miscarea tine persoana vie. Persoanei trebuie sa i se permita sa moara. Obisnuieste-te cu moartea si vei sti ce este viata.

I: Au vreo valoare tehnicile de linistire a agitatiei continue a mintii?

R: O minte controlata nu poate fi niciodata libera. Ea devine o unealta rigida, lipsita de suplete. O minte disciplinata nu poate provoca moartea iluzoriei imagini-de-sine. Niciodata nu poti ajunge la nou mergand pe caile vechiului. Niciodata mintea nu se poate transmuta pe sine. Ea poate cauza schimbari la nivel cerebral, dar tu ramai in cadrul psihologic cu un „Eu”, ce-i drept subtil, in centru. De ce irosesti energia cu ceea ce nu esti? Mergi direct la ceea ce esti. Natura noastra reala este mai apropiata decat orice gand. Ea este sursa oricarui gand. Mintea nu poate tinde spre ceea ce deja este. In materie de tehnica si disciplina tu urmaresti un rezultat. Intotdeauna proiectezi cunoscutul si consideri ca poti ajunge la o noua transformare chimica a corplui, la unele stari emotionale noi sau subtile; insa tu nu poti ajunge la starea naturala a fiintei. Pricepe ca desi tehnica este necesara pentru a invata o meserie, asa cum inveti o limba sau sa canti la pian, tu nu poti ajunge la ceea ce esti prin efort mental. Prin tehnici te departezi de natura ta reala. Mintea este o unealta utila pentru a invata sa acumulezi, dar aceasta este doar o parte a vietii umane. Cand mintea intreaba: „Cine sunt eu”, ea isi realizeaza eventual limitele si se abandoneaza sursei ei. Asta te conduce de la cunoasterea lucrurilor la a fi cunoasterea insasi.

I: Exista oare un punct in care mintea ajunge sa-si cunoasca limitele si se abandoneaza cunoasterii?

R: Cand exista cercetare stiintifica fara judecata sau concluzie, toate elementele situatiei sunt acceptate. In general, alegerile noastre, placerile si neplacerile noastre ne impiedica sa observam toate elementele. In observatia nuda situatia se poate desfasura sub toate aspectele ei. Cand dorinta de a ajunge la o concluzie s-a dizolvat si atentia, vigilenta e sustinuta, la un anumit punct ea este asemeni unui magnet care atrage subit toate elementele la el. Exista o reprezentare de moment ce inglobeaza intreaga situatie. Aceasta este ultima functie a intelectului, care nu concretizeaza aceasta reprezentare si este absorbit dintr-o data in intelegerea insasi. Actiunea apare spontan. Orice situatie contine propria ei concluzie – atunci cand mintea nu cauta sa impuna una.

I: Atunci pentru ce cauti sa stimulezi mintea cu invatatura ta, daca ea nu ne poate duce la cunoasterea de sine?

R: Ea iti pune probleme de viata. Te ajuta sa gasesti perspectiva. Nu poti opri capacitatile intelectuale odata ce au fost puse in miscare. Ele trebuie sa ajunga la un sfarsit natural. Mintea trebuie sa ajunga la o reprezentare care este doar o functie. In asta consta claritatea mintii. Pana cand intelectul nu isi simte clar limitele, el trebuie sa se exploreze pe sine. Cand nu putem gasi ceva pretios, nu vom fi satisfacuti pana cand nu ne vom fi uitat sub fiecare piatra. Dar vine un moment cand fiecare piatra din viata este rasturnata si noi inca n-am gasit ceea ce cautam. Atunci ne oprim. Dinamismul cautarii inceteaza. Aceasta liniste n-are nimic de-a face cu mintea. Ea este arena cunoasterii lipsite de obiect. Este suportul intregii activitati si non-activitati.

Cunosti povestea spusa de sfantul sufit Mulla Nasruddin? Eu o adaptez putin de fiecare data.

Mulla traversa o strada din satul lui, cand un om s-a apropiat de el zicand: „Stii ca sotia ta nu-ti este credincioasa? Mulla i-a raspuns pe data: „Imposibil. Sotia mea nu mi-a fost niciodata necredincioasa”. Omul i-a raspuns: „Ti-o pot dovedi. La miezul noptii ea are o intalnire cu iubitul sub smochinul de la marginea satului”. Mulla a fost foarte rascolit si, anticipand un duel cu iubitul sotiei lui, s-a dus sa cumpere un pistol. Toata ziua a exersat si s-a gandit la lupta, iar seara, la ora unsprezece, s-a dus la smochin intr-o stare mentala terifianta. S-a urcat in pom si, fiind un om foarte pasional, sarea din creanga in creanga, plin de furie si de gelozie. El isi imagina sotia in bratele iubitului ei si de aceea exersa din fiecare unghi lovituri care sa-i inlature rivalul. La 12 fara 10 minute el asculta atent, dar inca nu putea auzi ceva. La 12 fara 5 era intr-o stare de agitatie si de asteptare de nesuportat. La 12 fara 3 minute nu mai auzea nici un sunet si fiecare nerv din corpul lui era la limita. La 12 fix era nemiscat ca un tigru cu gheara pe prada lui. Dar sub pom nu se intampla nimic. Deodata a fost lovit in toata fiinta lui de o groaznica intuitie: „eu sunt holtei”.

I: E interesanta povestea. Se pare ca el si-a iesit literalmente din minti, dincolo de minte. Dar care era starea mintii lui cand l-a atins intuitia? Nadajduiesc ca, intelegand, nu voi merge atat de departe ca Mulla!

R: Pana la ora 12 el era concentrat pe obiect, pe reprezentarea scenei. Apoi a venit un moment cand mintea n-a mai gasit sprijin si reprezentarea a disparut. El nu mai era in minte. Situatia exterioara n-a mai fost alimentata cu combustibil pentru alte activitati. Mintea trebuie sa ajunga la epuizare. Cand ea cedeaza, noi ne identificam cu natura noastra reala. Dar ceasul al doisprezecelea al mintii poate fi in orice moment.

I: Care e semnificatia omului din poveste?

R: Omul acela il considera pe Mulla casatorit si acesta a acceptat fara sa-si puna intrebari. Omul este societatea care va considera complexul corp-minte. „Fiecare om” este informatie de mana a doua, zvon, ceva luat de bun, asa-zisul bun-simt.

I: Cum pot vedea limpede o situatie, fara mintea critica?

R: Poti vedea o situatie doar cand privirea fractionara, punctul de vedere, se dizolva. Privind dintr-o postura particulara, tu iti ingustezi campul vederii prin preselectie. Cand observi o situatie in deschidere, fara vreo intentie sau motiv, aceasta isi desfasoara toate elementele ei; asa cum am spus, la un anumit punct acestea apar ca un intreg care apoi dispare spontan intr-o concluzie, intr-o actiune. Totul se petrece organic. Nu este nevoie de o persoana care sa aleaga sau sa traga concluzii. Cand un tigru isi vede prada, el cunoaste imediat capacitatile sale, distanta, sanatatea animalului, viteza acestuia si, intr-o secunda, le integreaza in actiune – saritura, alergare, asteptare, pornire in cursa. In constiinta nedirectionala nu mai exista gandire in sensul uzual al cuvantului. Exista numai gandire creatoare, gandire spontana si actiune.

Tu esti ca o coala alba de hartie patata. Cand totul s-a absorbit in vigilenta fara alegere, intelegerea apare. Ea apare fara vointa. Ceea ce e lipsit de orice vointa este un dar. Noi simtim intelegerea ca pe o ofranda. Actiunea care vine din intelegere nu lasa niciodata un reziduu. Mintea are o functiune naturala dar noi o lasam sa dicteze toate judecatile.

I: Este ceva asemanator cu arta tragerii cu arcul din Zen, unde gandirea impiedica actiunea.

R: Exact. In arta tragerii cu arcul lucrul important este sa privesti departe de tinta, adica sa te eliberezi de vointa de a atinge. Cand esti lipsit de dorinta de a dobandi, te simti in unitate si tinta e una cu tine. In atentia deschisa, tinta e adusa in constiinta. Cand exista cineva care incearca sa faca ceva, exista separatie. Dar cand intentia lipseste, toti muschii si toate oasele se relaxeaza si ceea ce ramane este energie pura, gata sa fie folosita. In tragerea cu arcul, sageata pleaca de la sine atunci cand arcasul nu cauta sa se impuna. Pozitia de alerta apare in mod natural in abandonare. Ceea ce se numeste norocul incepatorului este libertatea incepatorului fata de ideile despre sine insusi.

I: Nu cumva un asemenea succes se datoreaza unei focalizari punctuale, asa cum se crede adeseori?

R: Nu, nu unei focalizari punctuale in sensul de concentrare. Concentrarea e o rezistenta la si o contractie de la multidimensionalitatea atentiei. Fara rezistenta, vigilenta ta naturala arde ca o flacara. De fapt, cuvintele „punctual” si „focalizare” nu pot sta laolalta.

I: Putem avea o reprezentare geometrica a intregii noastre vieti sau a unei situatii specifice?

R: Absolut. Este important ca intelectul sa devina clar si orientat. Altfel experienta e accidentala. Cand mintea lineara se relaxeaza, o reprezentare spatiala a tuturor elementelor vietii poate aparea in atentia multidimensionala. Aceasta este ultima reprezentare. Nu e o reprezentare finala. In conditii specifice intelectul vede intreaga situatie si se dizolva cu bucurie in actiunea spontana ce deriva din situatia insasi. In observarea tuturor circumstantelor vietii, intelectul abdica bucuros de la intuitia lui globala pentru a se dizolva in cunoasterea ca fiinta.

I: Cand mintea ajunge la o reprezentare spatiala, oare natura ei se schimba?

R: O intuitie globala intoarce mintea cu energia sa de la dispersia ei obisnuita. Aceasta e singura cale in care putem folosi expresia „focalizare punctuala”. Se intampla spontan. Nu sunt implicate nici un efort, nici o vointa, nici o concentrare. Nu exista nici introvertire, care e o categorie psihologica si inseamna contractie de la intreg. O perioada de introspectie tranzitorie poate sa apara, asa cum se intampla in cercetarea acestei orientari.

I: Crezi ca reprezentarea globala a tuturor elementelor situatiei unei vieti este ceea ce Buddha intelegea cand spunea ca a vazut toate vietile lui trecute in momentul dinaintea iluminarii?

R: Ceea ce noi numim memorie psihologica este de fapt continutul trecutului tau. Cand continuturile sunt vazute din intregul tau, cu alte cuvinte, cand nu exista un centru de referinta particular, ele apar ca fapte obiective clare. Atunci se produce instantaneu un transfer de energie si memoria psihologica este dizolvata. Toate reziduurile – sentimentele de vinovatie si regret, precum si senzatiile neintegrate (placerea sau durerea) – dispar, si esti luat de ceea ce este, cand nimic nu ramane.

I: Reprezentarea geometrica globala este tot o dualitate, o perceptie. Cum e cu putinta ca cineva sa abandoneze chiar aceasta relatie foarte subtila?

R: Mintea informata stie ca cunoasterea nu este completa si e pregatita s-o abandoneze. La acest punct dualitatea observator-observat este atat de transparenta incat unitatea constiintei o depaseste. Nu poti trece peste prag prin vointa. Esti luat, purtat.

Cand cineva adopta o cale progresiva este aproape imposibil sa fie eliberat din stransoarea subtila a dualitatii. Reflexul de a te identifica cu gandirea a fost inradacinat prin practica. Dar pe cale directa intelectul se bazeaza constant pe fundalul non-dual. Traiesti cu el in orice moment. De la inceput mintea stie ca e limitata si traieste in acceptarea unei noi dimensiuni. Intelectul n-a fost conditionat si fluiditatea lui este de importanta vitala pentru acest ultim discernamant. Intelectul isi aminteste ce ai auzit si care pana in prezent a fost considerat o posibilitate – pe care n-ai experimentat-o. De la credinta ca e limitat, el isi experimenteaza limitele. Aceasta amintire aduce momentul de gratie si esti luat de intregul tau.

Trebuie sa ajungi la concluzia vie ca un obiect exista doar pentru ca tu existi. El apare in tine deoarece este doar o proiectie a energiei in spatiu si timp, si el este consumat in tine.

I: Cum are loc transformarea in liniste?

R: Fiind lasata in liniste, mintea sufera o transformare. Ea nu mai este agitata, nu mai e un instrument autocentrat care judeca si justifica comportamentul mecanic. In liniste intelectul e iluminat. Transmutatia atinge fiecare colt al fiintei tale, toate dorintele obscure si astfel se naste o noua fiinta umana. Cunoasterea ca fiinta nu este o idee. O idee n-are forta dinamica. Intelegerea ca fiinta vine prin perceptia directa, perceptie fara cel ce percepe. Daca permitem perceptiei dinamice sa opereze, ea elimina dezordinea si obiceiul de a deforma procesul de perceptie potrivit ambitiilor, obiceiurilor, asteptarilor, dorintelor noastre.

Inteligenta nu e conditionata sau mostenita. Ea nu e contaminata de memorie. Ea nu e legata de ceva, de o anumita functie cerebrala. Ea este in completa relaxare a structurii psiho-fizice, cand o inefabila cantitate de sensibilitate, care nu e generata de creier, incepe sa opereze. Este o miscare care patrunde intreaga fiinta si are loc in intregul univers.

I: Mai inainte ai vorbit despre gandirea creatoare ce apare din necunoscut. Vrei sa vorbesti acum despre gandirea stiintifica sau rationala?

R: Gandirea rationala e un vehicul pentru mentinerea existentei noastre biologice in viata zilnica. Ea se misca in ceea ce deja este cunoscut, care a fost acceptat ca o conventie individuala sau colectiva. Ea este memorie functionala pentru organizarea energiei in tipare utile gandirii. Gandirea rationala, logica sau stiintifica incepe de la cunoscut, gandul deriva din gand; dar cand gandirea nu-si revendica autoritatea, cand niciodata nu spune „eu stiu” sau „eu am facut”, atunci ea se refera la fundalul ei. Cand nu exista nici o implicare psihologica, ea este o expresie a linistii in timp si spatiu. Fundalul gandirii rationale este acea prezenta nereprezentata pe care noi o numim contemplatie tacuta. Totusi functia gandirii rationale este doar o fractiune a vietii. Nu trebuie sa se permita ca ea sa intunece adancurile fiintei noastre. Din pacate, la fel ca toate celelalte functii ale noastre, gandirea rationala adesea isi pierde puritatea si ajunge sa fie directionata de intentie. Asa-zisa gandire rationala sau tehnologica este astazi, in cea mai mare parte, calculata. In gandirea calculata exista dorinta individului de a obtine un rezultat. Gandirea intentionala se bazeaza pe acumularea definitiei si concluziei, a trecutului, a ceea ce deja e cunoscut. Din nefericire pentru lume, aproape toata gandirea stiintifica si probabil si cea artistica este astazi calculata – nesatul de a dobandi. Exista o tinta psihologica ascunsa in scopul functional. Aici gandul se separa de fundalul sau, identificandu-se cu persoana, cu centrul de referinta controlorul. Orice dorinta de a dobandi apartine domeniului egotic auto-centrat care ne leaga de un rezultat. E foarte greu pentru oameni sa inteleaga ca functiunea perfecta apare numai in absenta completa a castigului final.

I: Ai spus ca atunci cand se pune intrebarea: „Cine sunt eu?”, investigatia se misca intr-un mod diferit decat acela cu care ne-am obisnuit. Vrei sa spui mai multe despre natura cercetarii in adevarata fiinta?

R: Intelectul folosit pentru a intreba: „Cine sunt eu?” este intelectul care functioneaza spontan, liber de imaginea „eului”. Numai in aceasta libertate pot aparea intrebarile reale. Astfel, adevarata intrebare apare cand gandirea este lasata in fundalul ei, inainte ca ea sa devina reprezentationala. Intrebarea premerge dorintei de obiectivare. Este anticipare. Gandirea meditativa este intoarcerea privirii de la gandire. Este o unealta, o inregistrare de fapte fara nici o legatura cu o presupusa persoana. Este o renuntare la toate posesiunile si dorintele. Intrebarea niciodata nu domina, niciodata nu manipuleaza sau defineste. E libera de orice interpretare. Este o intrebare cu solutie deschisa, o intrebare care este traita si cercetata in natura intrebarii insasi si nu impinsa spre o concluzie. Ceea ce noi suntem in mod fundamental nu are inceput nici concluzie. De ce atunci cautam concluzii? Intrebarea este atentie, acceptarea a tot ceea ce apare. Ea ne conduce la arta ascultarii, la constienta noastra primordiala.

I: Se pare ca ceea ce tu numesti „ascultare” este ceva fundamental in cercetare.

R: Da. Ascultarea este o receptivitate treaza la tot ce apare. Ea este pasiva numai prin aceea ca este libera de orice parere a celui ce asculta. Cand judecata, simtul critic, evaluarea, comparatia nu mai controleaza structura psihosomatica, intregul corp intra spontan in ascultare. Este important sa realizezi ca aceasta nu este o atitudine. Odata cu golirea de nesatul de a dobandi, prezenta este descoperita. Dar mai intai tu poti face din aceasta lipsa de nesat o stare, o absenta. Foarte adesea noi traim in absenta nesatului, fara sa-l exploram. Aceasta e o pozitie precara, o viata fara savoare, o tara pustie, „noaptea intunecata a sufletului”. Cerceteaza insa natura reala a acestei „absente” si vei descoperi prezenta in absenta oricarei deveniri. Nu incerca niciodata sa vizualizezi linistea sau sa obiectivezi golul. Indrazneste sa traiesti uneori in frumusetea Linistii si vei simti cum toata logica si intelegerea iau forma in ea, in tine insuti. Apoi va veni un moment cand vei intelege. In clipa aceea nu va exista cunoastere care sa nu fie constienta. Toate reziduurile de obiectivitate sunt arse si nu mai exista memorie.

Tu poti doar sa fii realitatea. Tu niciodata n-o poti cunoaste. Dar intrucat cunoscutul apare din si dispare in aceasta realitate, el ii apartine. In cele din urma cunoscutul reveleaza necunoscutul. Nu exista o ierarhie a realitatii. Totul este real.

I: Cum poti spune, pe de o parte, ca niciodata nu putem cunoaste realitatea si, pe de alta, ca ceea ce cunoastem reveleaza necunoscutul?

R: Noi suntem limitati de vocabular. Cuvintele trebuie ascultate cu oarecare flexibilitate, intocmai cum poetului ii ingadui bucuros o licenta poetica. Asculta intotdeauna intregul context al raspunsului si felul cum acesta lucreaza in tine. Nu te izola de forta simbolica a cuvintelor scotandu-le din fundalul global.

I: Care e originea gandului si a cuvantului?

R: Un gand, un cuvant este un sunet nascut din starea fara sunet. Sunetul si linistea sunt corelate. Nu poti sa auzi un sunet fara sa auzi linistea. Cerceteaza aceasta liniste. Vezi cum se naste sunetul din ea. Sunetele nascute din liniste sunt puternice si pot sa patrunda. Sunetul e vibratie, miscare, energie, gand si actiune. Numai sunetul aflat in relatie constienta cu tacerea are dinamism si puterea de a patrunde intunericul si ignoranta.

I: Deseori ma surprind spunand vorbe nepotrivite la momentul nepotrivit. Cum pot ajunge la „vorbirea corecta”?

R: In vorbirea dreapta nu exista o implicare psihologica. Limbajul, vorbirea si gandirea libere de ego sunt complete in ele insele, autonome si spontane. Vorbirea corecta nu face nici o comparatie si nu se refera la un vorbitor. Este pur factuala. Atentia e o actiune spontana a creierului si ea recunoaste formele si le numeste. Limbajul psihologic, pe de alta parte, este intotdeauna o calificare. El fie se refera la un centru, fie face comparatie intre obiecte. De exemplu, tu poti fi rapit de frumusetea unui tablou, dar poti simti si reflexul de a-l interpreta, de a-l poseda etc. Ia aminte la aceste reflexe care interfereaza cu observatia pura. Cand gandirea personala intervine, tu nu mai esti deschis la frumusete.

Foloseste cuvintele, gandirea, in mod corect. Folosindu-le in mod corect ajungi la claritate. Atat timp cat traiesti in planul devenirii tu esti o entitate individuala; tu fixezi cuvintele la nivelul acestei experiente si functia lor simbolica – aceea de a indica linistea – nu se realizeaza. Perceptia reala poate avea loc doar in completa anihilare a falsei entitati. Atunci cand vorbesti si asculti din intregul tau, fara evaluare si comparare, atunci cuvintele nu sunt fixate si se dizolva in acest intreg.

I: Vrei cumva sa spui ca limbajul asa cum e folosit in general, nu tinteste spre adevarata noastra natura?

R: In zilele noastre limbajul se concentreaza pe discurs si de aceea este folosit ca o relatie intre asa-zisele obiecte. Cuvintele sunt termeni amintiti la nivelul experientei si memoriei. In lume, limbajul functioneaza in spatiu si timp. Dar lumea nu este o realitate obiectiva, autonoma. Modul nostru obisnuit de a folosi limbajul este de asemenea limitat. Functia reala a cuvintelor este sa actioneze ca indicatori ai linistii din care ele se ivesc.

Cuvintele sunt ferestre ale golului care se deschid spre gol. Ele sunt cadrul, pragul. Un cuvant e ca o pasare care, trecand pragul, devine vizibila pentru o clipa si noi putem zari intr-o frantura penele ei splendide. Daca urmarim cuvantul cum dispare, el ne conduce la gol, la liniste.

I: Cand zici „in zilele noastre” vrei cumva sa spui ca limbajul s-a schimbat?

R: Folosirea sunetelor este doar o fractiune a comunicarii noastre. Astazi, majoritatea oamenilor se bizuie pe cuvinte. Arta adevaratei comunicari este in liniste si in incantatoarea varietate de expresii spontane.

In multe limbi vechi sunetul era mai apropiat de lucrul pe care il indica. Cuvintele aveau mult mai mare forta dinamica. Astazi, cel putin in limbile occidentale, cuvintele si-au pierdut apropierea de real. Pe masura ce ne-am lasat manati de nesatul de a realiza si dobandi, centrii nostri au fost impinsi tot mai mult in lumea castigului final. Limbajul nostru, fiind o activitate a creierului, s-a adaptat dorintelor noastre. Poti vedea in jur tot mai multe obiecte de achizitionat si fiecare obiect are nevoie de un nume nou, care sa-l distinga de celelalte obiecte. Numele acestea sunt intr-adevar departe de acele sunete care se ivesc, exprima si tind spre natura noastra esentiala.

I: Chiar si atunci cand traim liberi de relatia subiect-obiect, oare nu suntem in cele din urma legati de timp?

R: Omul creeaza neincetat timpul. Acest timp psihologic este in esenta trecutul si noi reinviem continuu trecutul prin el. Este gand bazat pe memorie. De fapt, ceea ce numim viitor nu-i decat un trecut modificat. Timpul psihologic nu-i niciodata in acum, ci, asemenea unui pendul, este in continua miscare din trecut in viitor, din viitor in prezent, intr-o succesiune rapida. El exista doar in plan orizontal, planul stagnarii-devenirii, placerii-neplacerii, stransorii-relaxarii, securitatii-insecuritatii. El este sursa mizeriei si a conflictului si ne abate de la existenta pura. Intelegerea timpului si spatiului psihologic este calea spre meditatie si functionare corecta. Timpul cronologic, astronomic se bazeaza de asemenea pe memorie, dar aceasta memorie functioneaza liber, fara interventia unui ego, a vointei. Evenimentele decurg in succesiune ordonata si intucat nu exista nici o miscare intre asa-zisul trecut si viitor, nu exista nici un conflict.

Interferenta imaginii-de-sine este cea care separa observatorul de lucrul observat. In observatia pura observatorul si observatul sunt una. Acesta este inceputul intelegerii complete. Cand gandim, noi gandim in termeni de trecut sau de viitor, insa viata e mereu acum. A trai in acum implica o minte libera de scop final. In prezenta este cuprinsa eternitatea, este cuprins tot ceea ce-i posibil sa se intample. Orice este un gand prezent, iar gandul si obiectul sunt una. Timpul e gand, iar gandul apare in timp. Frumusetea si bucuria sunt revelate numai in acum.

I: De ce oare am creat timpul?

R: Pentru delectarea imaginii eului. Dar cand traiesti in natura ta reala, exista delectare in orice moment. Fundamental nu exista timp deoarece momentul este una cu constiinta.

I: Spatiu exista?

R: Spatiu este un concept. Nu ne putem gandi la spatiu fara sa ne referim la corpurile tangibile pe care le vedem ca fiind altceva decat propriul nostru corp sau in afara propriului nostru corp. Sunt necesare mai multe perceptii pentru ideea de extensie.

I: Tu vorbesti despre spatiu ca fiind un concept. Oare nu poate fi experimentat ca perceptie?

R: Poti ajunge sa simti spatialitatea cand mergi dincolo de structura fizica a corpului si intalnesti corpul subtil sau energetic. Dar inca exista un vag centru de referinta.

I: Ai spus ca timpul e memorie. Ce este memoria?

R: Memoria care functioneaza fara limitarile imaginii-de-sine este complet integrata in memoria cosmica – atotposibilul -, ale carei arhetipuri sunt in noi, asa cum copacul este in samanta.  Memoria functionala apare spontan atunci cand e necesara in diferite situatii. Gandirea spontana se bazeaza pe memoria functionala. Totusi, noi rareori dam memoriei aceasta libertate de functionare. Memoria psihologica reaminteste constant. Ea este o fortareata pentru supravietuirea „eului”, a ideii de a fi un individ. Categoriile de trecut, prezent si viitor sunt doar conventii pentru supravietuirea acestei imagini.

I: De pilda, cand eu intalnesc pe cineva a doua oara, e posibil sa folosesc doar memoria functionala?

R: Absolut! Memoria functionala poate sa reaminteasca numele, figura si circumstantele precedente; observa insa ca imediat dupa aceea formulezi opinii despre persoana respectiva si ca aceasta memorie psihologica coloreaza a doua intalnire cu savoarea celei dintai. Tu porti ideile preconcepute cu tine. Cu o astfel de memorie nu poate exista nici o intalnire reala. Tu nu il lasi pe celalalt sa vina la tine in noutate si, la randul tau, iei vechiul cu tine. De aceea nu exista iubire, nici afectiune.

I: Pare clar ca neincetata simtire sau afirmare a „eului” e o pavaza contra fricii de a cadea in uitare, Lethe. Este frica de moarte. Daca indepartez memoria psihologica, oare pot fi sigur ca memoria functionala va disparea si eu voi fi capabil sa traiesc in continuare in lume?

R: Simturile noastre, organele, creierii, trasaturile personalitatii, intregul corp, atunci cand sunt lasate in voia lor sunt unelte care functioneaza eficient si usor. In majoritatea timpului, totusi, ele sunt impiedicate sa functioneze organic printr-un continuu proces de reactie si compensatie, placere si neplacere, analiza, categorisire si judecata. Obisnuieste-te cu moartea, cu clipele in care acest proces este absent. In absenta memoriei psihologice viata ta in lume este noua in fiecare clipa.

In orice fapta sau gand „Eul” trebuie sa faca un pas inapoi, pentru ca vigilenta nemotivata si organele intregului corp sa poata intra-n joc. Practic vorbind, acesta este primul pas. Uneltele existentei nu sunt problematice. Problemele apar doar cand te identifici cu cele ce sunt pur si simplu unelte. Cand lasi functiile sa ramana functii impersonale, ele devin infinit mai eficiente si variate. In functia simpla se afla frumusetea. Aminteste-ti ca iubirea si libertatea n-au nimic de-a face cu memoria, dar cand te gandesti la iubire si la libertate tu faci din ele idei, folosind memoria. Stai cu intelegerea vie in fata reflexului de a obiectiva si ceea ce este potrivit se va ivi.

ARTA DE A ASCULTA. Liber de alegere

I: Tu spui ca atunci cand corpul mental este liberat de interferenta psihologica el ajunge spontan la ascultare, care este instrumentul cercetarii sinelui. Vrei sa vorbesti mai mult despre asta?

R: Descoperirea naturii tale reale nu se poate produce cu ajutorul memoriei. Ea vine prin atentia multidimensionala ce se produce natural atunci cand memoria este absenta. Aceasta atentie innascuta este ascultare. Cand esti in ascultare te simti in vastitate, in imensitatea in care nu exista ascultator sau privitor. Numai in ascultare se poate produce transmutatia de la cunoasterea acumulata la cunoasterea ca fiinta. Ascultarea e o arta cu care trebuie sa te obisnuiesti. Inseamna sa fii deschis la toate expresiile vietii. Expresiile vietii nu sunt niciodata repetitii. Pot exista analogii, dar niciodata repetitii. Observa ca repetitia aparenta este doar memorie.

Ascultarea este acceptarea vietii fara vreo referinta la ceva deja cunoscut. Descoperirea reala are loc doar in momentul imediat. Noi niciodata nu putem sa intelegem necunoscutul prin cunoscut. Noi suntem educati pentru experienta, sa privim cu un scop, sa interpretam, dar trebuie sa exploram posibilitatea de a trai ca non-experienta. Aceasta explorare are loc in ascultarea non-reactionala. In ascultarea neconditionata suntem deschisi tuturor posibilitatilor, iar in absenta restrictiei se produce perceptia directa.

I: Cum pot ajunge sa cunosc arta ascultarii?

R: Numai traind-o, asa cum un muzician invata sa asculte ascultand. Nu exista tehnici, discipline sau idei pe care sa le poti substitui ascultarii insasi. Toate acestea nu sunt altceva decat ispite pentru ego. Cu cat cunosti mai mult ascultarea prin ascultare, cu atat esti mai liber de imaginea-de-sine. Invatatura foloseste doar pentru a te readuce la ascultare. In ascultare nu exista ceva de ascultat; te afli in deschidere, in insasi non-starea ascultarii.

I: Spui ca ascultarea vine prin ascultare. Poti fi mai explicit privitor la ce este ea de fapt?

R: Ascultarea nu e un proces cerebral. Nu este o functine. Este o sensibilitate deschisa, fara anticipare, dobandire sau atingere. Nu e o atitudine de asumat, nici ceva incredintat urechilor – exact ca atunci cand intelegi ceva si spui „vad”, fara a avea ceva de-a face cu organul vederii.

I: Cum as putea sa ajung la aceasta sensibilitate globala?

R: Daca lasi atentia sa ajunga la urechi, vei simti ca ea este o constrangere constanta. Acelasi lucru se intampla cu ochii, cu mintea si cu toate organele tale. Elibereaza-te de constrangere si vei constata ca intregul tau corp devine in mod spontan un organ al sensibilitatii. Urechea este doar un canal pentru aceasta senzatie globala. Oare nu este un sfarsit in sine? Ceea ce este auzit e de asemenea simtit, vazut, mirosit, atins. Cele cinci simturi ale tale, inteligenta si imaginatia sunt libere si intra-n joc. Tu le simti ca si cand ar fi complet extinse in spatiu, fara centru sau margini. Egoul, care e o contractie, nu poate gasi nici un sprijin in aceasta prezenta si atunci anxietatea, placerea sau neplacerea se dizolva. Tu simti aceasta intregire fara a o simti. Tu o simti, dar n-o poti categorisi intr-o simtire cunoscuta.

Organele de simt sunt simple jaloane pentru constienta globala. Dar in general ele se acomodeaza cu obiectul aparent si-i impiedica desfasurarea in implinirea ta. Incearca sa auzi si sa privesti fara sa te focalizezi pe anumite lucruri. Lasa-ti auzul si vazul sa-si gaseasca multidimensionalitatea lor organica. Atunci cand nu exista nici o tinta sau motiv in auzul tau, el devine ascultare neconditionata. Tot ce apare este in aceasta ascultare, dar nu exista un ascultator care sa se focalizeze pe vreun sunet. In final toate sunetele dispar in ascultarea insasi. Atunci tu esti una cu momentul. Nu exista spatiu si deci nici timp. Ascultarea reala este fara spatiu si timp. Intrucat e ascultare ca fiinta si nu o functiune, ea nu depinde de un obiect auzit. Ascultarea fara reprezentare este ca un magnet spre care toate obiectele se indreapta si in care ele dispar. Ascultarea se refera la ea insasi. Este o stare naturala. Astfel ajungi la profunda concluzie ca orice sunet tinde spre liniste, ca linistea este inainte si dupa ascultare.

I: Nu-i natural sa vrei sa asculti si sa privesti ceea ce este placut si frumos? Oare alegerea nu este inevitabila in lumea de azi? Ai spus adesea ca trebuie sa facem o alegere in viata pentru a vedea cele mai minunate lucruri din societatea noastra. Cine ne spune ce e frumos cu adevarat?

R: Noi suntem construiti in armonie si oriunde aceasta armonie se reflecta, vom fi atrasi. Dar aceasta armonie n-are nimic de-a face cu ceea ce numim in mod obisnuit placut sau frumos. Cand traim in frumusete se produce o discriminare spontana, care nu se bazeaza pe conventii. Observa cand ceva te atrage caci este in acord cu armonia si te atrage spre fiinta ta completa, care este eterna.

I: De ce sunt simturile constranse?

R: Mintea controleaza corpul in fractiuni. Aceasta este o adanca conditionare cu care suntem de acord. Creierul functioneaza succesiv. Pentru ca senzatia globala sa functioneze, activitatea de zi cu zi a creierului trebuie suspendata. In starea naturala acest lucru se intampla foarte des, dar tu traiesti intr-un mod nenatural, unde exista agitatie constanta, activitate mentala. Astfel tu ai pierdut senzatia corporala globala.

Ascultarea este deopotriva pasiva si activa. Pasiva, deoarece nu exista vreo interferenta a egou-lui supraveghetor nici memorie, si astfel ea e complet receptiva. Activa, prin aceea ca e atenta la fiecare moment. Ascultarea este constienta. Ea nu necesita practici fara sfarsit care implica deprinderi de lupta. Pur si simplu fii constient ca tu nu asculti. Petrece o dimineata fara sa tragi concluzii si fara sa interpretezi. Lasa-ti egoul sa se odihneasca doar pentru o dimineata si observa ce se intampla.

I: Cand spui ca intregul tau corp intra-n joc, unde e mintea?

R: In general, functia mentala domina simturile noastre, perceptia noastra. Pentru ca ascultarea globala – care este starea ta organica – sa se produca, aceasta dominatie trebuie sa inceteze. In liniste, mintea functioneaza luandu-si locul alaturi de restul functiilor corpului, dar functionarea ei nu se mai refera la un centru. Ea doar percepe si numeste. O minte care este pur si simplu in miscare nu-i o problema. Din contra, cand intelectul se intemeiaza pe liniste, totul se refera in mod spontan la aceasta temelie.

De pilda, vezi un trandafir. Intelectul il percepe si il numeste. Functionare perfecta. Dar apoi el merge mai departe si incepe sa interfereze cu perceptia, impiedicand-o sa se desfasoare in perceptia directa. Persoana imaginara – centrul punctelor de vedere – vede culoarea si o compara, sau poate ca ii place sau ii displace. Ea se gandeste la frumusetea ei sau isi aminteste unele referinte trecute. Dar in timpul acestei activitati, unde este parfumul real al trandafirului?

Activitatea psihologica este fractionara si succesiva. La un anumit moment poate sa existe doar un singur perceput sau un concept, asa incat este imposibil sa simti plinatatea trandafirului cu modul obisnuit de functionare al mintii. Poti doar sa-i aduni partile. Dar adevaratul parfum al trandafirului, ceea ce el este cu adevarat, nu e o colectie de fractiuni. Cand intorci spatele actiunii de strangere a partilor, cand mintea devine linistita, trandafirul vine spre tine, se desface in tine in toata splendoarea lui. Parfumul te inunda complet. Trandafirul esti tu. Tu si el sunteti una.

In ascultare fiind, lasa mintea linistita, asa cum picioarele stau linistite atunci cand n-ai nevoie de ele. Lasa cuvintele, senzatiile, situatiile sa infloreasca in tine si sa-si imprastie mireasma. Traieste cu aceasta mireasma.

I: Uneori eu ma opun la ceea ce tu spui. Sunt sceptic si nu pot sa-ti dau crezare.

R: In primul rand, nu te ingrijora in privinta increderii. Pe mine nu ma intereseaza ca tu sa crezi. Mintea e cea care crede, insa tu nu esti mintea. Asa ca lasa deoparte increderea si neincrederea. Priveste-ti rezistenta. Nu-i analiza „de ce”-urile si ratiunile. Pur si simplu observa ca tu nu asculti, ca reactionezi. Adesea oamenii cred ca au inteles, dar asta-i un soi de reactie bazata pe interpretare, pe simpatie sau aversiune. Ascultarea este acceptare fara interpretare. Observa ca ti-e frica sa abandonezi interpretarea pentru ca asta inseamna ca egoul nu mai poate functiona. Acceptarea nu are nimic de a face cu acordul. Ea isi are propria savoare.

Fii vigilent si observa atat cuvintele pe care le auzi cat si campul tau psihosomatic. Observa fiecare incercare de calificare, de judecata, de analiza. Cand vezi ca ascultarea nu e libera de interferenta, ca orice lucru se refera la un subiect, la un punct de vedere, atunci ciclul reactiei isi pierde dinamismul. Cand e pus sub stricta observatie, procesul psihologic se opreste. El este un hot care poate sa actioneze numai in secret. Cand lumina e indreptata spre el, activitatea lui este expusa si el devine slab. Cand mintea agitata se relaxeaza, te poti gasi pe tine insuti intr-un moment de ascultare reala, intr-un moment dincolo de timp.

I: Imi este foarte greu sa scap de incercarea de a-mi aminti ceea ce spui. Nu vreau sa uit!

R: Nu incerca nicicand sa retii ceea ce se spune aici. Daca o faci, iti cumperi darul de Craciun cu proprii tai bani, in vreme ce darul primit din partea altcuiva ti-ar aduce mult mai multa bucurie. Lasa vorbele sa-si piarda concretetea. Cand pui accentul pe limbaj, vorbele isi pierd savoarea, intelesul. Momentul in care asculti fara retinere ceea ce se spune, mai devreme sau mai tarziu loveste intreaga ta fiinta, si are loc o maturizare rapida. Prin urmare, traieste cu parfumul acelor vorbe si nu incerca sa restrangi intelesul lor. Va veni un moment cand esenta celor spse se iveste si tu esti cuprins de intelegerea ca fiinta. Este ceva complet non-mental. La asta nu poti ajunge singur. Este ceva ce ti se ofera.

I: Ce inseamna „oferit”?

R: E un mod de a vorbi. Nu e nimeni care ofera si nimeni care primeste. Nu vine de nicaieri ci apare in tine ca fiind „tu”. Cand am folosit expresia „oferit”, am vrut sa pun accentul pe faptul ca nu exista nimic ce poti face pentru a atinge fiinta intelegerii. Tu trebuie sa asculti in acelasi mod relaxat si receptiv ca si cand ai citi o poezie sau ai contempla un tablou. Cauta sa simti ritmul, sunetul si culoarea – si mai ales nu trage concluzii.

I: Cum pot exista solutii la problemele vietii, daca noi traim fara concluzii?

R: N-am spus ca nu exista concluzii, dar solutia vine direct din situatia insasi, nicidecum din proiectia ta. Fiecare situatie e unica si isi are propriul raspuns. Cand tu urmaresti o situatie din intregul tau, fara interferenta vreunei imagini a eului, exista perceptie directa. Atunci situatia insasi conchide in tine. Daca incerci sa manipulezi o solutie, tu poti aranja lucrurile temporar pentru a face pe plac egoului tau, insa ramai la nivelul personal si conflictual.

Mintea poate schimba toata mobila intr-o camera, dar peretii raman. De ce sa traiesti intre pereti? Fiinta ta, pacea si implinirea ultima se afla in ceea ce este fara limita si fara timp.

DISCERNAMANTUL. A cunoaste dincolo de cunoastere

Reflexul natural si involuntar al creierului nostru este atentia, asa cum reflexul innascut al ochiului este vederea, al urechii auzul, al pielii pipaitul etc. Intrucat acesta e un reflex natural, nu-i nevoie de nici un obiect pentru a vedea, a auzi, a fi atent. Cand suntem atrasi de un obiect exista perceptie, cunoasterea formei. Perceptia apartine organelor de simt. Cand mergi printr-o padure, tu percepi copacii, culorile si sunetele fara a le numi „copaci”, „albastru”, „cantec de pasare”. Numele apare si dispare fara ca tu sa fii constient de el, asa incat cu greu s-ar putea chema un nume. E mai degraba o vaga referinta la memorie. Asta apartine functiei organice a creierului, cognitiei. Cand nevoia de diferentiere apare, referinta ramane si se concretizeaza ca un concept, un nume. Aceasta este recunoasterea bazata pe memoria functionala. Este un proces complet inerent naturii noastre umane si continua sa apartina atentiei lipsite de motiv a creierului. Trecerea de la perceptie la concept sau de la forma la nume are loc spontan, intr-o fractiune de secunda si nu se refera la un agent.

Totusi, uneori, perceptia si conceptul se refera la un agent, la un presupus centru. Acest „controlor” este ideea obisnuita, intarita de-a lungul milioanelor de ani, de entitate separata. Fiecare asa-zis centru individual isi dezvolta propriul tipar de analiza, interpretare, justificare, comparare, judecata etc. si il impune perceptiei si conceptelor sale. Aceasta implicare psihologica obstaculeaza perceptia, simturile, impiedicandu-le sa fie capabile de dezvoltare completa. Ceea ce ramane este alienarea conceptului pur la o reprezentare bazata pe memoria psihologica. Numele isi pierde atunci transparenta si se refera la o colectie, o cristalizare a reactiei. Cand numele este cantarit prin intermediul punctelor de vedere el isi pierde adevarata valoare simbolica – aceea de a fi o fereastra intre liniste si liniste. A lua reprezentarea psihologica gresita drept perceptie este un simptom al iluziei si mentine atitudinea de separare intre observator si observat.

I: Tu spui ca atunci cand apare nevoia de diferentiere exista un concept. De unde apare aceasta nevoie?

R: Ca tu sa functionezi in lume ca fiinta umana alaturi de altii, trebuie sa stii care-i diferenta intre un pantof si o palarie. Concretizarea cognitiei in concept da nastere limbajului. Limbajul e un acord, o conventie . Este o orientare functionala in cadrul constientei globale si, cand ramane pur functional, el este automat economic, adecvat, aparand si disparand in constienta. Din punctul de vedere al individului, totusi, nevoia de a gandi este doar pentru a mentine persoana. Ideea de a fi „o persoana” este, ca toate ideile, localizata in creier. Este o constructie, departe de sensibilitatea globala. Este o idee atat de covarsitoare intrucat aduce toate gandurile si senzatiile sub dominatia ei. Astfel, conceptul domina perceptia, capul domina trupul, limbajul verbal a capatat prioritate asupra altor forme de comunicare mult mai importante.

Distinctia intre functionarea psihologica, care se refera la un „Eu”, si functionarea pura, care nu are un centru, trebuie vazuta clar.

I: Ai spus ca „numele este o fereastra de la liniste la liniste”. Ce intelegi prin asta?

R: Numele exista doar pentru a aduce obiectul in atentia noastra. Dar intrucat o perceptie si un concept nu pot coexista, numele trebuie sa dispara imediat, lasand perceptia sa se dizolve in atentia fara gand. Un obiect nu are o existenta autonoma. El traieste doar in constiinta.

I: Aceasta atentie neintunecata este oare linistea despre care vorbesti?

R: Atentia este inca localizata ca functie a creierului. Linistea e fundalul oricarei functiuni. Creierul relaxat nu este intr-un punct mort ci intr-o usoara si continua miscare. Este o pulsatie care nu ajunge la concretizare. Aceste miscari apar si dispar in golul lipsit de orice proiectie, in deplinatatea linistii. Atentia e o expresie a acestei linisti, care este fiinta noastra naturala.

I: Cand conceptul aduce perceptia in atentia noastra, ce se intampla?

R: Cand conceptul a disparut, perceptia isi pierde localizarea intr-un anumit simt si toate simturile au libertatea sa se desfasoare. In aceasta acceptare obiectul isi pierde obiectivitatea, evidentiind doar acceptarea in sine. Asta e ceea ce numesc, uneori, o perceptie pura sau directa.

Nu exista nimic cunoscut in afara simturilor. Exista o aparenta stimulare, insa „obiectul” stimulat este cunoscut numai prin simturi. Este o inflorire a simturilor care reveleaza fundalul lor. Cunoscutul despuiat reveleaza necunoscutul.

I: Vrei sa spui mai multe despre procesul de inflorire a simturilor?

R: Perceptia e inteleasa de un organ de simt si supusa atentiei de un concept. Cand conceptul nu apuca obiectul, cu alte cuvinte, cand obiectul nu devine o reprezentare, el este automat indreptat spre toate simturile. In aceasta golire de obiect simturile infloresc in atentia relaxata si exista un moment cand accentul se schimba de la simturi la atentie. Aceasta atentie este inca perceptibila ca localizare in creier si, cand aceasta localizare este vazuta, esti cuprins de o senzatie de expansiune. Aceasta este constiinta globala, care este in pragul fiintei, non-starea ta naturala.

Inflorirea simturilor te conduce in cele din urma la linistea unde nu exista nici un obiect si, deci, nici o tensiune sau conflict. Tu simti cum orice functionare vine si pleaca din aceasta liniste lipsita de agitatie, asemenea unui sunet ce apare din liniste si dispare in liniste.

I: Asta inseamna ca „fiecare obiect tinde spre constiinta”?

R: Un obiect este nume si forma. Numele si forma apartin corpului, simturilor si mintii. Un obiect exista doar pentru ca exista un subiect. Dar la o examinare mai atenta acest asa-zis subiect cu care l-am identificat, este vazut de asemenea ca obiect. El poate fi perceput de un subiect mai mare, numit uneori din motive pedagogice „martor”. Martorul nu exista. Exista doar „starea de martor” care este constienta, starea noastra naturala.

Cand exista identificare cu subiectul relativ, dualismul se mentine si obiectul nu se poate goli de obiectivitate. Dar cand subiectul este vazut ca o functie a mintii – deci ca neavand nici autonomie, nici substanta – numele si forma dispar. In aceasta abandonare obiectul isi pierde concretetea si se refera imediat la totalitatea noastra, constiinta fara obiect.

I: Cand exista identificare cu un subiect, noi ne inchidem in concepte. Nu cumva aceasta este tocmai regresia ad infinitum a subiectilor, care apartine idealismului filozofic?

R: Constiinta este cunoasterea ca fiinta. Ea este totalitate. Din punct de vedere al mintii fiecare obiect cere un subiect, un subiect cere un obiect. Acest asa-zis subiect este de asemenea un obiect perceput de constiinta. In aceasta este bucurie eterna, iubire si libertate.

Noi trebuie sa facem distinctie intre ceea ce este si ceea ce exista. Existenta traieste in constiinta. Constiinta se exprima pe sine in existenta. Ea este totalitatea, nefiind in nici un fel diminuata sau marita de existenta.

I: Care sunt pasii ce duc la observarea non-subiectiva, libera de persoana?

R: Cand un obiect apare inaintea constiintei si tu, egoul, nu te atasezi de obiect, atunci nu exista nici o intentie sau asteptare. Mintea nu oboseste asteptand un rezultat. Observatia este atunci o atentie non-reactionala. Tu nu faci nimic cu obiectul si nu incerci sa schimbi ceva din el. In aceasta non-relatie mintea ramane pur si simplu in suspensie, pentru ca ea nu mai are un rol de jucat. Nefacand vreun efort, tu esti pur si simplu deschis, liber de trecut.

Cand astepti o experienta, tot trecutul este inca activ. Tu continui sa fii legat afectiv de obiect, dorind o concluzie, dorind sa modifici, sa analizezi sau sa transformi prezentul. In acest mod tu speri sa-ti oferi o experienta. Vezi ce inseamna doar a fi acolo, a fi prezent fara vreun centru pentru psihicul tau, subconstient sau inconstient! Este doar veghe. In aceasta veghe tu nu esti prigonit de trecut. Esti liber si distinctia intre observator si observat, eu si al meu, se ofileste. Ramai intr-o liniste deplina.

O noua sensibilitate se naste cand miscarea cerebrala ia sfarsit. Gandul, emotivitatea, intentia mor si tu ramai in linistea originara a corpului, simturilor si mintii. Nu mai exista nici o miscare de la un centru, de la o persoana, ci doar miscare care se produce simultan in intreaga ta fiinta.

I: Poate fi cultivata perceptia pura, fara interferenta cu imaginea Eului?

R: Absolut. Tu poti fi constient intr-un peisaj fara a ramane in cadrul formei si numelui. Cand un pictor nu e captivat de forma si nume, el picteaza mai mult decat un copac sau un acoperis. El picteaza ceea ce nu e vizibil in forma si nume. Un copac pe care nu il raportam la noi are infinite posibilitati. Noi nu trebuie sa clasificam un obiect cu memoria si anticiparea. Unde exista privire pura, fara interventie mentala, exista deschidere, acceptare si obiectul se relaxeaza si infloreste in ospitalitatea oferita de intreaga fiinta. Insa ideea de persoana si gandirea neincetata constituie un obstacol impotriva acestei acceptari, acestei deschideri in care nu exista nimic de protejat sau de afirmat. In deschidere obiectul este mai slab decat subiectul si se produce un transfer de energie spre pozitia receptoare. Aceasta este perceptia directa.

I: Care-i diferenta intre perceptia unui copil si cea a unui intelept? Nu percep amandoi in mod direct, fara interferenta unui ego?

R: Da. Amandoi sunt la fel de liberi de interferenta psihologica. Prin asta inteleptul devine asemenea unui copil. Insa copilul nu cunoaste obiectul in sine insusi, asa cum il cunoaste inteleptul. La copilul mic perceptia este instinctiva, nicidecum constienta, si ar putea sa existe identificare cu obiectul. In cel care-si cunoaste fiinta, facultatea perceptiei este spontan orientata spre aceasta cunoastere. Orice functionare se refera la ea.

I: Este perceptia pura localizata undeva? Cu alte cuvinte, mai exista dualitate in perceptia constienta?

R: Perceptia este inca o functie cerebrala deoarece apare prin simturi; dar cand nu e fixata in creier, ea este atrasa spre constienta globala la fel de nestavilit ca un fluture spre lumina. Constienta globala este totusi o constienta „a cuiva”, un accent pe subiect, o asimtire a intregului. Ea este perceptibila siesi, o dualitate subtila. Nu este o cunoastere in sahaja, unde a disparut orice accent pe subiectul care este sursa oricarei functii si stari, nefiind afectata de prezenta sau absenta obiectelor.

I: Vrei sa spui mai multe despre schimbarea accentului de la perceptie la atentie, de la aspectul obiectiv la cel subiectiv?

R: La inceput obiectul perceptiei este in prim plan, iar atentia sau aspectul subiectiv este in fundal. Cand atentia insasi este observata si sustinuta prin relaxare si prin absenta interventiei psihologice, interpretarii, judecatii, analizei etc. ea se extinde si, la un anumit punct, se produce un fel de implozie, unde aspectul-obiect trece in fundal si atentia iese in prim plan. Acum aspectul-subiect este accentuat. Aceasta schimbare de accent este descatusarea spontana a „simtirii globale de dincolo de simturi” din localizarea sa in creier. Aceasta expansiune este preludiul imediat al dizolvarii atentiei ca perceptie, este expansinea „Eului” in constienta pura, unde nu se mai pune accentul pe un subiect sau pe un obiect si unde nu exista calificari. Adesea este numit in mod gresit „subiectul ultim”.

I: Daca inteleg corect, un asa-zis obiect se reveleaza pe sine ca fiind continutul corpului si mintii, iar cand aceste continuturi sunt vazute la randul lor ca obiecte ale perceptiei, atunci ne pierdem pur si simplu constienta care e lipsita de activitate cerebrala vizand cauza si scop. Aceasta este o golire de orice obiect. Intrebarea mea este: cum e cu putinta ca golul sa fie plin? Noi putem cunoaste o absenta de obiect, dar aceasta nu este, desigur, preaplinul fiintei despre care vorbesti tu.

R: Aceasta e o problema foarte interesanta. Cand ultima activitate de protejare a imaginii eului a fost suspendata, noi pur si simplu ramanem acolo. Este o prezenta fara directie, fara activitate cerebrala, asa cum ai spus. In linistea aceasta fara directie, unde sunt eu? Primul impact poate fi acela de a te simti pierdut, deoarece cunosti o absenta de activitate; aceasta este partea negativa, numita uneori „stare de gol”. In acest moment crucial trebuie sa-ti amintesti ca tu nu esti o stare si sa devii constient de golul non-directional. Gaseste-te pe tine in creativitatea linistii explorand domeniul non-cerebral, lipsa de directie. Atunci apare un punct in care nu mai ramane nimic de observat si – de atunci – foarte subtila demarcatie intre observator si observat dispare spontan.

Aceasta inseamna „a fi meditatie” – nimeni nu este constient de nimic. Nimeni nu misca in viata zilnica. Nu exista restrictie in ceea ce priveste individualitatea. Exista numai implinire, intregire. Este o non-stare. Apoi, cand actiunea este necesara, gestul apare; cand vorbirea este necesara, sunetul apare; miscarea se produce cand miscarea e necesara. Ne folosim facultatile sau organele de simt atunci cand este necesar. Perceptiile, conceptele, senzatiile, emotiile ies din totalitatea fiintei tale.

I: Acolo unde obiectele nu mai sunt obiecte ci expresii ale unei totalitati, aparenta independenta a lumii trebuie sa fie o iluzie.

R: Asa-numita lume obiectiva pe care o luam de buna este creata in fiecare moment cand tu o obiectivezi in gand. Autonomia ei aparenta este doar o proiectie. A spune ca lumea a fost creata la un anumit punct este doar o cunoastere de mana a doua, pe care o numim simt comun. Adevarata creatie este o prelungire, o expresie in spatiu si timp a linistii care esti. Ea este actualizare constanta.

I: De ce oameni precum Einstein sau Immanuel Kant n-au putut ajunge la deplina intelegere a naturii existentei?

R: Kant a recunoscut ca lumea a fost cunoscuta prin corp-minte, dar el a continuat sa se identifice cu acest corp-minte si a proiectat un lucru-in-sine „in afara”. Einstein n-a ajuns sa cunoasca natura existentei deoarece el s-a identificat cu ea. Nu putem ajunge niciodata la necunoscut urmarind cunoscutul. Putem doar sa cunoastem tot ceea ce fundamental nu suntem. Niciodata nu putem, cu mintea, sa cunoastem intregul; noi putem sa cunoastem doar partile. Greseala noastra originara este ca ne identificam cu structura noastra psiho-somatica si nu recunoastem ca aceasta este tot o perceptie.

Cand identificarea cu corpul inceteaza, nu mai exista exterior sau interior si lumea – incluzand corpul si toate simturile lui – este reabsorbita in globalitatea care este numita uneori „cunoscatorul ultim”. Ceea ce este incognoscibil in termeni de perceptie, devine apoi cunoastere vie. Aparenta independenta a lumii se bazeaza pe conceptia falsa care identifica constiinta cu corpul. Cand corpul este vazut tot ca un obiect al constiintei, cum ar putea exista o lume autonoma in afara lui? Infinitul nu-i doar o reprezentare geometrica. Infinitul fiintei este atotcuprinzator.

I: Ai spus ca atentia pura este in pragul constientei. Care este atunci diferenta dintre atentie si constienta?

R: Atentia este inca o functie cerebrala, desi libera de interferenta psihologica. Pe masura ce atentia se largeste, functia cerebrala inceteaza si atentia se revarsa in constienta. Atentia deplina si nelimitata si constienta sunt unul si acelasi lucru.

I: Este aceasta constienta natura noastra reala?

R: In constienta nu exista limitare a functiei cerebrale dar inca exista o dualitate conceptuala: „eu sunt constient de ceva”. Acest „ceva” este functionarea globala, energia necontaminata de structura cerebrala si de simturi. Aici te afli in pragul fiintei tale eterne. Esti in apropierea naturii tale reale, unde nimeni nu e constient de nimic. Este fundalul oricarei functii.

I: Cum se poate trece pragul pentru a pasi in linistea de dincolo de orice miscare?

R: Nu poti trece pragul prin vreo activitate. Doar astepti acolo si esti luat spontan.

I: Care-i natura acestei asteptari?

R: Este „asteptare fara asteptare”, ca sa folosesc fraza lui Heidegger, o stare de deschidere fara scop sau motiv. Este inrudita cu mirarea, cu adoratia fara obiect. Traind in deschidere neconditionata esti luat de fiinta ta esentiala. Dar trebuie sa astepti sa fii luat. Nu exista alta cale.

I: La nivelul pragului mai exista relatie subiect-obiect, mai exista dualitate?

R: In pragul fiintei, deschiderea continua sa fie o perceptie. Este parfumul inevitabilei auto-cunoasteri. Ramanerea in aceasta inevitabilitate duce la o teribila relaxare si la abandonarea tuturor reziduurilor individualitatii. In aceasta eliberare de trecut totalitatea se desfasoara si imediat vine un moment cand ea atrage la sine reziduurile persoanei. Aceste reziduuri si-au pierdut de acum concretetea si in aceasta clipa exista doar ca reprezentari, care apoi sunt absorbite pentru totdeauna in lumina magnetica a fiintei pure. Individualitatea, senzatia de autoritate, memoria psihologica dispar pentru totdeauna si te stabilesti in linistea prezentei fara ideea de devenire. Dupa trezire nu mai este nimic de castigat sau de pierdut.

I: Nu mai exista nici un sentiment dupa un eveniment atat de imortant?

R: La nivel fenomenal exista un sentiment asemanator multumirii. O multumire de dragul multumirii, pentru ca nu mai e nimeni care sa ofere sau sa primeasca multumiri. Este daruire. Este iubire pura.

ABORDAREA PROGRESIVA SI ABORDAREA DIRECTA

Iluminarea nu este o experienta

In aventura spirituala se merge fie pe calea progresiva, fie pe calea directa. O cale te duce de la un punct la altul. Aceasta e procedura logica atunci cand vrei sa obtii ceva. Dar nu poti atinge ceea ce deja esti.

In calea progresiva mergi de la existenta relativa la principiul ultim, pe care il putem numi fiinta. Este calea purificarii si a eliminarii si este recunoscuta in trepte, adica prin experiente. In orice experienta se ramane in relatia subiect-obiect. Aceasta relatie subiect-obiect este o expresie a vietii, dar nu este viata insasi.

I: De ce spui ca drumul in etape sau pe diferite niveluri te tine in relatia subiect-obiect?

R: Progresul poate fi cunoscut numai prin experienta, comparatie si interpretare; cu alte cuvinte, prin memorie. Trebuie sa existe un centru de referinta, altfel cum as putea vorbi de etape?

Toate nivelurile apartin mintii. Dar ceea ce tu deja si neincetat esti nu e un nivel, nici o stare, nici o experienta. Acestea sunt trecatoare si au un inceput si un sfarsit, insa natura ta reala este fara cauza si eterna. Cum poti atunci sa ajungi la non-stare printr-o serie de stari? Aceste stari iti pot aduce experiente placute, e adevarat, dar ele sunt acadele pentru imaginea eului, nimic altceva. Etapele sunt o creatie a egoului pentru a-l tine vi intr-un mod din ce in ce mai subtil. Desi ele aduc o oarecare purificare si eliminare, niciodata nu te vor duce catusi de putin mai aproape de non-stare.

I: Ce este non-starea? Eu cunosc numai stari.

R: Ori de cate ori imaginea eului este absenta – cum se intampla in momentele de uimire, mirare, iubire, adoratie, cand timpul si spatiul dispar -, exista non-starea. In ea exista totdeauna elementul surpriza. El nu poate fi prezis sau asteptat. Admiratia sau mirarea e fundalul oricarei perceptii. Ea este iubire, originea oricarei daruiri.

I: Dar nu exista un obiect de admirat, cum ar fi de exemplu sentimentul de unitate?

R: Cand admiri ceva, esti intr-o relatie de separare; ramai in comparatie si cantitate. In admiratia adevarata esti una cu perceptia. Nu exista cineva care admira si ceva de admirat. Totul este expansine, lumina, fara centru si periferie. Tu nu esti nicaieri. Admiri dogoarea in propria ei fierbinteala. Nu exista vreo referinta la ceva deja cunoscut. Este un gest neasteptat, liber de motiv si rezultat. In admiratie nu exista achizitie, doar libertate. Este propria ta savoare.

I: Oare in calea progresiva are loc eliminarea conditionarii trecute?

R: Cand tree de la relativ la absolut in etape, egoul ramane angajat. Exista un scop final. Esti legat de obiect. Tu poti sa anulezi conditionarea anterioara, dar prin asta doar inveti o noua conditionare, adesea una mai putin flexibila si interesanta. Cand pana si cel mai usor accent se pune pe scop, tu continui obiceiul de a-ti obiectiva libertatea si bucuria. Tu inca spui „am experimentat asta”. Tu inca esti cineva care face ceva, continui sa ramai in fractiune. Te consideri un prizonier care aspira la libertate. Dar premiza insasi e o iluzie. Nu exista nimic de obtinut, nimic de pierdut.

I: Prin urmare, este captivitatea o stare imaginata sau exista realitate in ea?

R: Incercarea constanta de a ne gasi in perceptie e foarte adanc inradacinata in noi. Dar ceea ce noi suntem in mod fundamental, nu poate fi niciodata un obiect al perceptiei. Nu incerca sa te eliberezi de corp. Ideea de a deveni liber de corp apartine corpului. Accepta perceptia corpului tau. Accepta intr-adevar functionalitatea lui, senzatiile, sentimentele, reactiile, tensiunile lui. Nu te multumi cu idei, cu zvonuri. Cu cat vei vedea mai adanc, cu atat vei constata ca trupul nu-i nimic altceva decat cele cinci simturi. Cand simturile sunt eliberate de sub controlul egoului, vei ajunge la un corp care e complet omogen. Mintea e o cursa, dar cand privesti cu adevarat, nu poti vedea nici un prizonier.

I: Atunci care este rezultatul abordarii progresive, daca ramai legat in relatia subiect-obiect?

R: Rezultatul tuturor cailor progresive este ceea ce numim „starea de gol”. Cand treci prin niveluri si experiente, niciodata nu iesi din tiparul incercarii de a-ti obiectiva natura reala. Poti gasi multe obiecte interesante, diferiti centri energetici, tot felul de senzatii extatice. Poti ajunge la o oarecare purificare, dar esti inevitabil impins spre un moment tragic. Stadiul final poate fi doar absenta tuturor obiectelor cunoscute. Este eliminare completa, dar din cauza obiceiului de a obiectiva tu faci din absenta o stare, o stare de gol. Esti inca legat de o subtila relatie subiect-obiect si e foarte dificil ca acest ultim obiect sa fie reabsorbit in non-stare.

I: Vrei sa spui ca nu e necesar sa ne golim de obiecte pentru a ajunge la linistea care se afla dincolo de toate fenomenele?

R: Starea de gol este tot o stare, in care intri si din care iesi. Cand ai redus in mod voluntar toate obiectele cunoscute la un ultim obiect, golul, te afli intr-o enigma ingrozitoare: exista prezenta in absenta obiectelor, dar aceasta prezenta nu ramane in prezenta obiectelor.

I: De ce numesti tragica starea de vid?

R: In prezenta absentei traiesti intr-un desert, deoarece ti-ai folosit vointa pentru a renunta la obiecte. Intr-un anumit fel te-ai fixat in absenta obiectelor. Aceasta absenta e o stare fara savoare. Ea poate fi „noaptea intunecata a sufletului” a sfantului Ioan al Crucii. Este cel mai tragic lucru sa te simti abandonat in gol, fara sa cunosti implinirea, linistea, care nu este afectata de absenta sau prezenta fenomenelor. In abandonarea reala nu exista vointa. Obiectul se abandoneaza de la sine prin intelegere.

I: Ai spus ca existenta este filmul si ca noi suntem lumina care face filmul posibil. Ce numesti stare de gol in aceasta analogie?

R: Starea de gol este ecranul gol. Cand prin vointa ai golit ecranul de toate imaginile, te agati de gol. Din cauza ca te-ai concentrat asupra ecranului, e greu in acest moment sa realizezi ca ceea ce esti tu, n-are nimic de-a face cu ecranul. Acum privesti golul si nu poti sa simti in spatele tau lumina, preaplinul pe care l-ai ignorat sistematic. Calea progresiva incepe cu ecranul si cu imaginile lui, cu notiunea de existenta duala subiect-subiect. Printr-un proces de observare, eliminare, descoperire sau explorare a obiectului, tu te lupti sa ajungi la intreg. Dar practic, odata ce ai adoptat dualitatea ca punct de plecare, adica atitudinea de a fi legat de perceptie, este improbabil ca vei putea iesi din ea. Practica nu face decat sa o fortifice. Pe calea directa ajungi imediat la intreg si orice perceptie e vazuta numai in lumina intregului. Chiar daca asta nu e inca o realitate pentru tine, tu procedezi ca si cand ar fi. Lucrul acesta e foarte important.

I: Deci nu putem invata nimic din experiente?

R: Vei invata mult mai mult intrebandu-te singur ce anume este o experienta. Oare experimentam noi vreodata cu adevarat o situatie sau experimentam doar reactiile noastre la ea? In general, reactia noastra initiala nici macar nu e simtita. Foarte adesea mintea evita propriile ei reactii, cautand scapare pe multe ai intortocheate. Aceasta dubla reactie este ceea ce in general consideram a fi viata sau experienta.

I: Imi poti da un exemplu de dubla reactie?

R: Ai avut o zi rea la serviciu si cand ai ajuns acasa ai tipat la copiii care se jucau zgomotos. Dispozitia ta e doar cautarea unei iesiri. Reactiile se produc aproape constant la un nivel mai subtil. Poti intalni pe cineva si sa-ti amintesti de altcineva asa incat tu nu vezi cu adevarat persoana cu care esti. Sau ai putea fi plictisit si nu stii pentru ca eviti sa privesti in fata absenta, umplandu-ti timpul cu activitati. Pentru a experimenta ceva in mod complet, mintea trebuie sa fie goala, libera de memorie, emotivitate, profit si asteptare. Ceea ce numim experienta este in general repetarea senzatiei sau a proiectiilor memoriei. Repetitia mecanica aduce plictiseala si lumea, in loc sa priveasca radacinile plictiselii, cauta presupuse stari „spirituale” adanci. In acest sens cautarea mistica este o mascarada a cautarii spirituale. La sfarsit mintea isi adora propriile productii. Ea este flamanda dupa satisfactie, dar satisfactia si placerea sunt doar senzatii neabsorbite.

In domeniul tehnologiei o oarecare acumulare e necesara, dar aceasta nu creeaza o problema. Totusi, pe plan psihologic, acumularea a ceea ce numim experienta nu face decat sa intareasca egoul. Pentru ca o intamplare reala sa se produca, placerea si neplacerea noastra, punctele de vedere, atasamentul la structura placere-durere trebuie sa inceteze. Cuvantul „experienta” asa cum il folosim in limbajul nostru are un inceput si un sfarsit. El este discontinuu, o stare in care intram si din care iesim. El apartine unui experimentator. O adevarata experienta este de fapt o non-experienta, intrucat nu exista un agent care experimenteaza. Ea se intemeiaza pe intreg, nicidecum pe timp si spatiu. Ea nu lasa un reziduu ca amintire, nu poate fi comparata sau explorata. O non-experienta apare spontan la prima deschidere. Ea este fundalul tuturor starilor. Tu cunosti aceasta non-experienta din momentele din viata cand totul a fost facut si nu mai exista nici o proiectie pentru urmatorul lucru, cand mintea ta e complet nepregatita. In general tu consideri absenta continutului drept „absenta de ceva”. Tu obiectivezi absenta, ramai in relatie cu ea. Nu te opri la absenta, cauta sa ajungi la absenta absentei!

I: Ce este samadhi? Tine cumva de calea progresiva sau de cea directa?

R: Samadhi este acordarea la o reprezentare care stimuleaza in tine o emotie foarte profunda – de exemplu implinire, pace, bucurie, Dumnezeu, iubire, Mama Divina. La sfarsit reprezentarea devine foarte transparenta si efemera. Dar samadhi este tot o stare in care intri si din care iesi. Inca exista un subiect care e constient de formele cele mai subtile. Samadhi apartine mai ales caii progresive. In calea directa el se poate produce accidental dar nu i se da nici o semnificatie deoarece el n-are nimic de-a face cu non-starea, sahaja. Stii povestea marelui yogin care i-a cerut discipolului un pahar cu apa? In timp ce discipolul s-a dus dupa apa, yoginul a cazut intr-un adanc samadhi. El a ramas in starea aceasta timp de treizeci de ani si curand a fost inconjurat de admiratori. Cand s-a trezit a cerut paharul cu apa.

I: Este kundalini o experienta asemanatoare starii de samadhi?

R: Kundalini apartine unei tehnici. Inca exista credinta ca este ceva de atins, ceva de gasit. Tu poti ajunge la capatul purificarii corpului, dar continui sa ramai legat de corpul gol si pur.

Asa cum am spus, cand te obisnuiesti cu calea progresiva este foarte dificil ca acest ultim obiect sa dispara in observator. Toate practicile apartin mintii. In practica intelectul isi pierde sensibilitatea si flexibilitatea, deoarece este pus intr-un cadru.

I: Fara sa practic vreo disciplina eu simt ca nu ma voi schimba deloc!

R: Cine nu se va schimba? Ce nu se va schimba? Incepe prin a analiza dorinta ta de schimbare. Prin practicile tale tu cauti doar sa scapi de infruntarea cu intrebarea. Prin disciplina poti schimba pozitia tuturor obiectelor de pe masa ta, dar asta-i o schimbare superficiala. Transmutatia reala vine cand tu rastorni masa si toate obiectele cad pe jos. Observa ca tu eviti neincetat sa privesti in fata egoul. Mintea este vicleana si cauta sa te seduca pe multe cai, ca nu cumva sa-si piarda controlul asupra ta. Cand vezi limpede ceva, tiparul isi pierde forta. Nici un efort nu te poate duce la vederea clara. Cand vezi clar mecanisml tau, energia, axa fiintei tale se schimba imediat si transformarea se produce.

I: Este aceasta observare imediata „calea directa”?

R: Asa cum am spus, in calea directa – care strict vorbind, nu este o cale – tu observi imediat principiul ultim. Accepti ca o posibilitate ceea ce ai auzit – ca tu nu esti corpul, simturile si mintea, ci lumina din spatele tuturor perceptiilor. Presupunerea de baza a caii directe este ca non-starea globala e deja acolo, este naturala pentru tine si „asteapta” o profunda relaxare a obiceiurilor mintii si corpului. Aceasta non-stare este Dumnezeu, gratia, prezenta care apare in deschiderile dintre preocuparile tale egoiste. Ea este mereu prezenta. Orice incercare de a o atinge este astfel o indepartare, caci atunci cand vrei ceva, tu presupui ca-ti lipseste. Nici un efort nu poate convinge Prezenta sa apara. Nu exista evolutie spirituala. Fiinta ta naturala nu este in proces de devenire. Pe calea directa traiesti in aceasta dimensiune de la bun inceput. Aici accentul nu se pune niciodata pe obiect, pe perceptie. Toate obiectele apar din si dispar in fundal si servesc doar pentru a dezvalui fundalul. Niciodata nu poti obtine ceea ce esti. Ceea ce esti se descopera de la sine, prin sine.

I: Vorbind despre observatie ca fiind cunoscatorul, aceasta ar putea fi interpretata ca un fel de introvertire. Pe de alta parte, tu spui: lasa senzatia sa plece, abandoneaza-te perceptiei. Cum se impaca astea?

R: Termenii „introvertire” si „extravertire” au fost creati de psihologia moderna. Unii chiar spun ca tot ce este perceput apartine extravertirii si ca cuunoscatorul ultim se refera la introvertire. Dar cand privesti la cunoscatorul ultim nu poti vorbi in termeni de „inauntru” sau „in afara” intrucat el nu apartine nici spatiului, nici timpului. Astfel incat noi nu putem folosi termenii introvertire si extravertire in modul nostru de gandire.

In Yoga Sutra lui Patanjali, cuvantul pratyahara e tradus adesea ca „retragere a simturilor”. Dar nu privi aceasta retragere ca pe o intoarcere spre inlauntru, ca pe o contractie a simturilor. Mai curand, retragerea inseamna o retragere a accentului pus pe simturi. In aceasta retragere exista o expansiune fara vreo concentrare.

Cand accentul nu mai cade pe obiect, pe simturi, ci pe atentia multidimensionala insasi, vine un moment cand simturile se desfasoara complet, si imediat sunt absorbite in constienta non-dimensionala. Aici nu exista vreun scop sau rezultat de obtinut, nici vreo satisfactie sau placere, pentru ca aceasta constienta este in sine ceea ce tu cauti.

In renuntare se elibereaza o energie enorma, energie care a fost fixata prin obicei. Apoi se reorchestreaza si isi gaseste echilibrul in intregul tau. Se produce integrarea si simturile isi gasesc automat locul potrivit in simfonia vietii. Tot ce este perceput traieste in tine, dar tu nu traiesti in el. Nu exista nimic „exterior”. Toate misterele fiintelor umane sunt in tine. Lumea este in tine. Nu exista progresie. Trebuie doar sa stii cum sa privesti. Problema nu e in lume, ci in felul nostru de a o privi.

I: Cat de importanta este intelegerea intelectuala in calea directa?

R: In calea directa intelegerea este indispensabila. Munca intelectului consta in a-si recunoaste limitele si a-ti reaminti ca ceea ce esti nu e un concept sau o experienta. Omul de stiinta pune accentul pe lumea obiectiva. Exista reflexul de a-si exprima imediat cunostintele, de a spune: „eu inteleg”. Insa cautatorul adevarului traieste in intuitia globala care precede pe „eu inteleg”. El stie ca aceasta intuitie nu poate fi obiectivata. Intelectul este intemeiat pe constiinta globala si in transparenta lui toate perceptiile se refera la constiinta, asa incat in momentul in care constiinta este golita de toate obiectele, acest gol se refera de asemenea la constiinta. Nu este produs un obiect, ci este reabsorbit in fundal, sahaja, lumina actiunii si non-actiunii. Astfel, pe calea directa „starea de gol” nu se realizeaza niciodata. Trecerea de la gol la plin este momentul de gratie.

I: Chiar si in calea directa eliminarea egoului continua; asa incat, intr-un anumit sens, si ea este progresiva.

R: Noi traim in timp si spatiu. Desi  axa se schimba la un moment dat, e nevoie de timp pentru ca obiceiurile din trecut sa dispara. Accidental noi folosim elemente ale progresiei pentru clarificare – de exemplu, simtirea corpului-actiune. Accentul, totusi, nu-i niciodata pus pe obiect, ci pe non-starea ultima. Perceptia este observata in deschidere si in aceasta deschidere obiectul este intensificat si ne spune secretul lui. Obiectul este o oglinda, un indicator, in acelasi mod in care noi stim ca luna este pe cer atunci cand o vedem reflectata in apa. In calea directa indicarea obiectului este un fel de triumf. Prin obiect se reveleaza subiectul ultim. Prezenta obiectelor isi gaseste adevarata semnificatie in prezenta care este fiinta reala.

In calea progresiva tu evaluezi fiecare fractiune in functie de o pozitie cunoscuta. In calea directa stabilesti o non-relatie cu obiectul. Atunci el apartine intregului tau.

I: Care este intelesul zicalei din Zen: „Intai exista munti, dupa aceea nu mai exista munti, apoi exista din nou munti?”

R: La inceput tu esti constient numai de obiecte. Te-ai identificat cu muntii. Apoi devii constient ca obiectele exista deoarece sunt percepute, deoarece tu esti. Atunci atentia cade pe cel ce percepe, nu pe obiecte. Dar imediat intelectul isi reaminteste ca cunoscatorul care poate fi perceput este de asemenea un obiect, si esti luat de cunoscatorul ultim – constienta insasi „nici un munte”. Aceasta este perceptia directa. Dar atata timp cat corpul exista in spatiu si timp, simturile functioneaza spontan in lume. Fara restrictiile impuse asupra lor de cel care percepe, perceptiile se desfasoara si muntii exista din nou. Acestia nu mai sunt perceputi ca obiecte ci ca fatete ale unei Realitati armonioase. Ei nu mai sunt o obiectivare in spatiu, ci o extensie a linistii, expresii ale totalitatii care este tu insuti. Este o repartizare complet diferita a energiei in tine insuti.

I: Cum trateaza calea directa reflexul mecanic al creierului fata de succesiune si progresie?

R: Licariri ale realitatii apar si daca accentul se pune pe fundal, sursa licaririlor, si nu pe concretizarea lor intr-o etapa, atunci reflexul mecanic de a interpreta se dizolva prin neutilizare.

In calea progresiva tu te referi constant la experienta prin comparatie cu starea ta anterioara. Astfel ramai in propriul tau intuneric. Accentul cade pe avidya, ignoranta. In calea directa nu pui accentul pe ignoranta, ci privesti spre lumina, vidya. E o problema de „unde pui accentul”.

I: Difera meditatia in cele doua cai?

R: Absolut. In abordarea progresiva meditatia este o disciplina de linistire a mintii si de a o aduce la o absenta a gandului. Insa mintea niciodata nu poate fi linistita. Asocierea ne-gandirii cu linistea este o falsa identificare. Linistea este dincolo de prezenta si absenta gandului. Niciodata nu poti incerca sa fii linistit. Niciodata nu poti incerca sa meditezi. Cand observi ceea ce pare a fi neliniste in tine, vederea ta provine din liniste. Numai din liniste poti simti agitatia, nervoozitatea etc. Daca ai fi in agitatie, cum ai sti asta? Cand esti intr-un tren calatorind cu 150 km/h n-ai senzatia de viteza. Dar cand esti afara, il vezi trecandu-ti iute prin fata.

In calea directa meditatia in pozitie sezanda se practica doar ca experiment, pentru a vedea cum functioneaza mecanismul tau. Tu nu participi la ceea ce vezi, asa incat accentul cade de la bun inceput pe ascultare si atentie. In alte vremuri cuvantul „meditatie” se referea la fundalul tau – linistea sau prezenta din care totul apare spontan.

I: Am citit o veche poveste evreiasca in care se arata diferenta dintre meditatie ca disciplina de linistire a mintii si meditatia vie ca fundal al actiunii si non-actiunii. A fost odata un tata care avea un fiu si amandoi erau mari intelepti, dar tatal era cel mai mare. Intr-o zi el a trecut pe langa o casa si a auzit un copilas plangand. A intrat inauntru si l-a vazut pe fiul sau adancit in meditatie in timp ce copilul lui plangea in leagan. Tatal i-a zis fiului sau: „Fiule, nu stiam ca ai o minte atat de marunta. Cand eu sunt in meditatie, pot auzi chiar si o musca”.

MEDITATIE. Unde nu exista meditator, nu exista nimic asupra caruia sa se mediteze

Meditatia nu este o activitate mentala sau fizica. Nu putem spune ce este meditatia in domeniul cunoasterii obiective. Ea nu este ceva perceptibil; nu e o stare din domeniul existentei, energiei si mscarii, ci o non-stare dincolo de toate starile. Meditatia este sursa miscarii si a nemiscarii. E limpede deci ca ea nu este o functie, nici ceva ce poti „face”.

A fi in meditatie inseamna un nou mod de a trai clipa de clipa, o traire care nu poate fi impartita pe compartimente; un timp pentru afaceri, un timp pentru mancare, altul pentru meditatie etc. Nu poti intra in si iesi din meditatie. Ea este suportul intregii activitati. In diversitatea vietii de fiecare zi fundalul ramane mereu acelasi si toate activitatile sunt expresii spontane ale acestui fundal.

In meditatie viata e spontana. Ea curge fara referinta la un centru de control, un ego. Imaginea-de-sine cauta supravietuirea in situatii. Ea cauta securitatea in repetitie si obtine modele de comparatie. Ea cauta sa transforme tot ce e nou si necunoscut in cunoscut. Cata vreme dominatorul simt al individualitatii functioneaza, nu ajungem niciodata la trairea spontana, la non-starea din care se ivesc toate starile.

Meditatia este fundalul tuturor activitatilor. Adeseori ea e luata drept o abandonare a activitatii. Insa oprirea mintii nu este meditatie. Chiar aceasta oprire este tot o activitate. Meditatia este linistea din spatele oricarei activitati si al asa-ziselor non-activitati.

Meditatia este atotcuprinzatoare; toate expresiile ei sunt in ea.

I: Tu spui ca noi suntem meditatie si ca a cauta sa meditezi inseamna a te indeparta de meditatie. Daca nu-i ceva ce pot face, cum pot fi eu dincolo de fapta?

R: Pur si simplu fii constient ca tu esti aproape tot timpul in actiune, ca tu controlezi, produci, judeci, interpretezi. Ia aminte de asemenea ca atunci cand incerci sa eviti ceva, esti tot in activitate si aceasta apartine chiar lucrului pe care incerci sa-l eviti. Prin aceasta incercare nu se produce nici o transformare. Meditatia nu este linistea mintii. Tu iti poti opri gandirea prin disciplina, dar mintea aceasta nu e o minte libera. Cand vezi asta cu adevarat, ai pasit in afara procesului.

I: Multe traditii dezvolta o practica sistematica a meditatiei. Are asta vreo valoare?

R: Meditatia nu se face intre sapte si opt dimineata sau intre sase si sapte dupa-amiaza. Pentru a invata ceva practic, cum ar fi o limba straina sau un instrument muzical, trebuie sa exersezi. Dar nu poti exersa ceea ce esti. Cineva poate practica in vederea obtinerii unui rezultat in spatiu si timp, dar natura noastra fndamentala este fara cauza si fara timp. In momentul in care intentionezi sa meditezi, se produce o proiectie subtila de energie si te identifici cu aceasta proiectie.

Cand incepi sa raspunzi solicitarilor linistii, tu poti fi chemat sa explorezi invitatia. Aceasta explorare e un fel de munca de laborator. Poti sta si observa cum perceptiile vin si pleaca. Ramai prezent in ele, dar nu le urmari. Urmarirea unui gand este ceea ce-l mentine. Daca ramai prezent fara sa devii complice, agitatia scade din lipsa de combustibil. In absenta agitatiei tu esti luat de rezonanta linistii.

Este ca si cand ai fi singur in desert. La inceput asculti absenta sunetelor si numesti asta liniste. Apoi de odata poti fi captivat de prezenta linistii unde tu esti una cu ascultarea insasi. Aceasta schimbare de perspectiva iti probeaza direct ceea ce inainte ai acceptat indirect ca o posibilitate – ca nu exista nici un meditator, ca ideea de meditator care mediteaza este doar o productie a mintii, o nascocire a memoriei. Facand aceasta descoperire intelectul ajunge intr-un punct mort si tu esti luat de linistea care este fundalul intregii palete de perceptii. La acest punct nu vei mai simti nevoia sa experimentezi in laboratorul tau. Linistea va deveni din ce in ce mai integrata in viata zilnica.

I: Exista un loc anume in viata de zi cu zi pentru a sta in meditatie?

R: Starea noastra naturala este linistea dar tu te cunosti pe tine insuti numai in actiune, care ascunde fundalul de liniste. Observa dorinta de a sta in meditatie. Nu incerca s-o opresti, s-o alungi, s-o eviti sa s-o controlezi. Privesti-o asa cum ai privi valurile oceanului. Dar fii cu bagare de seama. Tu poti crede ca privesti la valuri cand privirea este tot o idee. In privirea completa nu exista interferenta psihologica, nici interpretare, emotivitate sau distantare. Nu exista introvertirea simturilor. Ele continua sa fie acolo cata vreme ai urechi si ochi si un nas. Daca incerci sa te eliberezi de simturi, de agitatie, tu nu faci decat sa proiectezi. Aceasta intareste relatia subiect-obiect.

Cand esti vigilent, poti sa vezi ca exista scurte momente in viata de zi cu zi cand linistea apare. Daca nu ignori aceasta liniste ci o lasi sa te cuprinda, ea te va solicita tot mai mult, si va aparea dorinta sa fii aceasta liniste in mod constient, deci continuu. Astfel meditatia te trage spre ea insasi. Vei ajunge sa vezi ca desi mintea poate fi uneori linistita, natura ei este miscarea si ca aceasta liniste reala este deopotriva sursa functiei si a non-functiei.

I: Viata mea este asa de incarcata incat nici macar nu pot sa fiu constient de aceste momente linistite despre care vorbesti. Atunci cum as putea sa fiu luat de ele?

R: La inceput este important ca tu sa accepti posibilitatea ca natura ta reala este pacea, linistea. Atunci vei fi deschis la o noua perspectiva.

Incepe sa observi ca in clipa cand o dorinta se implineste, exista un fugitiv moment al lipsei de dorinta cand nu mai ramane nici un gand. Acest moment fara dorinte este de aceeasi natura cu linistea care e natura ta. El este o ferestruica prin care, daca privesti, lumina inunda camera ta umbrita. Aceeasi liniste apare in intervalul dintre doua ganduri, sau cand o actiune a fost indeplinita si n-ai nimic de facut indata dupa aceea. Linistea aceasta este implinire.

In viata zilnica exista momente cand procesul gandirii se opreste natural. Dar asta nu-i o absenta a producerii. Tu te simti in plinatate deoarece nici o vointa n-a fost implicata. Fii atent chiar inainte de a adormi, cand corpul renunta sa mai fie corp. Este intocmai ca apusul soarelui. Tu privesti soarele si simti ca esti privitorul. Astfel, daca iti urmaresti corpul dizolvandu-se in totalitate, atunci pot aparea momente in care sa te simti inca treaz. Dimineata, cand corpul se trezeste, este precum rasaritul soarelui. Lasa corpul sa se trezeasca lent. Apoi vezi daca esti deja treaz inainte de reaparitia corpului. Aceasta constienta care nu este asociata cu corpul-minte e asemanatoare cu cea care apare intre ganduri si dorinte.

I: Cand incerc sa fiu linistit si raman tacut, eu adorm. Ce pot face in privinta asta?

R: Intai observa ca esti adormit in viata de zi cu zi, ca privirea ta este mai ales memorie, ca tu nu cercetezi, nu explorezi cu adevarat. Obiectele care sunt vazute prin memorie devin plictisitoare intrucat memoria este deja cunoscutul. Tine seama de asta. In realitate orice aparitie este noua, dar imaginea Eu-lui care gaseste securitatea in repetitie este cauza anticiparii in tot ce privesti. Cand vezi cu adevarat un pom, toata fiinta ta este angajata. Tu nu vezi doar trunchiul, frunzele si ramurile; tu simti viata in pom, dinamismul lui, dorinta de a lua lumina, poate suferinta lui. Pomul devine o taina deschisa care te fascineaza. Daca tu nu esti treaz si vigilent, vei adormi cu proiectia ta.

I: Exista oare in procesul meditatiei o pozitie convenabila pentru a ajunge la linistea mintii?

R: Nici o pozitie nu te poate ajuta sau impiedica sa fii in liniste, dar intrucat corpul si mintea sunt una, un corp relaxat iti aduce o minte linistita. Orice pozitie confortabila este buna.

I: Ce parere ai despre tehnicile care folosesc un obiect pentru meditatie?

R: Toate tehnicile tind sa linisteasca mintea. Dar de fapt ele innebunesc mintea fixand-o asupra unui obiect. Mintea isi pierde vigilenta ei naturala si supletea. Nu mai este o minte deschisa. Meditatia nu inseamna a medita la ceva. Concentrarea asupra unui obiect te tine prizonier in cunoscut. Meditatia apartine necunoscutului.

Linistind mintea prin tehnici tu poti obtine o oarecare stare de relaxare, dar in momentul in care o parasesti, problema vietii zilnice continua. Practica meditatiei regulate te poate familiariza cu o stare de pace pe care ti-o amintesti in viata zilnica. Aparent traiesti in mai putina agitatie, dar aceasta relaxare este tot o stare in care esti constient. E o stare de dualitate. Desi are o valoare terapeutica, n-are nimic de-a face cu linistea noastra reala, caci ea continua sa apartina unei functii.

O minte linistita, o stare relaxata este un obiect al constientei, o fractiune, iar o fractiune nu te poate duce la intreg. Ea iti poate oferi o licarire de liniste, insa exista un mare pericol: daca urmezi calea aceasta te vei fixa in perceptie. Pentru toate invataturile progresive, tranzitia de la subtila stare de relaxare profunda la non-starea permanenta ramane o enigma.

I: Cand stau linistit, multe ganduri si sentimente ma ajung din urma. Cum trebuie sa privesc asta?

R: Ceea ce te ajunge din urma sunt reziduuri ale trecutului acumulate in cursul viselor diurne. Ramai prezent la ele, fara nici o intentie de a le suprima. Daca ceea ce vine din urma se refera la un centru, reziduurile vor fi impinse in inconstient sau se vor referi la ceea ce deja este cunoscut. Reziduurile prind viata prin asocierea cu ideile.

Tot ce vine din urma inseamna conflict creat de reflexul de a te lua pe tine insuti drept fractiune, o entitate separata. Cand nu mai exista un centru de referinta, aceste conflicte ajung ca niste bule de pe fundul oceanului care, neintalnind nici un obstacol la suprafata, dispar pentru totdeauna in spatiul gol al fiintei tale prezente.

Eliminarea niciodata nu se produce prin analiza. Ea se poate produce doar in deplina ta constienta, fara obstructia mintii. Transmutatia poate avea loc numai in Prezenta.

I: Cine este cel care vrea sa mediteze?

R: Sederea in meditatie are rostul de a-l descoperi pe cel ce mediteaza. Cu cat privesti mai mult, cu atat vei fi mai convins ca el nu poate fi gasit.

Mai intai cerceteaza nevoia ta de a medita. De unde vine cu adevarat aceasta nevoie? Din dorinta de a fi implinit, de a fi in liniste. Astfel, nevoia de a medita vine dintr-un sentiment de lipsa. Fa din aceasta lipsa un obiect de cercetare. Ce este ea? O lipsa a implinirii. Tu te consideri un meditator, o entitate in spatiu si timp si incerci sa umpli aceasta izolare prin meditatie. Insa meditatorul poate medita doar asupra a ceea ce deja stie si el insusi apartine cunoscutului. Este un cerc vicios.

Fundamental, tu esti nimic, dar nefiind constient de asta, tu proiectezi energie pentru a afla ce esti. Este o miscare centrifuga ce te indeparteaza de caminul tau.

Cand prin cercetarea-de-sine tu constati ca meditatorul nu exista, toata activitatea devine fara sens si ajungi intr-o stare de ne-atingere, o deschidere spre necunoscut. Se ajunge la o oprire a dinamismului de a produce si toata energia proiectata si dispersata in gasirea rezultatului final este eliberata si se intoarce la libertatea ei naturala fara legaturi sau granite. Te afli intr-o stare in care toate punctele de referinta cunoscute au disparut.

I: Simt nevoia sa ajung la un adapost linistit. De unde vine acest imbold?

R: Din linistea insasi. Mergi adanc in imboldul de a fi linistit fara interferenta mentala a lui cum, unde si cand. Daca urmaresti linistea pana la sursa ei, tu poti fi luat de ea intr-o clipa.

I: Doresc sa intru in liniste pentru mult timp deoarece tacerea ma ajuta sa vad mai clar agitatia mintii.

R: Linistea e fiinta lipsita de activitate. Ce inseamna nevoia de a abandona vorbirea pentru cateva luni? Nu vei ajunge deloc mai aproape de intelegerea naturii mintii si a intregii existente prin faptul ca nu vorbesti. Abtinerea de la producerea sunetului nu este liniste intrucat gandirea merge mai departe pe calea ei obisnuita, agitata. Multi oameni in India se complac in ne-vorbire, dar masina merge inainte.

Noi putem gandi doar prin cuvinte. Gandirea este pronuntarea subtila, in care sunetul este simtit, dar nearticulat, asa incat nu exista nici un inteles in faptul de a nu vorbi. A vorbi este ceva frumos. Corpul nostru nu este cladit pe vorbire. Orice parte, orice materie isi are propriul sunet, propria-i vibratie.

Un brahmacharya nu ajunge la linistea reala prin abandonarea voluntara a functiilor naturale ale corpului, ci prin observarea tuturor actiunilor mecanice, asa incat energia sa nu se risipeasca. Atunci cand te familiarizezi cu ascultarea, cu observarea, incepi sa consideri facultatile tale de simtire si gandire drept vehicule. Lucrul important este sa ajungi sa stii cum functionezi. Oprirea voluntara a vocii sau a gandurilor inseamna violenta. Nu are absolut nimic de-a face cu linistea reala.

I: Cum sa fac sa-mi linistesc gandurile?

R: Nu prin fortarea linistii. Doar observa ca tu le intretii prin reflexul mecanic al imaginii Eu-lui. Tu traiesti in cea mai mare parte in asociere cu ideile si interpretarea. Cand vezi clar asta, nu vei mai fi un complice si energia cheltuita se va diminua. Gandirea va deveni mai putin concreta si ceea ce se pierde vei simti ca energie subtila, un fel de impuls. Energia localizata in impuls nu va mai fi dirijata spre lovirea creierului pentru a gasi simbolul, cuvantul.

Chiar acest impuls se va reduce eventual in observarea ta. Atunci se va produce transferul brusc al accentului de pe urmarirea ca perceptie, pe urmarirea ca fiinta. Observatul, fiind energie fixata, se dizolva in observare, in energia libera. Ai impresia ca urmarirea pierde localizarea si te extinzi intr-un spatiu fara centru sau periferie. In acest gol, in aceasta non-stare, toate starile apar si dispar.

Inainte de toate trebuie sa te familiarizezi cu vederea si ascultarea fara interpretare. Stai departe de ceea ce este deja cunoscut.

I: Ce este focalizarea punctuala?

R: In general se intelege a fi acelasi lucru cu concentrarea. Inseamna a te focaliza pe un singur punct, cu excluderea altora. Aceasta e asociata cu urmarirea unui rezultat. O minte linistita nu e o minte fara ganduri. Este o minte lipsita de agitatie. Tacerea nu e niciunde si in aceasta non-localizare functia mintii apare.

In cea mai mare parte a timpului tu esti concentrat. Exista mereu reflexul de a te afla undeva. In concentrare tu iti insusesti ceva din perceptie. In observarea reala nu apare nevoia launtrica de a localiza. Cand nu iei nimic din perceptie, ea se dizolva in atentie.

Cand intri intr-o camera, lasa obiectele sa te vada. Nu te uita la ele. Atunci privirea ta se va extinde si va fi multidimensionala. Fii constient de clipele de concentrare, adica de faptul ca porti cu tine modelele de a privi. Privirea ta nu e proaspata ci obisnuita. Cand functionarea ta nu este concentrata, energia este eliberata si se desfasoara. Poti fi surprins de ceea ce apare.

I: Este contemplatia acelasi lucru cu meditatia?

R: Cercetarea profunda te conduce la contemplatie sau rugaciune. Prin contemplatie ardenta putem ajunge la constienta, lumina care constituie toate fenomenele. Aceasta lumina este natura noastra intrinseca. Fiinta noastra este mereu stralucitoare. Natura noastra reala este deschidere, ascultare, relaxare, abandonare fara actiune sau vointa. Rugaciunea sau contemplatia este acceptarea libera de orice proiectie sau asteptare. Este fara cerere si formulare. Ea invita obiectul sa se desfasoare in tine si iti reveleaza deschiderea ta. Traieste cu aceasta deschidere, cu aceasta intindere. Acordeaza-te la ea. Ea este iubire. Contemplatia arzatoare te conduce la meditatia vie asa incat, in cele din urma, ele sunt una.

I: De unde vine dorinta de a deveni linistea constienta?

R: Dorinta vine de la ceea ce este dorit. Este linistea atrasa catre sine insasi in toate expresiile ei. Este Iubirea iubindu-se pe sine in Iubit. In aceasta dorinta originara nu exista nimic personal.

Linistea este continuumul celor trei stari: veghe, vis, somn fara vise. In somnul adanc se reflecta linistea reala. Cand corpul se trezeste dimineata, noi spunem: „am dormit bine”. Intrucat corpul n-a fost prezent in constienta noastra, cele spuse nu se refera la corp. Ele apartin linistii profunde intiparite in noi. In felul acesta somnul adanc trezeste dorinta arzatoare de pace, de meditatie, in toate starile.

I: Daca cineva traieste in aceasta non-stare despre care ai vorbit, cum actioneaza el in lume?

R: Meditatia fiind suportul oricarei activitati nu este afectata de nici o functie. Functia este in spatiu si timp si este discontinua. Ea este experienta. Meditatia este in afara timpului si este continua; este non-experienta. In meditatie nu exista un centru de referinta si nici repetitie. Este o constanta atitudine interioara de liniste. Actiunea traieste in aceasta liniste. Linistea nu este afectata de actiune sau de non-actiune. Tu poti trece prin toate activitatile vietii zilnice fara ca fundalul de liniste sa fie afectat. Fundalul nu-i altceva decat activitate sau non-activitate, asa incat este fara rost sa renunti la una sau la cealalta ca sa ajungi la fundal. Cand traiesti in meditatie, totul curge din inteligenta inerenta mintii si corpului. Tu nu mai esti propulsat de un centru conditionat. Esti eliberat pentru a fi cu adevarat creator. In meditatia vie lumina linistita a inteligentei creatoare ilumineaza orice functionare si ii da o reala semnificatie.

INVATATORUL SI INVATATURA Cand nu exista invatator, exista invatatura. Cand nu exista elev, exista intelegere.

I: Pentru a actualiza potentialul nostru, se pare ca exista ceva de invatat sau de inteles.

R: Trebuie sa distingem intre invatare (acumulare de cunostinte) si intelegere sau cunoastere (patrunderea spontana in natura noastra reala). Insusirea faptelor e necesara atunci cand invatam o meserie, un instrument, o limba etc. Dar nu putem sa ajungem la ceea ce noi suntem in mod fundamental. Putem doar sa recunoastem asta. Recunoasterea este ceva ce se petrece instantaneu.

I: Cum pot ajunge la aceasta recunoastere?

R: In viata de zi cu zi exista licariri ale starii tale primordiale de cunoastere. Exista momente scurte cand te afli in liniste, fara dinamismul devenirii. In general, tu treci cu vederea aceste momente, deoarece tinzi sa te cunosti numai in relatie cu situatiile, evenimentele si obiectele. Cand recunosti aceste momente de liniste, devii constient de o noua dimensiune in fiinta ta, o dimensiune nelegata de vreun eveniment sau gand. Odata ce esti deschis la aceasta dimensiune, ea apare mult mai des decat ai observat inainte.

S-ar putea eventual sa observi ca ceea ce apare ca fiind momente constituie fundalul continuu a tot ceea ce faci, gandesti, simti. El va invalui tot ceea ce faci si gandesti ca un ecou atotpatrunzator. Acest ecou este cel ce te face sa cauti sursa ecoului si sa fii pregatit pentru a fi calauzit in calatoria ta.

I: Dar nu cauta cei mai multi un invatator cu mult inainte de a simti ca autonomia ii atrage?

R: Atunci ei cauta din curiozitate, sau pentru ca asa-i moda, sau pentru ca vor un suport psihologic. Devii matur pentru un invatator doar atunci cand traiesti in presimtire. Aceasta intimitate cu natura ta reala este maestrul interior.

I: Mai avem nevoie de un maestru exterior, de un invatator spiritual, din moment ce avem un maestru interior?

R: Teoretic, nu. Practic, da, cu exceptia cazurilor exceptionale. Logic, daca ne predam total presimtirii, ajungem automat la ceea ce este presimtit. Insa noi suntem conditionati sa posedam, nicidecum sa renuntam. Atasamentul fata de imaginea-de-sine ne impiedica sa ne predam totalitatii noastre. Adanca dorinta de a fi permanent ceea ce presimti este cea care te face sa fii pregatit pentru un maestru exterior.

I: Cum se poate cauta un maestru?

R: Nu poti cauta un maestru, deoarece tu nu stii ce cauti. Nu poti intelege, nu poti concepe un ghid. Poti doar sa cauti functii secundare, nume, reprezentari exterioare, puteri magice, personalitate etc. Asa ca nu poti incerca sa gasesti un invatator. Tot ce poti este sa fii deschis pentru ca invatatorul sa te gaseasca.

I: Cum putem distinge falsii profeti de vizionari?

R: In deschiderea catre ceea ce este ultim, liber de cautarea unui invatator fizic, tu ramai in afara campului psihologic si a proiectiilor si schimbarilor lui. Un maestru care se considera pe sine maestru are nevoie de cei ce se considera discipoli. In India si mai nou in Statele Unite exista o mare piata de maestri si discipoli. Tu vei sti cand iti vei intalni maestrul, pentru ca el nu este in afara ta si tu devii din ce in ce mai independent. Daca tu nu-ti simti adanc propria autonomie, poti fi sigur ca esti atasat de proiectii si reactii.

I: Vrei sa spui mai multe despre modul in care maestrul ne va gasi?

R: Tu esti impins de o nevoie launtrica care se iveste direct din necunoscut. Intrebarile apar: Ce e viata? Cum sa ma eliberez de anxietate? etc. Tu cauti raspunsuri si la un moment dat realizezi ca maestrul nu poate fi cunoscut obiectiv. In acest moment intrebarile isi iau viata pe cont propriu. Raspunsul nu mai este cautat in afara. A-ti intalni maestrul inseamna a-ti pierde sinele aparent in fiinta ta ultima. Ceea ce numim maestru exterior te ajuta prin pedagogia si prezenta lui sa-ti pierzi sinele. Gasindu-te pe tine, tu esti una cu el si cu orice fiinta vie. Maestrul exterior reprezinta simbolic sinele tau real. Odata ce ai avut norocul sa auzi ca tu esti constiinta, non-starea, si ca nu exista nimic de care sa ai nevoie sau la care sa renunti, tu nu mai faci din el un obiect, o atitudine. El trebuie sa fie pentru tine la fel de natural ca atunci cand stii ca esti barbat sau femeie. Maestrul exterior e doar un indicator, asa incat nu-l lua drept altceva. Nu te atasa de un jalon.

Multi cauta protectie, autoritate, o mama, un tata, un iubit, un doctor sau vindecator. Cerceteaza adanc motivul pentru care cauti. Vei vedea ca apare din gol. Trebuie sa privesti absenta in fata, nu sa te eschivezi intr-o proiectie. O minte clara este totodata o minte impacata si daca invatatorul nu te conduce rapid la claritate intelectuala si la o mai mare autonomie, indeparteaza-te de el. N-are rost sa mai ramai, constrans de factori secundari.

I: Paradoxal, se pare ca maestrul joaca un rol important in calea directa.

R: Maestrul nu-i decat un catalizator in trezirea la o noua dimensiune. Prin transparenta prezentei lui, el iti aminteste ca obiectul nu poate fi evidentiat. Astfel, el niciodata nu incurajeaza concretizarea prezentei lui. Un oarecare transfer sentimental se poate produce, dar intrucat el nu gaseste un sprijin in maestru, se dizolva. De fapt, calea directa este autonoma de la inceput. Toata energia care s-a cheltuit in diferite practici se dezintegreaza in deschidere. In timp ce pe calea progresiva „Eul” este mentinut in mod subtil prin experiente, pe calea directa nu se pune nici un accent pe experienta. Maestrul real nu este altceva decat tu insuti. El te cauta neincetat, asteptand ca momentul de acceptare sa apara.

Asa-zisul „maestru exterior” e doar o faza tranzitorie, pentru a-ti arata ca orice proiectie e o iluzie. Astfel, maestrul exterior aduce clarificarea atunci cand aceasta vine din experienta. Daca maestrul exterior nu e complet transparent, liber de ego si de ideea de a fi un maestru, transferurile vor gasi un sprijin si tu vei deveni mai dependent. Daca nu te simti devenind autonom, poti fi sigur ca nu ti-ai intalnit maestrul.

I: Ce este un invatator?

R: Cand te stabilesti in adevar tu poti sa fii sau sa nu fii un invatator. Pentru a fi invatator trebuie sa ai un anumit talent pedagogic, capacitatea de a patrunde cu mintea direct asa incat raspunsul sa vina cu mireasma linistii si sa produca liniste in cel ce intreaba. Este capacitatea de a vedea in discipol si a sti instinctiv in ce mod sa predea invatatura. Nu exista o invatatura model asa cum nu exista un discipol model. De fapt nu exista nici invatator, pentru ca invatatorul e identic cu invatatura. Invatatorul este cu buna stiinta una cu invatatura sa, iar in miezul fiintei sale el stie ca nu-i nimic de invatat. Cel ce traieste in fiinta lui reala se considera un nimic. El il face pe discipol sa inteleaga ca nu-i nimic de invatat. Asta creeaza o noua perspectiva: ca nu exista discipol, nici invatator.

Discipolul se considera o persoana ignoranta, care are ceva de obtinut. Cand el intalneste nimicul invatatorului si invataturii, el este tentat sa renunte la dorinta lui de a fi cineva iluminat, spiritual, religios etc. El este adus inapoi in el insusi.

Comporta-te ca si cand n-ai avea nevoie de vreun invatator, intrucat esti liber, in siguranta si multumit. Cand crezi ca ai ceva de obtinut, tu traiesti in lipsa. Singurul lucru de invatat este cum sa abordezi problema.

I: Doar din cauza limbajului tu folosesti pronumele „el” pentru invatator?

R: Da, absolut! Limbajul constituie adesea o problema deoarece el vine in special din mintea care discrimineaza. Maestrul este impersonal, constiinta, nici barbat, nici femeie. Astfel el se poate manifesta ca ceva, sau ca nimic.

I: Tu spui ca nu-i nimic de obtinut sau de facut pentru a ne cunoaste. Asta-i clar. Dar nu-i necesara o anumita vigilenta pentru a descoperi ceea ce nu suntem? Oare asta nu s-ar putea numi efort? Anumite traditii spun ca noi suntem precum harpele care trebuie acordate inainte de a canta.

R: Cercetarea te conduce la o minte bine orientata. Energia necesara vine din insasi dreapta orientare. Cercetarea inseamna acordarea instrumentului tau. Nici un efort nu e necesar.

I: Care este natura relatiei daca nu exista nici discipol, nici invatator?

R: Orice devenire este o iluzie. A te considera cineva e o restrictie. E o fractiune. Orice act sau gand care vine de la o fractiune este tot o fractiune. Cel ce traieste in implinire nu se poate considera o fractiune, un invatator. El e stabilit in non-dualitate, vede numai non-dualitatea. El nu incurajeaza pe asa-numitul discipol sa fie cineva.

Fara restrictiile personalitatii, exista o intalnire pe un temei mutual. In aceasta intalnire unul stie exact unde se afla, dar celalalt inca nu stie. Aici exista un moment magic si mai presus de timp si se poate intampla ca o lumanare aprinsa sa provoace aprinderea celeilalte. Nu poti invata adevarul, trebuie sa fii luat de el.

I: Cum se produce aceasta transmisie de lumina?

R: Flacara este potential acolo. Cand iubitul iti zambeste, exista o transmisie a iubirii dincolo de gestul fizic. In unitatea iubirii tu zambesti imitand involuntar.

I: Oare este discipolul intotdeauna constient de transmisie?

R: Asa-numitul discipol e constient de momentele de implinire cu asa-numitul invatator, momente in care exista golire de orice personalitate, o deschidere golita de orice. Atunci el este pregatit sa primeasca. Prezenta invatatorului este transmisia insasi. Nu exista nici o intentie de a transmite.

Pot exista momente cand discipolul e mai liber ca de obicei fata de tot ceea ce el nu este. Invatatorul poate profita de imprejurare.

I: Cum se efectueaza transmisia in discipol?

R: Transmisia este dincolo de timp dar ea se poate produce in orice moment in timp. Cuvintele maestrului sunt imbibate in prezenta. Cand cuvintele sunt auzite, dar nefixate in creier prin memorie sau interpretare, imbibarea lor ramane. Este imbibarea care mentine cuvantul viu si in acelasi timp ii anihileaza concretetea. Prezenta cuvantului este lasata ca un ecou al propriei si necunoscutei tale prezente. Adevarul este transmis inaintea raspunsului verbal. Asteptarea unui raspuns la nivel intelectual impiedica raspunsul sa se edifice in tine.

Tu poti, intr-adevar, sa vorbesti de un raspuns doar cand il simti in tine. Raspunsurile autentice sunt de prima mana. Cand mintea este blocata intr-un sincer „nu stiu”, raspunsul viu se iveste.

I: Cum e cu putinta ca prezenta mea necunoscuta sa devina cunoscuta?

R: Parfumul prezentei tine cuvintele maestrului vii atata timp cat e necesar ca ele sa fie vii. Poate fi vorba de un moment instantaneu sau de mai multi ani. Cuvantul ca un ecou, un obiect-simbol, ramane numai pentru a-si dezvalui sursa, constiinta, prezenta in care tu esti laolalta cu toate lucrurile. In momentul completei revelatii cuvintele actuale se dizolva in originea lor: linistea.

I: Este dizolvarea cuvintelor un proces gradual?

R: Sa fim clari. Nu este vorba de o progresie. Nu exista evolutie a prezentei. Dizolvarea cuvantului este legata de timp, insa prezenta este doar acoperita de aceste formulari. Cand cuvintele nu-si mai gasesc un sprijin, prezenta apare instantaneu, asa cum soarele straluceste intotdeauna deasupra norilor.

In general, conditionarea este foarte puternica. Tendinta de a tine totul in prinsoarea mintii impiedica vorbele maestrului sa-si faca lucrarea. Pot trece multi ani pentru ca intelectul sa scape din stransoarea lui. Insa vorbele maestrului au o putere foarte mare. Asa cum indeamna textul: mediteaza la ele!

I: Ce inseamna exact: „mediteaza la cuvintele maestrului”?

R: Traieste cu ele. Cuvintele sunt impregnate de sursa lor. Dar puterea lor poate fi efectiva doar cand nu sunt intunecate de analiza, interpretare sau repetitie mecanica. Niciodata nu te poti gandi la cuvinte. Poti doar sa le lasi sa ajunga vii in tine. Vorbele aduc propria lor intelegere. Lasa-le sa lucreze in tine. Transpunerea spontana poate avea loc pe multe niveluri. Numai prin aceasta transpunere spontana in toate domeniile vietii cuvantul se elibereaza pe sine de sine insusi si deodata tu te trezesti in gloria ta.

I: Doar prin cuvinte si prin dizolvarea lor ajungem la o fiinta esentiala?

R: Pot exista perioade cand dispozitia discipolului este atat de deschisa si de libera de minte incat pur si simplu prezenta maestrului stimuleaza prezenta discipolului. Noi numim asta transmisie in liniste.

I: Spui ca nu exista invatatura si totusi vorbesti despre „cuvintele maestrului”.

R: Limbajul e o unealta pentru a aduce intelegerea intelectuala. Intelegerea intelectuala si abandonarea cunostintelor acumulate si a dorintei de devenire trebuie sa mearga impreuna. Orice formulare urmareste doar ca intelectul sa-si vada limitele in abordarea a ceea ce este incognoscibil in termeni de perceptie si concept. Desigur, oameni diferiti provin din culturi si medii diferite, iar invatatorul, folosind diferite cai de abordare, se intalneste cu fiecare potrivit fondului sau psihosomatic. Noi putem doar sa invatam ce se poate invata. Ceea ce se poate invata este calea. Adevarul si lumina nu se pot invata. Asa cum vantul gandirii gresite acopera soarele cu nori, tot astfel numai vantul gandirii drepte poate descoperi soarele. In cele din urma, totusi, nu exista discipol slab, exista numai invatatori slabi.

I: Tu spui adesea ca noi nu suntem faptuitorul ci martorul faptelor. Aceasta pare a fi crucial in pedagogia ta. Vrei sa spui mai mult despre asta?

R: Cand spui „am facut asta” sau „sunt manios” tu ai stabilit o relatie personala cu situatia. Cand situatia nu se refera la un centru – de exemplu, cand gandesti: „asta s-a facut”, „exista manie” – apare o absenta a relatiei efective. Aceasta absenta se simte ca un spatiu si spatiul din jurul tau te elibereaza de atasamentul de obiect. Obiectul apare in acest spatiu. Aceasta asimtire a spatiului, martorul, e doar o carja, un procedeu pedagogic, dar e unul foarte important. Tu poti gasi martorul constatand ca ori de cate ori observi o schimbare, observatia ta este intotdeauna in prezent. A cunoaste martorul inseamna a ajunge sa-l cunosti pe observatorul schimbarii. Dar acest observator nu trebuie sa fie o atitudine. Identificarea cu o atitudine este o fundatura. Cand martorul nu e obiectivat el se dizolva in spatialitatea care esti tu. Cu alte cuvinte, cata vreme exista un „Eu”, nu exista nici un martor. Martorul dispare odata cu disparitia persoanei.

I: Ce crezi despre disciplinele traditionale?

R: Exista multe discipline traditionale, dar acestea nu pot fi folosite in mod sistematic. Invatatorul are toate aceste forme la dispozitia sa. Dar toate aceste tehnici tin inca vie imaginea Eului. Ele te tin in relatia subiect-obiect. Adevarata traditie are loc atunci cand cel pe care-l numesti invatator este complet fara imagine. El nu traieste in restrictia de a fi un „invatator” care are ceva de predat, ceva de stabilit in modul de predare si disciplina. In deschiderea lui el te ajuta sa te eliberezi de imaginea ta. In asta exista o transmisie directa; altfel tu ajungi sa fii prizonierul formelor si al disciplinelor care te conduc doar la inflexibilitate si la starea de gol.

I: Dar nu simti ca traditiile aduc mijloacele prin care sa devenim liberi de traditie?

R: Sa ne clarificam terminologia. Am putea spune ca traditia este transmisia Vietii. Este esential sa traiesti experienta non-starii fundamentale. Transmisia directa nu necesita nici un suport. Nu e legata de memorie, timp si spatiu. Tot ce nu e transmisie directa are loc in timp si spatiu. Implica memoria. Asta numim noi „traditional” – si include ritualuri, doctrine, credinte, mituri etc. Aceste moduri de expresie si invatare variaza in functie de cultura individului si de epoca. Atat timp cat traditionalul e intemeiat direct pe traditie, el este un vehicul pentru transmisie. Cu alte cuvinte fundalul etern trebuie sa se mentina in toate expresiile lui. Cand lucrurile se petrec astfel, traditionalul ramane flexibil, adecvat si oportun. Dar cand traditionalul este accentuat, el isi pierde sursa in transmisia directa si devine inflexibil. El nu poate functiona deoarece si-a pierdut orientarea originara, adevarata sa ratiune de a fi, sursa lui de viata. El devine o cochilie fara fiinta in ea.

I: Se pare ca multi oameni din ziua de azi isi schimba traditiile in speranta aflarii adevarului.

R: E o lipsa de intelegere sa schimbi un cadru traditional cu altul. Cand mergi adanc in propria ta traditie religioasa, gasesti unitatea transcendenta a tuturor religiilor, unitatea non-experientei, intelegerea vie. Aici nu exista nici o disputa in ce priveste dogma, ritualul si starile mistice, dupa cum nu exista nici un loc pentru comparatie. Este adevarat ca multe religii traditionale s-au identificat intr-atat cu factorii secundari incat ele mai mult impiedica decat ajuta intelegerea. Dar daca cercetezi adanc ca un crestin, musulman, budist, evreu, hindus si intelegerea ta este foarte profunda, ajungi la adevarul viu. Exista intelepti si sfinti in toate traditiile religioase.

I: Am intalnit mai multi invatatori spirituali si intotdeauna, dupa un anumit timp, m-am simtit in aceeasi stare de insatisfactie. Acum, ascultandu-te pe tine, inteleg ca trebuie sa intalnesc un invatator fara ca eu sa-l astept, cu o minte goala. E adevarat?

R: Deoarece te-ai obisnuit sa vezi obiecte, tu ai fost atras de personalitatea invatatorului sau de promisiunea ca vei obtine ceva. Acestea apartin exclusiv corpului si stimuleaza anumite senzatii si transformari chimice in tine, care raman ca un ecou pentru un timp, dar in cele din urma dispar. Cand esti atras la nivel personal de un invatator, de o idee, sau o organizatie, ele iti hranesc tiparele emotivitatii si te mentin in pozitia asumata. Dar vine o vreme cand situatia nu te mai stimuleaza si nu mai ramane nimic de obtinut, asa incat pierzi interesul. Din nou te simti plictisit de viata si cauti in jur noi situatii, noi oameni, alte obiceiuri, o „noua” aventura. Cand vezi ca nimic nou nu e in aceasta ultima atractie, ca-i doar o repetare, ajungi intr-un punct mort.

I: Repetatele mele dezamagiri m-au lasat cu un anumit scepticism, o apatie care ma impiedica sa vad lucrurile cu prospetime.

R: Dezamagirea este o reactie in tine, pe care o suprapui peste alta. Scepticismul si apatia sunt stari psihice ca si emotia. Observa lucrurile acestea ca fapte in sine, fara a dori sa le schimbi, sa adaugi sau sa scazi ceva. Cand observi faptele fara a dori ceva, te simti intr-o dimensiune complet necunoscuta tie. Atunci esti in pragul autonomiei, care esti tu cu adevarat, care n-are nimic de-a face cu situatiile sau sentimentele. Sunt multi care traiesc neincetat in relatie cu alti oameni, care au nevoie de altii ca sa se simta vii. Adevarata invatatura e sa devii autonom si apoi sa impartasesti frumusetea.

I: Dar nu se poate trai mereu in singuratate. Tine de supravietuirea biologica sa traiesti cu altii.

R: Da. Dar tu n-ai nevoie sa te identifici sau sa te atasezi biologicului, corpului. Observa ca ceea ce esti cu adevarat este autonom, si atunci impartasirea are o alta semnificatie.

I: Era o vreme cand ma simteam atat de insetat de cercetarea spirituala si acum sunt indiferent. Ce s-a intamplat cu mine?

R: Cautarea ta n-a fost niciodata indeajuns de puternica. Ai pus accentul prea mult pe obiect. Ai cautat stari care ti-au scapat sau care acum te plictisesc. Ai cautat, poate, un suport psihologic in invatator si acum ai depasit aceasta nevoie. Multi oameni isi petrec intreaga viata trecand de la o compensatie la alta, incercand diferite experiente, cautand un iubit, un sot, un maestru, bani etc. Toate acestea sunt inchise in minte si persoana care socoate ca doreste aceste lucruri este de asemenea in cusca mintii. Cand vezi ca totul este doar un concept in minte, nu mai exista combustibil si mintea devine poroasa. E nevoie de o oarecare maturitate pentru a vedea ciclul: lipsa – dorinta – compensatie – plictiseala etc. E nevoie de pregatire ca sa vezi asta, sa te opresti, si sa te intrebi: „Asta-i tot ce trebuie trait”? Oare exista ceva care e suportul tuturor schimbarilor, al tuturor suisurilor si coborasurilor, al tuturor venirilor si plecarilor?

I: Ce ar putea declansa aceste momente de oprire si de pus asemenea intrebari?

R: Trebuie pur si simplu sa te plictisesti de cautarea unei compensatii. Asta te face sa-ti recapitulezi viata. Exista perioade cand ne putem gasi pe o carare fara iesire, in care energia e blocata. Exista doua reactii importante la aceasta situatie. Un caracter foarte hotarat poate sa simta blocajul energetic atat de puternic incat va intreprinde ceva care sa-i schimbe viata complet – casatorindu-se pe negandite, parasindu-si tara, divortand, avand un copil etc. E un act disperat, o iesire care nu tine organic de acel individ. E un fel de explozie, o incercare de a iesi din prinsoare. Dar desigur, asta nu te scoate ci, dimpotriva, te conduce la un alt lant de reactii succesive.

Personalitatea mai putin puternica poate intra intr-o stare de pasivitate absoluta, unde nu exista nici cea mai slaba vointa de a iesi sau macar de a cauta compensatia. Nu mai exista speranta in ceva si asta conduce la un fel de abandon. Apoi poate aparea o mica lumina. Lumina e in tine. Ea apare accidental atunci cand nu te mai concentrezi pe nimic, nici chiar pe drumul fara iesire. Odata cu aparitia luminii, energia nu mai este cristalizata. In ambele cazuri rezultatul e acelasi: se ajunge – fie prin plictiseala, fie prin apatie – la un abandon, la o renuntare. Absenta oricarei sperante e un castig in sine.

I: Se pare ca tu accentuezi faptul ca intelegerea si experienta trebuie sa fie concomitente. Ce se intampla daca una exista fara cealalta?

R: Intelegerea iti arata tot ceea ce nu esti si ea aduce cu sine renuntarea. Daca intelectul e lasat in urma, exista pericolul ca accentul sa se puna prea mult pe simturi. Intelegerea iti aminteste ca, in fond, ceea ce tu esti nu e o stare, o experienta in care sa intri si din care sa iesi. Un intelept foloseste lumea pentru a trece dincolo de ea. El cunoaste precis natura functiei si de aceea actioneaza in lume cat se poate de adecvat. El nu e al lumii, dar este in ea. Cei pe care ii numim „mistici” pun accent mai mare pe experientele extramundane decat pe cunoastere si pe functia acesteia in societate.

I: Exista oare vreun loc pentru Dumnezeu in invatatura ta?

R: Ceea ce tu numesti Dumnezeu e un concept. Poti adauga multe calificative: atotputernic, atotstiutor, bun etc. la acest concept, dar el ramane tot intelectual si alimenteaza o reprezentare si o stare de emotivitate. Pentru a cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu trebuie sa te eliberezi de ideea de Dumnezeu. Pentru a ajunge la experienta lui Dumnezeu trebuie sa te golesti de orice imagini si proiectii personale, care sunt idoli falsi ce te indeparteaza de Dumnezeu. Exista o maxima: „Cand te intalnesti cu Buddha, alunga-l!” Meister Eckhart spune ca pentru a-l intalni pe Dumnezeu, trebuie sa te eliberezi de conceptul de Dumnezeu.

I: De unde vine dorinta noastra de a fi una cu Dumnezeu?

R: Unirea apartine misticului, iar unitatea inteleptului. Cuvantul unire presupune existenta partilor. Tu te consideri o fractiune, o entitate izolata si esti nerabdator sa te intorci la ceea ce presupui ca este originea ta. Te poti lasa rapit de simturi pentru a te identifica cu ea in extaz. Dar simtirea este tot o stare afectiva, hranita de reprezentare. Cand egoul e contopit cu simtirea, el moare vremelnic, dar se intoarce in viata de zi cu zi. Tu te poti pierde temporar in stari extatice, dar din moment ce natura ta reala nu e o stare, de ce sa cauti stari?

I: Intrucat limbajul este dual, linear si secvential – deci complet inadecvat sa exprime divinul, implinirea, fiinta – nu avem nevoie de simboluri?

R: Simbolurile sunt o parte necesara a culturii. Ele exprima realitatea mai adanc si mai repede decat majoritatea cuvintelor. Intelegerea simbolurilor nu apartine functionarii zilnice a mintii. Ele strapung mintea si reflecta propriul ei fundal – intregul. Simbolurile te duc dincolo de complementaritate.

I: Exista oare o dorinta religioasa profunda si idealista care nu vine din izolare?

R: Desigur, in ultima instanta ea vine din natura ta reala. Dar dorinta adanca necesita informatie. Mintea trebuie sa fie informata. Cand tu accepti ca esti ceea ce cauti, mintea nu mai proiecteaza ceva „in afara”. Cata vreme privesti in afara ta, tu presupui o separatie. Orice efort creeaza automat izolare. Cerceteaza in liniste, nu prin vointa si forta. Lasa-te invitat, atras. Tu spui: „caut adevarul”, insa adevarul este cel ce te cauta pe tine.

I: Poate iubirea singura, calea bhakti, sa te duca la realizarea fiintei tale?

R: Da. Dar vine o vreme cand bhakta (devotul) isi da seama ca el traieste deopotriva in lume, ca si in cer. Astfel el trebuie sa ajunga sa inteleaga viata.

Adeseori pe calea bhakti exista confuzie. Esti tinut in dualitatea adorator-adorat. Mintea trebuie sa ajunga sa inteleaga ca ceea ce doresti cel mai mult nu poate fi gasit „in afara”, altfel ramai ca un caine stand in fata unui os frumos pe care niciodata nu-l poate roade.

I: Dar nu-i cu putinta ca, abandonandu-te unei iubiri atotcuprinzatoare, sa ajungi la iubirea insasi?

R: Este tot o reprezentare a cuiva sau a ceva de adorat sau de iubit.

I: Insa mintea, reprezentarea, se consuma in iubire.

R: Da, acolo unde exista reala consumare a persoanei, sunt de acord. Dar mai ales pe aceasta cale exista atasament de maestru – reprezentarea, adoratul. Unii oameni simt o dorinta arzatoare pentru ceva ce nici ei nu cunosc, dar gasesc un substitut, o definitie pentru acest necunoscut. E nevoie de maturitate pentru a trai cu nesatul fara a incerca sa-l concretizezi.

I: Spui ca teoretic este posibil, dar practic e o cale dificila?

R: Da. Adevarata cale bhakti inseamna abandonul desavarsit. Un abandon in fata propriei tale linisti. Accentul nu se pune pe obiect, ci pe renuntare. Ar putea exista o presimtire, o stare de adoratie. Adoratorul nu stie de unde vine starea aceasta. Cand exista un abandon total in fata acestei stari de adoratie se produce contopirea adoratorului cu adoratul, si ceea ce ramane e doar implinire.

I: Ce este iluminarea?

R: Intuitia instantanee care te convinge ca nu exista nimeni si nimic de iluminat.

I: Cum ma pot apropia de ea?

R: Orice pas facut pentru a te apropia de ea nu face decat sa te indeparteze. „Este mai aproape decat sa rupi o floare”. Fii doar constient de lipsa ta de vointa de a renunta la dorinta de a produce. Aceasta interventie ne abate de la cursul natural al vietii. Simte-te in aceasta constienta. Ramai acolo si vei fi luat de ea. Vei fi intr-o noua dimensiune, intr-o expansiune fara obiect, fara referinta. Este un moment de uimire, absolut fara cauza.

I: Mie mi se pare ca putem experimenta doar indirect ceea ce este dincolo de corp, simturi si minte. Cum am putea-o face direct?

R: Care e sursa fundamentala a tuturor perceptiilor noastre, si unde se afla ea? Aceasta descoperire poate fi numita experienta iluminarii, desi lumina perceptiei nu e pe filmul experientei. Toate viziunile religioase, artistice, sociale sau stiintifice care se pot produce se bazeaza pe cunoscut, pe acumulare, pe memorie si sunt doar o prelungire a naturii noastre reale, a constientei.  Natura noastra intrinseca este meditatie, care e fara inceput si fara sfarsit. Este o non-stare, o non-experienta si este suficienta siesi, fara nici o nevoie de stimulare si libera de orice motivatie de a construi imagini si structuri.

I: Ce se petrece in tine cand auzi o intrebare si dai un raspuns?

R: Intrebarea e auzita in liniste si raspunsul apare din liniste. Ele nu trec prin minte, memorie sau vreun punct de referinta. Noi folosim vorbele ca simboluri pentru a ajunge la intelegere. Ca simboluri ele au doar o semnificatie de moment. Raspunsul vine din liniste. Primeste-l in liniste. Cand il clasifici, el isi pierde savoarea sursei sale. Savureaza acest gust si mai devreme sau mai tarziu el te va conduce la sursa din care a iesit – tacerea vie.

I: Vrei sa spui mai multe despre experienta ta iluminatoare?

R: Daca ti-as spune acum, ce-ai putea face tu cu raspunsul? Cand apare aceasta intrebare, priveste imediat la starea pe care o afli in tine. Intrebarea aceasta este o evadare de la a privi in fata originea intrebarii. Ea provine din curiozitate, memorie, zvonuri, carti.

I: Trezirea ta a fost instantanee sau gradata?

R: Trezirea este instantanee, dar transmutarea la nivel fenomenal se face in timp.

I: Prin urmare, un intelept se poate maturiza dupa iluminare?

R: Esti lovit la toate nivelurile insa transformarea si armonizarea substantei umane, temperamentului, caracterului si organismului biologic sunt legate de timp. Nu toate fiintele iluminate sunt invatatori sau devin imediat invatatori. Modul de a transmite adevarul se poate maturiza.

I: Care a fost starea mintii si corpului tau indata dupa trezirea in constiinta?

R: Receptivitate. Era absolut neorientata, nelocalizata, total relaxata – fara proiectie, asteptare sau idei. Doar in aceasta stare complet relaxata am fost luat de gratie.

I: Ai spus ca in momentul acela ai vazut pasari zburand. Ce ai simtit?

R: Mi s-a parut ca pentru prima oara privesc faptele fara nici o interferenta la nici un nivel.

I: Deci era vederea fara interventie si apoi ai fost luat de non-interferenta insasi, nu-i asa?

R: Da. Am fost luat dintr-o data in constienta in care nu mai esti constient de ceva.

I: La acest punct, ai putea oare sa spui, folosind terminologia Zen, ca nu existau nici munti, nici pasari?

R: Da. Lumea inceteaza ca iluzie, ca maya.

I: Dar apoi ai vazut din nou pasarile.

R: Da. Dar ele nu mai aveau o existenta separata. Ele au aparut in fiinta mea ca o expresie a mea.

I: Si acest nou mod de a fi a ramas cu tine?

R: Da. N-a fost o manipulare a intelectului. Oricine poate ajunge la o reprezentare intelectuala a fiintei, care poate fi foarte poetica.

I: Pentru ca aceasta experienta sa nu ramana accidentala, nu cumva reprezentarea intelectuala este necesara?

R: Claritatea intelectuala e importanta. Ea duce mintea la abandon. Daca mintea nu-i informata, ea ramane atrasa de intelegerea mentala, care o impiedica sa se abandoneze si sa fie cuprinsa de intelegerea ca fiinta totala.

I: Cum au aparut diferitele situatii in viata ta dupa ce te-ai stabilit in aceasta implinire?

R: Viata a decurs ca inainte, dar nu m-am mai simtit legat de existenta. Toate activitatile au fost legate de intregul care este fiinta. Nimic n-a ramas accidental sau inconstient. Vreau sa spun ca toate activitatile au devenit sacre. Astfel, n-am mai fost legat de lucruri si n-a mai existat localizare in forma sau concept, am simtit imensitatea, vastitatea in care totul se misca. Totul apare in spatiu. Cand esti legat de activitate, tu vezi doar activitatea insasi, nu faptul ca ea este in relatie cu intregul mediu. Cand exista vedere din globalitate, lucrurile apar intr-o postura pe care niciodata n-ai vazut-o inainte, si se ivesc discernamantul si discriminarea inteligenta.

I: Asadar comportamentul tau s-a schimbat?

R: Nu prin vointa. Cand situatiile se vad in intregul lor context, fara motivatie personala, exista rabdare si renuntare, gellasenheit in germana, care nu-i fatalista. Schimbarea apare deoarece tu vezi in lucruri valoarea intrinseca.

I: Daca activitatea nu mai este directionata de vointa personala, nu e totusi oarecum directionata de caracterul cu care ai venit pe lume?

R: Da. Caracterul intrinsec ramane dar el este purificat de tot ceea ce numim in general „caracter”, care e reactie si rezistenta. Acesta dispare, lasand doar caracterul „natural”.

I: Ce se intampla, de pilda, cand caracterul este ambitios, dominator, capricios, manipulator sau chiar violent?

R: Se produce reducerea imediata a asa-zisei personalitati la caracteristicile ei de baza. Asta aduce o rectificare imediata a intregii structuri psiho-fiziologice. Dar e nevoie de timp pentru a ajunge la completa armonizare a energiei.

I: Cum arata un caracter eliberat de conditionare?

R: Isi are propria lui savoare, dependent de ereditate.

I: Cele mai multe practici spirituale nu sunt oare destinate sa amelioreze caracterul?

R: Multi cred ca exista cineva care are nevoie de ameliorare.

I: Este posibil ca inteleptul sa mai aiba placeri si neplaceri?

R: Nu. Placerea si neplacerea vin de la un centru de opinii. Pentru intelept lucrurile sunt potrivite cu situatia din acel moment.

I: Dar de ce actiunile diferitilor intelepti iau expresii atat de diferite?

R: Fiecare situatie isi aduce propria actiune, dar actiunea e potentiala. Actualizarea unei actiuni tine de caracter, de imaginatie, de facultatile corpului-minte. Situatii asemanatoare pot sa apara pe cai diferite fara a-si pierde directia intrinseca. Unii oameni se exprima in gandire, altii in actiune, unii intr-un mod artistic, altii in tacere. Orice expresie apare din daruire. In final totul e un joc, o expresie a energiei universale. Unii intelepti traiesc mai mult in viata lumeasca decat altii. Aceasta tine de existenta lor si toti i se incredinteaza. Nici o cale nu-i mai buna sau mai rea decat alta. E o idee complet gresita, o falsa interpretare, ca o fiinta omeneasca inteleapta sa paraseasca societatea. Cand un intelept traieste in societate, dar nu-i apartine, el este cel mai pozitiv element din societate.

I: De ce sunt atat de putine fiinte armonioase in lume?

R: Intrebarea este un mod de-a evita sa cercetezi propria ta lipsa de armonie. Daca ti-as da raspunsuri istorice, n-as face decat sa incurajez fuga ta de intrebarea reala.

I: Are inteleptul responsabilitate sa-i invete sau sa-i ajute pe altii?

R: Cuvantul responsabilitate nu-i deloc potrivit. Invatarea vine din iubire, din compasiune, este in afara oricarei forme de multumire. In ea nu exista simtamantul datoriei, nici dorinta de a ameliora personal lumea. Ea este libera de orice motivatie. E o greseala sa crezi ca invatatorul face ceva. Transmisia nu se poate produce intentionat. Cand exista maturitate, lumanarea se aprinde. Dar exista cei ce evita sa fie cetateni ai pamantului. Sarcina este sa ajungi la un echilibru, sa fii in lume, dar sa nu-i apartii.

I: Tu spui ca daca invatatorul nu ne duce rapid la claritate intelectuala, noi nu trebuie sa ramanem constransi de factori secundari precum atractia sau dependenta de personalitatea invatatorului. De asemenea, au existat invatatori care i-au indepartat pe oameni cand au vazut ca nu-s deloc maturi. Eu te cunosc de zece ani si desi simt o anumita claritate la nivel psihosomatic, si-mi pot infrunta viata mai deschis si chiar cu curaj, eu nu simt ca s-ar fi produs o mare schimbare in axa vietii mele sau ca tanjesc dupa iluminarea spontana. De ce nu ma alungi?

R: Exista diferite cai de a preda invatatura. Calea mea e sa ma apropii de cineva, la orice nivel s-ar afla el. Daca ei isi matura camerele pentru a trai, atunci eu ii ajut sa-si faca bine munca. Nu exista nici o unitate de masura pentru a aprecia maturitatea, deoarece ceea ce esti nu poate fi obiectivat si comparat. In orice moment trecutul e consumat. Poate ca tu n-ai pus la inima spusele mele. De fapt tu n-ai trait cu ele. Esti mai interesat sa faci bani, sa inveti sa canti la pian, sa te casatoresti, sa ai copii. Daca te-ai darui spuselor mele la fel de entuziast cum faci cu alte lucruri, vei obtine ceea ce doresti din adancul inimii. Spusele mele vin din inima.

I: Dar eu simt ca am luat spusele tale in serios si ca am facut tot ce mi-a stat in putinta; totusi, inca nu simt libertatea si pacea durabile.

R: Mergi inainte. Traieste cu adevarul vorbelor mele. Viseaza la ele si vei ajunge in acord cu ele. Tu obtii intotdeauna ceea ce doresti cu adevarat, dar trebuie sa doresti cu adevarat, din inima. Aminteste-ti: banii si alte dorinte nu vin din inima, ele vin din minte. Orice dorinta vine din profunda dorinta de pace si libertate. Traieste cu dorinta cea mai adanca a inimii si ea iti va aduce lipsa de dorinte.

I: Tu vorbesti despre non-starea absoluta ca fiind liniste. Altii o descriu ca iubire si pace. Exista iubire in linistea ta?

R: In linistea mea exista o absoluta absenta a oricarei stari sau concept. Tu insuti esti aceasta implinire. Nu poti vorbi despre iubire si pace. Aceasta implinire este iubire, este pace, este fericire. Ea este indescriptibila. Nu incerca sa obiectivezi iubirea sau pacea si sa faci din ele o stare.

Vad ca tu inca esti legat de afectivitate. Tu vrei ca eu sa vorbesc despre iubire, sa-ti dau un sprijin, ceva de simtit, ceva de adorat sau de obtinut. Eu nu iti voi oferi un pai de care sa te agati, si in golul acesta tu vei fi luat de tine insuti. Tu esti iubire, asa incat nu incerca sa fii un indragostit.

I: Simt ca multe din intrebarile mele sunt lipsite de importanta. Cum pot sa stiu ce sa te intreb?

R: Observa de unde vin intrebarile tale. Observa ca ele vin din nesiguranta, agitatie si frica. Observa ca formularea ta e o incercare de a evita sa privesti in fata aceste fapte. Intrebarile care nu vin din momentul insusi – adica intrebarile pe care le cauti – nu sunt potrivite acestor circumstante. Singurele intrebari potrivite sunt cele care se ivesc spontan din observarea faptelor – starea ta actuala de indoiala, agitatie, nesiguranta, gelozie, ura, lacomie etc.

Tu te-ai obisnuit cu raspunsuri in plan verbal si vrei ca eu sa-ti dau asemenea raspunsuri. Dar raspunsul la intrebarile tale reale nu poate veni niciodata la nivel verbal. Intrebarile reale vin din raspunsul insusi, deoarece a privi in fata situatia este chiar raspunsul. De aceea tu poti gasi raspunsul doar in tine insuti. Tu insuti esti raspunsul oricarei intrebari.

I: E adevarat. Eu am venit aici asteptand sa-mi dai raspunsuri. Cum pot ajunge la propriul meu raspuns?

R: Adevaratul raspuns se simte inauntru, nu se aude din afara. El se afla in intrebarea deschisa. Niciodata nu vei fi fericit cu raspunsuri indirecte, asa incat de ce le cauti? Traieste cu intrebarea ta reala. Nu te indeparta de ea. Cand te deschizi ei, ea se desfasoara in tine. In fiinta ta deschisa, tu ajungi la raspunsul viu.

O DISCUTIE DESPRE ARTA

Cautatorul: De catva timp astept sa va intreb pe amandoi: ce credeti ca este arta cu adevarat? Este o colectie amorfa a expresiei umane sau putem spune mai precis ce este?

Filozoful: In ultima instanta orice obiect indica adevarul si frumusetea, dar exista obiecte care, prin excelenta, ne readuc la adevar si la frumusete. Acestea sunt operele de arta.

Cautatorul: Oare tot ceea ce in general numim „arta” are aceasta putere?

Filozoful: Arta care izbeste simturile si ne poarta dincolo de ele intr-o stare nesupusa timpului s-ar putea numi arta sacra. Arta decorativa sau experimentala ne lasa in simturi si in acest sens se poate numi seculara. Acele opere „sacre”, care au puterea simbolica de a ne arunca intr-un taram impersonal, sunt foarte rare.

Cautatorul: Sa vorbim despre aceste opere de arta. Ce intelegi atunci cand spui ca ele ne lovesc simturile si ne duc dincolo de ele?

Artistul: Nu cumva este acea bucurie estetica pe care o resimt cand sunt captivat de o opera de arta care nu mai este prezenta ca un obiect? Exista doar un sentiment de mirare, incantare si expansiune, in care uit de spatiu si de timp si nu mai sunt in simturile mele, asa cum spui.

Filozoful: Exact. In bucuria estetica noi ne intoarcem la noi insine, aproape de fiinta noastra primordiala. Incantarea produsa de marile opere de arta are puterea sa ne intoarne catre ceea ce suntem, catre goliciunea si zburdalnicia fiintei simple, lipsita de ganduri si de constiinta de sine.

Artistul: Da! Cand citesc anumite poezii, sau ascult cvartetele lui Beethoven, sau stau in fata unor sculpturi de Henry Moore, eu nu mai sunt in lumea de fiecare zi, ci intr-o senzatie de unitate si liniste. Este simtamantul de a fi fara granite, fara rutina vietii zilnice si fara ceea ce eu numesc de obicei „eu insumi”. Este o stare inrudita cu acele momente de mirare in copilarie de care imi amintesc vag.

Cautatorul: Ramai cumva in acest sentiment sau te intorci la obiect?

Artistul: Ma intorc la detalii pentru a vedea ce ma incanta. Intoarcerea e spontana, este dorinta de a face ca lucrarea sa-mi apartina. Eu examinez compozitia, o recreez punct cu punct pana cand nu mai ramane nimic de observat, apoi din nou ma las cuprins de bucuria lipsita de prezenta obiectului.

Filozoful: Da. Te intorci involuntar sa examinezi o lucrare, deoarece simturile inca nu sunt integrate complet in intreg, in sentimentul de unitate si sunt cuprinse de dorinta de a fi astfel. Cand examinam detaliile unei opere punct cu punct, sentimentul global ramane ca fundal si fiecare detaliu se refera in mod spontan la el. Atentia ramane astfel extinsa si in ea simturile isi pierd obiectivitatea si se desfasoara. In tot acest timp ele sunt totusi integrate constient in constiinta noastra, asa incat nu exista dorinta imediata de a te intoarce la detaliu, la partile obiectului. Asta ar fi o reducere a sentimentului de unitate. Este casatoria in gratitudinea admiratiei si aprecierii.

Cautatorul: Dar uneori noi continuam sa ascultam sau sa privim din nou evenimentul. Ce inseamna asta?

Artistul: Cand simturile sunt atat de exaltate si transformate, e normal sa vrei sa te delectezi din nou. Noi suntem creaturile simturilor, iar bucuria estetica este senzatia zeilor. Marile opere de arta sunt o sursa de incantare inepuizabila.

Cautatorul: Putem spune oare ca implinirea estetica este completa dupa integrarea simturilor?

Filozoful: Implinirea este atunci mai intemeiata pe intregul vietii. Fara integrarea tuturor elementelor, sentimentul de unitate ramane nebulos ca o experienta mistica. Este important ca trupul si mintea sa fie integrate, iar cunoasterea obiectiva sa nu fie negata ci incorporata in intregul cunoasterii ca fiinta.

Cautatorul: Spui ca obiectul e plin de dorinta de a fi integrat in unitate. Ce atrage obiectul?

Filozoful: Am putea spune, asemenea lui Plotin, ca el este o emanatie a lui Dumnezeu si o intoarcere la Dumnezeu. Sau am putea spune pur si simplu ca obiectul este atras catre caminul sau, catre intreg. In atentia multidimensionala, cand simturile sunt relaxate, obiectul isi pierde rigiditatea si se desfasoara in tine, o desfasurare pe care interferenta ta mentala o impiedica. La un moment dat, ultimul reziduu de obiectivitate este absorbit brusc in magnetul constientei globale.

Cautatorul: Ce anume din aceste opere de arta le da puterea sa ne proiecteze in starea de dincolo de timp?

Artistul: Compozitia perfecta si echilibrul culorilor, formei si sunetului sunt cele care reveleaza elementele fundamentale – lumina, spatiul si linistea. Pe scurt, opera trebuie sa fie armonioasa.

Cautatorul: Am putea oare sa spunem ca armonia operei produce in noi ecouri care ne amintesc de propria noastra armonie, si ca aceasta amintire este sentimentul de mirare despre care ai vorbit? Implinirea este astfel comuna operei si observatorului; altfel cum ne-am putea-o aminti atat de puternic?

Filozoful: Da, desigur. Elementele fundamentale sunt comune pentru tot ce exista. Arta este o reflectare a armoniei pe care o avem in comun cu toate lucrurile. Ea contine globalitatea in sine. Natura este armonioasa, iar fiinta umana este o parte a naturii.

Cautatorul: Cand folosim cuvantul „armonie”, ce intelegem exact? Nu poate avea nimic in comun cu simetria, intrucat natura nu e simetrica.

Filozoful: Armonia este intregul in care totul exista fara conflict. Este la fel ca frumusetea. Natura noastra reala si natura reala a operei de arta sunt una si aceeasi. Opera de arta e o manifestare, o aluzie daca vrei, la aceasta unitate.

Cautatorul: Astfel, cand spunem despre o opera ca e frumoasa, o facem pentru ca ea ne aminteste de noi si ne arata propria noastra frumusete. Asadar, este frumusetea subiectiva intr-un anumit sens?

Filozoful: Deloc. In implinire nu exista subiect sau obiect, deci cum ar putea exista subiectivitate sau obiectivitate? Frumusetea e una desi expresiile ei sunt multe. In frumusete nu exista obiect, cum atunci sa existe subiect?

Cautatorul: Desi frumusetea nu este relativa sau comparabila intrucat ea nu e localizata in asa-numitul obiect, noi am putea totusi sa spunem ca anumite opere inspira frumusete prin propria lor frumusete. Dar cand privim la varietatea lucrurilor care inspira intregul nostru, ardoarea noastra, este greu de vazut vreun fir care sa le lege laolalta. Artistul nostru spunea ca cea care reveleaza elementele fundamentale este compozitia, dar asta nu ma ajuta cu adevarat. Ce anume ofera anumitor obiecte puterea simbolica de a tinti dincolo de simturi spre natura noastra reala?

Artistul: Compozitia este astfel alcatuita incat elibereaza frumusete si armonie. Ea nu pune accentul pe partea obiectiva sau materiala, asa incat tu nu esti tinut in anecdotic ci esti luat direct de elementele fundamentale spre care tinteste compozitia. Operele mari, prin diferite tehnici, te cheama spre dimensiunea de dincolo de spatiu si timp. Volumul este conceput in asa fel incat libereaza spatiul, culoarea libereaza lumina, sunetul libereaza linistea.

Cautatorul: Oare aceste elemente fundamentale sunt natura noastra reala?

Filozoful: Ele sunt cea mai apropiata manifestare a fiintei. Sunt pura existenta, baza ei, in contrast cu existenta proiectata pe care o luam de buna. Ele n-au nimic de-a face cu un punct de vedere. Cand esti readus la pura existenta, in lumina, liniste si spatiu, te afli in imediata apropiere a fiintei care este fundalul oricarei manifestari si din care se iveste orice existenta.

Artistul: Marile opere de arta ne ofera savoarea naturii noastre reale. Imi simt propria imponderabilitate in coloanele si capitelurile vechilor temple grecesti, de exemplu. Ele sunt atat de perfect proportionate incat ma simt deopotriva in cer si pe pamant! Si cand ma aflu intr-o biserica romana sau normanda ma intorc in centrul meu prin mijlocirea liniilor pure, simple. Ele inspira linistea interioara. Iti amintesti de propria-ti lumina si spatiu prin unele sculpturi de Brancusi, sau Arp, sau Henry Moore, sau prin picturile chinezesti din secolele XVI si XVII. Si nu trebuie decat sa asculti Arta fugii de Bach sau cvartetele lui Beethoven, cum am spus mai inainte, ca sa fii cuprins de liniste. Muzica adevarata se afla in intervalul dintre sunete si dainuie mult timp dupa ce ele au incetat, asa cum un poem frumos traieste ca un ecou multa vreme dupa ce l-ai citit, sau cum o fiinta umana fermecatoare traieste in tine mult timp dupa ce ai intalnit-o. De aceea, dupa un concert frumos, eu nu pot intelege de ce oamenii fac un zgomot atat de barbar inainte ca ultimele note sa se desfasoare si sa se dizolve in linistea noastra. Imi amintesc cateva versuri ale lui Walt Whitman.

Toata muzica este ceea ce se trezeste in tine / Cand iti amintesti de ea prin instrumente / Nu in viori si cornete… nici in partitura baritonului / Ea este mai aproape si mai departe decat ele.

Filozoful: E limpede ca tu ai simtit intr-adevar care este esenta conversatiei noastre. Marea arta ne trezeste la ceea ce suntem noi insine. Adevarata admiratie este in spatele oricarei emotivitati si adevarata arta nu este interesata de sentimentele galagioase.

Artistul: Ah! Dar apare o emotie care n-are nimic de-a face cu emotivitatea de fiecare zi, cu obisnuintele si repetitivele noastre stari emotionale. De fiecare data ea este noua, o expresie a recunostintei profunde din cele mai profunde zone ale fiintei noastre.

Cautatorul: Deci, daca eu inteleg corect, puterea simbolica a unei mari opere de arta apare atunci cand artistul nu accentueaza elementele anecdotice. Am putea examina aceasta economie artistica?

Filozoful: Cand nu exista nici o interventie psihologica, cand persoana artistului e absenta, nu exista tentatia de a te exprima in prea multe cuvinte – in mod spontan exista economie, asa cum spui. Acesta este artistul ca ascet. Artistul care nu este egoist stie instinctiv ce sa puna, dar mai ales stie ce sa nu puna. Arta frumoasa nu este bizara. Ea nu te leaga de forma si continut. Este astfel interpretata incat sa-si piarda aspectul concret. Imponderabilitatea arhitecturii grecesti si egiptene se datoreaza spatiului si formei care lucreaza impreuna. Acolo unde doua linii se intalnesc si se reduc la unitate, este punctul in care opusele nu mai au sprijin. In aceasta absenta a conflictului, spectatorul se deschide spre armonie si e luat de bucuria fara reprezentare, de propria lui armonie.

Artistul: Iata de ce arta trebuie sa faca un salt. Ea trebuie sa fie o sugestie. In parte, ea este tainica si taina aceasta e sacra. Puterea creatoare a marilor opere este revelarea sacrului – care este natura noastra reala!

Cautatorul: Oare simte artistul functia sacra a operei lui?

Artistul: Oh, da, desi el n-o numeste. In artist exista sentimentul primordial al intregului care se revarsa in recunostinta. Aceasta, la randul ei se transforma in dorinta de a darui sau impartasi. Artistul traieste cu dorinta arzatoare de a impartasi sentimentul originar. Este fundalul vietii lui. Aceasta daruire isi cauta expresia. Artistul cauta sa devina specific. Nu trebuie sa fii un mare creator pentru a simti acest lucru. El apartine tuturor fiintelor umane. Dar in artist, datorita capacitatilor sale, exista la un moment dat o condensare a energiei. Dorinta devine mai localizata. Artistul lupta s-o exprime, sa gaseasca reprezentarea adecvata, s-o concretizeze in cea mai inalta forma a ei. Aceasta concretizare inseamna stingerea dorintei, implinirea darniciei. In momentul cand reprezentarea este daruita, se produce o relaxare a energiei.

Cautatorul: Ai spus ca reprezentarea, viziunea artistica este daruita. Sa insemne asta ca nu exista gandire in procesul creativ?

Artistul: Un artist e doar un receptor. El stie ca daca este un producator, va produce numai din memorie. Artistul trebuie deci sa fie deschis inspiratiei. Propria lui sursa e foarte firava. El trebuie sa sape la sursa globala a creativitatii. Inspiratia vine intotdeauna ca un dar, dintr-odata, din cele mai adanci straturi ale fiintei, care sunt complet impersonale. Toti marii artisti stiu ca intr-un fel sau altul ei sunt doar canale. Bach era foarte constient de asta.

Cautatorul: Dar cum devine artistul deschis la atingerea inspiratiei?

Artistul: In acelasi mod ca orice cautator. El este cuprins in mediul lui de dorinta arzatoare, profunda de a se apropia de sursa lui creatoare. Cand un pictor vede o floare, n-o vede in izolare, ci in relatie cu alte lucruri, cu spatiul, lumina si culoarea. Acelasi lucru se intampla cu orice artist. Totul e transpus in starea lui de spirit. In acelasi timp artistul stie ca nu poate face nimic fara inspiratie si ca inspiratia nu poate fi inventata, asa ca artistul ca artist, ca faptuitor, ca ganditor, abdica. El este un artist in asteptare. El traieste in receptivitate, in acceptare, in mediul lui, dar n-are nici o idee de ceea ce va veni.

Nu exista lacomie sau anticipare in ravna sa. Uneori el poate avea o tema oarecare, insa traieste deschis la orice s-ar intampla sa apara. Ele se ofera pe sine receptivitatii nude si, pe neasteptate, este absorbit in viziunea globala a operei. Aceasta clipa de unitate este frumusetea artistului insusi, vazuta prin fereastra mediului sau. El este atins de veneratie si mirare. Are un sentiment de implinire si unitate cu toate lucrurile si din aceasta adanca recunostinta vine dorinta arzatoare de a oferi. E o emotie sacra lipsita de orice sentiment personal. Subiectul propriu-zis e doar un pretext pentru a exprima aceasta daruire in spatiu si timp.

Cautatorul: Deci opera in sine nu e importanta pentru artist?

Artistul: Mediul este doar un canal pentru a ajunge la sursa creatoare si a o revela. Ceea ce face mare un artist este iscusinta lui de a renunta la personalitatea sa. Marea arta nu are nimic de zis, n-are nici un scop, nici o intentie. Este un dar liber. Semnificatia ei consta in lipsa de intentie.

Cautatorul: Oare in aceasta strafulgerare, cand frumusetea este transpusa in viziunea globala a operei, sunt vazute si unele detalii?

Filozoful: Nu. Opera nu este vazuta de ochii mintii obisnuite care functioneaza in succesiune. Ea este vazuta de ochii care se deschid atunci cand mintea este libera de orice asteptare, in momente de adanca relaxare, departe de contractia obiceiurilor gandirii. Aceasta se poate intampla oricaruia dintre noi in intervalele din timpul zilei cand imaginea eului este absenta, sau in intervalul dintre somnul adanc si trezire, inainte de a-si incepe creierul functionarea lui secventiala. Noi o avem in anumite vise, numite songes in franceza, unde intr-o clipa vedem o intreaga situatie pe care ulterior o prelungim in timp  si o descriem ca „viitor” sau „trecut”.

Artistul: Iti amintesti replica lui Van Gogh, cand fratele sau, Theo, l-a intrebat cum a ajuns sa interpreteze pomii drept flacari? El a spus ca de multe ori a vazut cele patru anotimpuri intr-o singura clipa. Si Mozart a scris ca a auzit multe din operele sale intr-o singura clipa.

Cautatorul: Aceasta viziune globala ramane in timpul executiei?

Artistul: Da. Artistul traieste cu viziunea initiala si sentimentul de daruire, de recunostinta, inspira executia in orice moment. Acesta este artistul patimas, care nu poate dormi pana nu si-a exprimat intuitia. Executia poate totusi sa provoace artistului mari suferinte, deoarece el se teme ca nu poate face dreptate teribilei viziuni. Uneori el poate pierde sentimentul adanc care-l motiveaza si atunci il compenseaza cu idei sau tehnici. Cand esti atent, poti simti asta intr-o opera.

Cautatorul: Ai spus ca artistul sufera cand nu-si poate exprima viziunea. Exista o parere general acceptata ca si suferinta il inspira pe un artist, dar intrucat personalitatea lui e absenta in momentul creatiei, asta nu poate fi adevarat, nu-i asa?

Filozoful: Deloc! Sunt tentat sa spun ca e doar o parere burgheza, in incercarea de a atenua sentimentul de vinovatie, dar nu vreau sa intram in detalii. In orice caz este o parere bazata pe observatia superficiala. Nici o arta adevarata nu apare din emotivitate, iar asa-zisii artisti care cauta stimulare artificiala in suferinta niciodata nu ajung la sursa creatoare. Ei sunt legati de stimulente. Suferinta este o stare emotionala puternica, dar in momentul creativ ea este obiectivata si devine un indicator al eliberarii de suferinta. Tocmai aceasta eliberare este cea care constituie temelia oricarei creativitati. Ceea ce poate cauza mare suferinta este, asa cum a spus artistul nostru, izolarea de aceasta libertate si dorinta de intoarcere la ea prin executie. Ideile nu sunt accentuate in arta, dar s-ar putea spune ca reprezentarea armoniei, pe care artistul o intelege prin perfectiune, este un ideal. Acest ideal ar putea fi numit „muza”, dar el nu este o achizitie culturala, ci apartine sentimentului estetic adanc. Pentru a fi capabil sa reprezinte acest ideal artistul are nevoie de maiestrie. El stie ca niciodata nu-si poate exterioriza complet viziunea. El poate doar sa o aproximeze. Acest fapt poate crea suferinta, dar nu este ideea de suferinta acceptata in sens comun.

Artistul: Sunt intru totul de acord si as putea adauga ca artistul, spre deosebire de cel care cauta cu ardoare adevarul, vede adesea divinul numai prin mediul lui, nu prin intreaga lui viata. Prin mediul lui el are o fereastra spre frumusete. Dar el ar putea avea doar o singura fereastra, asa incat sa se lase ademenit de ea, pentru a fi un artist. Intr-un fel el nu-si vede propria frumusete, deoarece o obiectiveaza in frumusetea operei de arta. Aceasta separare cauzeaza un conflict si ardoarea de a rezolva conflictul il conduce inapoi in atelier.

Cautatorul: Este placerea deopotriva un indicator pentru artist?

Filozoful: Da. Absolut. Dar in general cand cineva e cuprins de placere, este deplin multumit si invaluit in ea. Suferinta este mai antagonista decat placerea si mai putin armonioasa. Dorinta de a ne elibera de suferinta e mai mare decat dorinta de a ne elibera de placere. Prin eliberarea de obiect suntem aruncati in autonomie. In acest spatiu se produce inspiratia.

Cautatorul: Spui ca artistul sufera deoarece nu poate fi la inaltimea sentimentului de globalitate a viziunii operei. Care sa fie cauza acestei incapacitati?

Artistul: Nu te poti exprima fara uneltele expresiei. Exista un moment cand sentimentul interior este atat de puternic incat apare dorinta arzatoare de a-ti extinde repertoriul tehnic pentru a putea exprima sentimentul in spatiu si timp.

Intr-un sens, maretia sentimentului de daruire si tehnica merg impreuna, asa cum intelectul si experienta sunt concomitente in cel ce cauta adevarul. Tehnica e un mijloc de a ajunge la sfarsit. Totusi ea dispare complet in opera de arta.

Cautatorul: Ai spus ca armonia este intregul in care exista toate lucrurile fara conflict si ca ea se manifesta in diferite moduri. Artistul recunoaste intuitiv anumite arhetipuri ale formei, manifestari originare si el trebuie sa fie inzestrat pentru a le transpune in opera creatoare. Conform vechilor greci, arhetipurile formelor sunt exprimate prin legi care se invata. Esti de acord sau crezi ca poate fi o cunoastere intuitiva?

Artistul: Natura este lipsita de simetrie, in ea nu exista unghiuri drepte. Forma unei frunze, a unei petale, a unui val, miscarea scheletului pot fi puse intr-o structura geometrica, dar intrucat in natura nu exista nici o repetitie, ea este dincolo de comparatie si in sensul acesta este perfecta, nu poate exista imitatie. Artistul creator nu copiaza natura, ci transpune o perfectiune in alta. Unele forme de arta reclama o profunda cunoastere a structurii geometrice. Dar in natura aceasta invatatura este mai mult o amintire decat o achizitie. Regulile cunoscute nu sunt suficiente. Inspiratia vine atunci cand regulile sunt date deoparte. Este paradoxal. Pentru a fi inspirat, trebuie sa uiti de tine si de tot ceea ce stii, si pentru a executa inspiratia tu trebuie sa te dai uitarii, dar sa te intorci la mestesugul cunoscut. Artistul trebuie sa fie complet flexibil.

Cautatorul: Care este legatura intre frumusete si functie?

Filozoful: Totul este in frumusete. Functia este in frumusete si legile armoniei si compozitiei sunt in frumusete. Frumusetea, aminteste-ti, este cea in care nu exista nici un conflict, asa incat toate elementele artei trebuie luate in consideratie. Exista o poveste in Jataka, in care un Bodhisattva angajeaza un maestru arhitect pentru construirea unei sali, care sa se potriveasca unor necesitati diverse. Arhitectul n-a putut sa inteleaga ce inseamna pentru un Bodhisattva „sa se potriveasca” si i-a spus ca nu poate lucra decat in traditia mestesugului sau. Atunci Bodhisattva a intocmit el insusi un plan stabilind forma cladirii in intregime – plan pe baza caruia sala a putut fi ridicata. Aceasta nu este o mostra de auto-exprimare. Pur si simplu Bodhisattva stie mai bine decat arhitectul tot ce este in mintea Atotfacatorului.

Cautatorul: Deci pentru un Bodhisattva „functia” salii includea multe lucruri pe care arhitectul nu le putea vedea, intrucat el era limitat de-o idee particulara. Este pacat ca astazi cei mai multi arhitecti au redus functia la economic, auto-exprimare si experiment uitand de armonia si frumusetea care reprezinta temelia existentei lor!

Artistul: Si totusi cladirile in care traim determina modul de functionare a societatii. Multi oameni se simt agitati si nu sunt constienti ca incaperea in care traiesc nu este bine proportionata pentru ei, sau e prea intunecata etc. Am devenit atat de pasivi in observatia noastra!

Cautatorul: Cum putem deveni din nou niste observatori si admiratori activi?

Filozoful: Intoarce intreaga ta fiinta catre obiect, nu doar mintea sau ochii si urechile. Asemenea artistului, si tu esti doar un receptor. Ceea ce este ascultat nu trebuie interpretat sau impins spre o concluzie grabita. Cand privesti o sculptura frumoasa si iti spui imediat: „imi aminteste de …” tu faci din ea o reprezentare mentala si nu poti simti frumusetea desfasurata in tine. Cauta sa nu ramai pasiv. Lasa opera sa te provoace, sa te invite sa participi. Bucuria estetica este simtamantul de a fi trezit la participare creativa, cand vezi opera globala asa cum artistul a vazut-o mai intai. Prin colaborare, artistul, opera si publicul sunt in unitate. Viziunea vine ca o ofranda surprinzatoare, ca un dar catre artist, dar ea infloreste doar in cel ce observa.

Cautatorul: Vrei sa spui ca arta este fundamental sociala daca ajunge la implinire in cel ce recepteaza?

Filozoful: In sensul acesta, da. Functia inerenta a artistului este sa ne poarte dincolo de viata de zi cu zi si sa adune fiintele laolalta in unitate. O mare opera de arta nu apartine nimanui. In marii artisti nu exista nici un sentiment de satisfactie si de implinire, artistul este persoana ce ia credit pentru propria sa creatie. Creatia ramane sacra, un simbol, un dar de la Dumnezeu si un dar oferit inapoi lui Dumnezeu. Artistul simte ca este doar un instrument de exprimare. Deoarece artistul este complet focalizat pe executie, atunci cand opera este terminata ar putea sa existe un sentiment de eliberare.

Artistul: Colaborarea creatoare este intotdeauna subconstient prezenta in artist pe durata executiei. Profundul lui sentiment de unitate si impartasirea acestui simtamant cu ceilalti este o parte din intregul viziunii. Acesta ii spune cand sa-si opreasca explicatia viziunii, asa incat celalalt s-o poata accepta. Mark Rothko era constient de asta. Marea arta niciodata nu domina prin stimulare mentala sau senzuala. Ea nu este un drog pentru simturi ca majoritatea productiei de arta pe care o vedem. Nici o opera de arta nu trebuie sa-si afirme concretetea pana acolo incat sa nu mai ramana un spatiu de manevra. Trebuie sa existe un spatiu pentru ca interactiunea creatoare sa se produca. Multor oameni le plac tablourile copiilor, care sunt adesea spontane, realizate fara mijlocirea mintii. In aceasta libertate te simti liber.

Filozoful: Orice lucru care nu trezeste vigilenta noastra naturala nu este o opera de arta. Productiile care provin din experimente sau stari psihologice sunt fractionare si ne lasa in fractiune. Talentul artistului consta in a face obiectul golit de obiect.

Cautatorul: Sa insemne asta ca tot ce ne trezeste vigilenta este o opera de arta? Cu alte cuvinte, o opera de arta nu este intotdeauna facuta, ea poate fi gasita?

Filozoful: Ea este intotdeauna gasita prin aceea ca este intotdeauna receptata. Obiectele de arta sunt simboluri si tintesc spre intreg, insa opera de arta are nevoie de maiestrie. Ea este o transpunere si trebuie executata sau construita intr-un anume fel.

Cautatorul: Este imaginatia artistica – organul de transpunere – un proces intelectual, sau ea se produce spontan?

Artistul: Imaginatia nu poate fi gandita. Ea apare atunci cand personalitatea este absenta. Ea reveleaza ceea ce e ascuns in natura. Ceea ce apare in aceasta deschidere depinde de fantezia si de gustul artistului. Imaginatia apare din izvorul frumusetii si expresiei nelimitate si capata forma in unicitatea existentei artistului.

Cautatorul: Cum stie artistul ce este adevarata imaginatie creatoare?

Filozoful: Cand ajungi mai familiar cu tine insuti, va deveni clara distinctia intre ceea ce este imaginatie pura si ceea ce este jonglerie mentala. Imaginatia apare din intreg si lasa un sentiment global. Nu exista implicare personala. Noi gasim acest spatiu impersonal in haiku, care este o simpla consemnare de fapte ce se sting in prezenta cititorului. Adesea visul din timpul zilei e numit imaginatie. Dar visul diurn se refera intotdeauna la un „Eu” si implica aspiratie. El este intr-adevar doar supravietuire psihologica. Desigur, visele devenirii incep la o varsta foarte frageda si societatea incurajeaza aspiratiile, insa visele din timpul zilei ne mentin in procesul devenirii si ne impiedica sa ne apropiem de sursa creatoare a fiintei.

Artistul: N-am putea spune ca visul din timpul zilei este comparatie si imaginatia reala este metafora? De exemplu, daca eu spun: „Fii ca pasarea din pomul acela”, tu vei ramane aici si te vei vizualiza acolo, in pom. Totusi, daca eu spun: „tu esti pasarea din pomul acela” si tu te patrunzi complet de acest inteles, exista o transpunere totala si spatiul de comparatie dispare. Tu esti o pasare si intreaga ta structura simte vantul, miscarea ramurilor si mirosul frunzelor. Tu nu te vei mai picta acolo. Tu esti pur si simplu acolo. Cat de diferite vor fi dansul, muzica, interpretarea, pictura in cele doua cazuri!

Filozoful: Exact. Primul este un proces mental si deci fractionat. El implica dualitatea. In al doilea nu exista nici o fractiune. Adevarata imaginatie nu este vizualizare. Nu poti fi aici si acolo in acelasi moment deoarece constiinta intotdeauna este una cu obiectul ei. In vizualizare exista intotdeauna o succesiune rapida de ganduri. Cand esti intr-adevar pasare, muzica, exista unitate. Atunci orice interpretare, pictura, dans, scriere, este transformata.

Cautatorul: Asadar, cand simturile sunt transpuse in intregul lor, mai ramane ceva personal?

Artistul: Nu mai e nimeni care danseaza. „Cum putem vorbi de dansatorul din dans”?

Filozoful: Sa nu uitam insa ca artistul nu a fost rapit de sentimentele lui. El este una cu actiunea, dar se cunoaste pe sine in actiune. „Sinele” pe care el il cunoaste nu este personalitatea actorului ci ceea ce este in spatele actorului si al rolului pe care acesta il joaca.

Artistul: Binenteles ca actorul nu il joaca pe Hamlet. Asta inseamna ca pe scena sunt doi – actorul si viziunea lui despre Hamlet. Numai cand actorul ca faptuitor e absent, poate Hamlet sa fie prezent.

Filozoful: Hamlet este in el, insa el nu este in Hamlet. El nu poate fi implicat, pierdut in Hamlet, deoarece „el” este absent. Natura reala a actiunii este non-actiunea.

Cautatorul: Marturisesc ca imi scapa semnificatia celor spuse de tine.

Artistul: Cand actorul intra pe scena el nu ia cu sine obisnuita sa colectie de imagini-de-sine, personalitatea sa. El se goleste de orice amintire, anticipare etc. In vreme ce pregateste rolul lui Hamlet, el devine o acumulare de experiente, exact ca orice alt rol al personalitatii lui. Si ca orice fateta a personalitatii lui, rolul acesta apare pe moment si dispare in gol cand nu-i nevoie de el. Actorul este patruns in momentul insusi. Un rol renaste cu fiecare interpretare, intocmai cum orice situatie reclama aparitia unei personalitati nou-nascute. Personalitatea nu e purtata permanent, nici rolul nu se repeta in orice situatie din viata. Tot ce se intampla este nou, proaspat, neprevazut.

Cautatorul: Atunci cum putem sa mai abordam arta traditionala cu acest sentiment al eternitatii si al libertatii fata de modele?

Artistul: Arta poate sa apartina conventiilor unui secol insa principiile sunt eterne. Henry Moore, de exemplu, foloseste obiectul in mod stiintific pentru a indica spatiul. In arta traditionala anecdoticul nu e accentuat, dar se foloseste pentru a indica un inteles colectiv. Trebuie, desigur, sa fii un perfect cunoscator al sensului simbolic pentru a aprecia o opera de arta traditionala. Forma e doar un pretext. Simbolul ne duce dincolo de imaginatie. Orice arta religioasa functioneaza in acest mod. Daca te uiti la sculpturile indiene din perioada Tula fara sa intelegi semnificatia lor, vei fi legat de pretext, de anecdotic. Le poti admira, dar nu le poti aprecia.

Cautatorul: Nu exista o distinctie intre experienta pur estetica in care esti purtat dincolo de orice sentiment si sentimentul religios care este inspirat de frumoasele opere traditionale.

Filozoful: E adevarat. In ambele cazuri esti inaltat si parasesti taramul personal. Totusi o opera religioasa tinde spre reprezentarea culturala. In general ea evoca sentimente colective. Arta complet non-reprezentativa ar putea, pe de alta parte, sa te elibereze de toate conotatiile reprezentationale. Ea te poate duce spre gol si lumina. Cu toate acestea, daca tu cunosti deja lumina si spatiul ca elemente non-reprezentationale, atunci frumoasa imagine religioasa te-ar putea intoarce intr-adevar la bucuria fara obiect. Obiectul este o oglinda care reflecta ceea ce ii pui dinainte.

Cautatorul: Nu este asta esenta oricarui simbolism, ritual si mit? Cand elementul personal sau relativ e absent, transpunerea poate fi insusita sau produsa oricand. Ceea ce a inceput ca fiind dependent de conditii, devine acum impersonal si autonom.

Filozoful: Desigur, e un subiect lung, pentru o alta zi de conversatie, dar sunt de acord cu tine. Ceea ce e eliberat de timpul si spatiul arbitrare si devine impersonal si etern, poate sa renasca iarasi si iarasi in timp. E dat ca libertatea universala sa fie creatoare, adica sa retrezeasca cauza ei originala, exaltarea simturilor. Timpul localizat, specific, devine etern asa incat se poate intoarce din nou in timp si spatiu, dar cu deplina inflorire a universalului si colectivului.

Cautatorul: Aceasta miscare a evenimentelor creatoare este o recunoastere si o expresie a faptului ca noi toti suntem legati in lantul fiintei, microcosmosuri ale macrocosmosului. Operele de arta, ritualurile si miturile sunt o afirmare si o exaltare a unitatii noastre fundamentale. Dar intorcandu-ne la arta – vrei cumva sa spui ca arta libera de reprezentare este forma cea mai inalta de arta?

Filozoful: Sa fim clari. Arta care este lipsita de obiect nu este abstracta. Arta abstracta, non-figurativa este in general intelectuala; pe aceasta eu o numesc „decorativa”. Ea nu foloseste senzatiile corporale globale, ci se naste din idee. Asa incat ea poate sa se desfasoare doar in fragmente ale corpului. In cel mai bun caz ea actioneaza ca un paleativ, dar niciodata nu te poate duce dincolo de fractiune.

Cautatorul: Astfel, in punerea laolalta a admiratiei si aprecierii intra in joc intregul corp?

Filozoful: Este important sa realizezi subtilitatea corpului, sa fii suficient de sensibil pentru a sti cand este revelata frumusetea in noi si cand nu este. Toata armonia este in noi. Noi suntem un microcosmos al armoniei universale, deci trebuie sa ascultam ecoul din noi. Cand ascultam muzica sau privim un tablou sau suntem intr-o cladire, trebuie sa observam in ce fel acestea actioneaza asupra noastra, in ce fel noi reactionam in minte, corp si sentiment.

Cautatorul: Am auzit ca muzica, de exemplu, ne atinge in trei regiuni: inferioara (sexuala), mediana (abdominala) si superioara (cerebrala), corespunzand ritmului, melodiei si armonicelor. Muzica africana si contemporana accentueaza adesea ritmul, iar Bach intarea armonicele.

Filozoful: Da. Trebuie sa fim constienti de felul in care suntem afectati si sa nu ne identificam cu fractiunea. Aprecierea reala nu este conditionata de idei. Intrucat noi toti suntem facuti din aceleasi elemente fundamentale, marile opere de arta si natura au constituit o atractie universala in toate epocile. Transformarea alchimica, in care observatorul si observatul devin una, nu e legata de timp si spatiu.

Cautatorul: E limpede ca important este sa inveti, nu la ce sa te uiti, ce sa asculti etc., ci cum sa te uiti si sa asculti. Si totusi, cum pot eu sa fiu vigilent – observand sunetele, modul cum ele actioneaza in mine si cum reactionez eu la ele – si in acelasi timp sa fiu pasiv, ramanand in fundalul global, in linistea din care se ivesc toate lucrurile?

Filozoful: Tu poti explora asa cum exploreaza un copil – in deschidere. Asta e posibil doar cand cel ce controleaza, egoul, propagatorul vederilor este absent. Atunci ascultarea nu este fixata in urechi, nici privirea in ochi, nici gustul in gura. Prin urmare, nu asculta un sunet, lasa-l pe el sa te asculte. Nu te uita la aceasta floare, las-o pe ea sa se uite la tine. In momentul in care esti receptiv, toate simturile sunt intensificate. Cand nu exista fixatie pe o facultate senzoriala, atunci totul poate intra in joc. Un simt este doar un canal pentru restul. Permitand transpunerea de la un simt la exaltarea tuturor este un mod de a trai cu obiectele.

Artistul: Asta se intampla cand privesc culoarea rosie si o simt calda, pasionala sau agresiva. Uneori ea are chiar un anumit miros! Albastrul produce in mine o senzatie de liniste, spatiu si racoare. Si noi vorbim de sunete care sunt rotunde sau plate sau ascutite.

Cautatorul: Daca aceasta transpunere e succesiva, cum pot eu sa ajung la acea bucurie in care toate simturile sunt cuprinse in intreg?

Filozoful: Cand nu exista nici o fixatie, concentrare sau directie, simturile isi relaxeaza stransoarea, isi slabesc dominatia asupra desfasurarii spontane a intregului corp. Vigilenta fara focalizare invita obiectul sa-si spuna povestea. Acceptarea este atractiva iar cand obiectele sunt slabite din chinga simturilor, ele se indreapta spontan spre acceptare, ca atrase de un magnet. La un anumit punct se produce o miscare spontana si reziduurile energiei fixate, reziduurile perceptiilor, sunt integrate in constienta globala. Se realizeaza o completa reorchestrare a energiei.

Cautatorul: Asta e ceea ce se intampla atunci cand vederea pasarilor zburand sau sunetul apei pot fi dintr-o data o usa spre constienta globala?

Filozoful: Da, cand exista maturitatea ce apare din acceptare. Intrucat artistul traieste constant in mediul lui, cunoasterea este usa spre sursa creativitatii, asa incat cel ce cauta adevarul traieste in mijlocul naturii sale reale, deschiderea, in orice moment. Cand traiesti ca trup, totul apare a trup; cand traiesti ca minte, totul apare ca minte; cand traiesti ca un artist, totul apare ca sunet, culoare, spatiu si forma; cand traiesti ca un om de stiinta, totul apare ca relatie; cand traiesti in constiinta, totul apare ca fiind constiinta.

Cautatorul: Deci artistul traieste in sentiment si in expresia lui si este inerent ca el sa le impartaseasca celorlalti. Omul de stiinta isi obiectiveaza cunoasterea; el spune „stiu”, Insa cautatorul adevarului nu accentueaza sentimentul sau cunoasterea sau vreun obiect, ci cunoasterea ca fiinta, asa incat dupa asimtirea fiintei el nu mai are reflexul de a obiectiva si ramane in unitate. Astfel el daruieste neincetat.

Artistul: Oare dorinta creatoare nu este intr-atat de puternica incat sa putem ajunge la intelegerea Dorintei Cosmice din care apare orice creatie? Fireste, procesul creatiei in artist este acelasi ca in creatia universului, cu diferenta ca dorinta cosmica nu ajunge niciodata la epuizare completa deoarece capacitatea ei de concretizare este infinita. Aceasta dorinta ramane fara inceput si fara sfarsit. Ea este dorinta arhetipala. Lucrarea lui Dumnezeu trece in repaos doar in cunoasterea ca fiinta, unde linistea se intalneste pe sine insasi. Transparenta inteleptului permite fiintei sa se intalneasca pe sine. Focul stinge focul.

Cautatorul: Dupa toate acestea, putem oare sa spunem ca intelepciunea si iubirea de frumos merg mana-n mana?

Filozoful: Este sigur ca oamenii intelepti iubesc frumusetea deoarece ea este ecoul propriei lor frumuseti. Inteleptii sunt priceputi in arta de a trai si darnicia lor se arata in fiinta si in invatatura lor. Adevaratii intelepti, ca si marii artisti, sunt rari. Intreaga lor viata este o daruire la care ceilalti sunt invitati sa participe. Ca si artistul in momentul creatiei, inteleptul este lipsit de ego, este doar un canal si, asemenea artistului, inteleptul ingaduie celor care vin sa caute adevarul sa gaseasca implinirea in ei insisi.

Artistul: Si totusi in momentul in care privim sau ascultam o frumoasa opera de arta, nu suntem noi toti intelepti? In clipa aceea, unde suntem noi? Unde este sentimentul de impartasire, sentimentul de a fi laolalta? Exista doar privire, doar ascultare. Exista doar unitate, comuniune tacuta in fiinta. Nu este asta insasi esenta intelepciunii?

Cautatorul: Voi trai mult timp cu sentimentul acestei conversatii. Existenta este opera de arta in care toate se strang laolalta intr-o celebrare a iubirii!

 

 

Sursa: CINE SUNT EU? Cautarea sacra

Autor: Jean Klein

Editura: Herald