Profetiile de la Celestine – James Redfield

Capitolul I
Masa critica

Am ajuns la restaurant si am parcat. Apoi m-am lasat pe scaun un moment, gandindu-ma. Stiam ca Charlene era deja inauntru, asteptand sa vorbim. Dar de ce? Nu mai auzisem nici un cuvintel despre ea de sase ani. De ce sa apara acum, chiar cand m-am hotarat sa ma ascund in padure o saptamana?
Am iesit din camioneta si am pornit spre intrare. In spatele meu, ultima stralucire a apusului se scufunda, aruncand reflexe aurii peste parcarea uda. Totul fusese bine udat de ploaie cu o ora in urma, in timpul unei scurte furtuni, iar acum seara de vara era proaspata si racoroasa si aproape ireala in lumina palida. O jumatate de luna statea atarnata deasupra intregului peisaj.
Cum mergeam spre intrare, imagini din trecut, cu Charlene, imi treceau prin minte. Era tot atat de frumoasa, tot atat de energica? Cum o fi schimbat-o timpul care a trecut? Ce trebuia sa cred eu in legatura cu manuscrisul de care mi-a povestit – o scriere veche, gasita in America de Sud, despre care de-abia astepta sa-mi povesteasca?
„Am vreo doua ore libere, intre doua avioane”, imi spusese la telefon. „Putem sa ne intalnim, sa cinam impreuna? O sa-ti placa la nebunie manuscrisul acesta. E genul de mister care te atrage…”
Genul de mister care ma atrage… Ce vroia sa spuna cu asta?
Restaurantul era plin de-a binelea. Mai multe perechi asteptau eliberarea unei mese. Gazda mi-a spus ca Charlene era deja la masa si m-a indreptat spre o terasa care se afla deasupra salii principale de mese.
Urcand cele cateva scari care duceau acolo, am bagat de seama multimea care inconjura una din mese. Printre oamenii aflati acolo erau si doi politisti. Deodata, politistii s-au intors si au trecut in fuga pe langa mine. Cum aproape imediat multimea a inceput sa se imprastie, am vazut si eu ce fusese in centrul atentiei: o femeie care statea lamasa… Charlene!
M-am grabit spre ea.
– Charlene, ce s-a intamplat?
A intors capul spre mine cu o expresie zeflemitoare si trufasa, cu zambetul ei binecunoscut. Parul ei parea sa fie putin diferit, dar fata-i era exact asa cum mi-o aminteam: cu trasaturi mici si delicate, cu o gura generoasa, cu ochi mari, albastri.
– N-o sa-ti vina sa crezi, a spus. Imbratiseaza-ma prieteneste. Acum cateva minute m-am dus in sala de asteptare si cineva mi-a furat valiza in cat timp am lipsit.
– Ce era in ea?
– Mai nimic, doar cateva carti si revistele pe care le-am cumparat pentru calatorie. Ce prostie! Cei de la mesele vecine mi-au spus ca omul acela a intrat, a luat pur si simplu valiza si a plecat cu ea. Politistii i-au luat toate semnalmentele si au spus ca vor cauta in tot aeroportul.
– Poate ca ar trebui sa-i ajut.
– Nu, nu. Las-o asa. N-avem prea mult timp, si vreau sa vorbesc cu tine.
Am acceptat si ne-am asezat la masa. Chelnerul s-a apropiat cu meniul, am vazut ce oferea, am facut si comanda… Apoi am discutat vreo zece-cincisprezece minute generalitati. Am incercat sa minimalizez izolarea e care mi-o auto-impusesem, darCharlene m-a prins: deveneam vag. S-a aplecat spre mine si mi-a zambit din nou.
– Prin urmare, ce anume se intampla cu tine? m-a intrebat.
Am privit-o direct in ochi, la fel de intens cum ma privea si ea.
– Vrei toata povestea pe loc, acum si imediat, asa-i?
– Ca intotdeauna, a spus ea.
– Ei bine, adevarul e ca mi-am luat ceva timp liber, asa, numai pentru mine, si stau la lac. Am muncit mult, dar acum ma gandesc sa-mi schimb cursul vietii.
– Imi aduc aminte de povestile tale despre lac. Credeam ca tu si sora ta ati fost nevoiti sa-l vindeti pana la urma.
– Nu, inca nu, dar impozitul pe proprietate ne sufoca. Pamantul e aproape de oras, si impozitele nu fac decat sa creasca mereu.
M-a aprobat, cu o usoara miscare a capului.
– Imi pare ca esti la fel de agitat ca toata lumea.
– Cam asa ceva, am spus. Dar de ce ma intrebi?
– Scrie in Manuscris.
Intr-un moment de liniste, am privit-o fix.
– Povesteste-mi despre manuscris, am spus.
S-a lasat pe speteaza scaunului, ca si cum ar fi vrut sa-si adune gandurile, si apoi m-a privit din nou in ochi.
– Ti-am spus cred, mai devreme, la telefon, ca am plecat de la ziar acum cativa ani si m-am alaturat unui grup de cercetatori care studiaza pentru ONU schimbarile culturale si demografice. Ultima mea misiune a fost in Peru.
Cat am stat acolo, lucrand la Universitatea din Lima, am auzit zvonuri despre un manuscris vechi, recent descoperit, dar nimeni n-a putut sa-mi ofere detalii, nici macar departamentele de arheologie si antropologie. Cand am contactat autoritatile guvernamentale, acestea au negat ca ar cunoaste ceva in legatura cu acest subiect. Cineva, care nu cunostea nimic in mod direct despre Manuscris, mi-a spus ca guvernul se straduia de fapt sa faca sa dispara acest document, din diferite motive. Ma cunosti, a continuat ea, sunt o fire curioasa. Cand misiunea mea s-a terminat, m-am hotarat sa mai raman acolo cateva zile, sa vad ce mai pot afla. La inceput, fiecare fir pe care l-am urmat parea sa duca spre un drum infundat, dar mai incolo, pe cand luam pranzul intr-o cafenea din afara Limei, am observat ca un preot se tot uita la mine. Dupa cateva minute a venit spre mine si mi-a spus ca ma auzise mai devreme, in ziua aceea, intreband despre Manuscris. Nu mi-a spus cum il cheama, dar a acceptat sa-mi raspunda la cateva intrebari.

A ezitat o secunda, privindu-ma cu aceeasi intensitate.
– El a spus ca Manuscrisul dateaza cam din anul 600 i. Hr. si ca prezice transformari uriase in societatea omeneasca.
– Incepand de cand? Am intrebat.
– Incepand cu ultimele decenii ale secolului al douazecilea.
– Acum?!
– Chiar acum.
– Si ce fel de transformari ar trebui sa se intample? Am intrebat.
Ea paru stanjenita pentru moment, apoi, cu o sfortare, a spus:
– Preotul mi-a vorbit despre un fel de renastere a constiintei, care va incepe foarte incet. Nu este de natura religioasa, dar e spirituala. Vom descoperi ceva nou despre viata omului pe aceasta planeta, despre semnificatia existentei noastre si, spunea preotul, aceasta cunoastere va modifica dramatic cultura omenirii.
S-a oprit putin, apoi a adaugat:
– Preotul mi-a spus ca Manuscrisul e impartit in mai multe parti, sau capitole, fiecare fiind dedicat unei anume Viziuni a vietii, unui anume gen de intuitie. Manuscrisul prezice ca in aceasta perioada fiintele umane vor incepe sa aiba si sa inteleaga aceste intuitii in mod secvential, una dupa alta, si astfel ne vom schimba din ceea ce suntem intr-o cultura complet spiritualizata pe Pamant.
Am dat din cap, ridicand putin sceptic din sprancene.
– Si tu chiar crezi toate astea?
– Ei bine, a spus ea, eu cred…
– Uita-te in jur! am intrerupt-o, aratand spre multimea care statea la mese in incaperea de sub noi. Asta-i lumea adevarata. Vezi ceva schimbandu-se pe aici?
Exact cand spuneam aceste cuvinte, o replica furioasa spusa la una din mesele alaturate a ajuns pana la noi. N-am inteles cuvintele, insa intensitatea vocii s-a auzit in intreaga incapere, provocand o tacere adanca. Am crezut ca era vorba despre un alt furt, dar apoi mi-am dat seama ca nu era decat o cearta. O femeie de vreo treizeci de ani se ridicase in picioare si il privea cu indignare pe barbatul asezat la masa, in fata ei.
– Nu! a strigat. Problema e ca relatia asta nu merge asa cum vreau eu. Intelegi? Nu merge!
S-a indreptat, si-a impaturit servetul de e masa si a iesit din sala.
Charlene si cu mine ne-am privit unul pe altul, surprinsi de iesirea aceasta, intamplata chiar in momentul in care vorbeam de oamenii din incaperea de sub noi. In sfarsit, Charlene a aratat cu capul spre masa la care barbatul ramasese singur si a spus:
– Iata lumea reala care se schimba.
– Cum? am intrebat, neintelegand inca.
– Transformarea incepe cu Prima Viziune, si dupa cum a spus preotul, aceasta intuitie iese la suprafata in mod inconstient, la inceput ca o profunda agitatie.
– Agitatie?
– Da.
– Si ce cautam?
– Asta e! La inceput nu prea stim. Conform Manuscrisului, incepem sa percepem strafulgerari dintr-un tip de experienta alternativa… Momente din viata noastra in care ne simtim oarecum diferiti, mai inspirati, mai intensi. Dar nu stim nici ce este aceasta experienta, si nici cum sa o facem sa dureze mai mult, iar cand se termina ne simtim nesatisfacuti si obositi de o viata care devine din nou banala.
– Crezi ca aceasta agitatie era in spatele furiei acelei femei?
– Da. E si ea ca noi toti. Toti cautam mai multa implinire in viata noastra, si nu ne impacam cu intamplarile care par sa ne doboare. Aceasta cautare neobosita a fost in spatele atitudinii de mai intai eu, care a caracterizat deceniile trecute, si care ne afecteaza pe toti, de la Wall Street, pana la gastile de cartier.
M-a privit tinta:
– Si cand e vorba de relatii, pretindem atat de mult incat aproape ca le facem imposibile.
Remarca ei mi-a adus in memorie ultimele mele doua relatii. Amandoua au inceput cu mare intensitate, si tot amandoua, intr-un an, s-au ofilit. M-am uitat din nou spre Charlene, care astepta, rabdatoare.

– Ce facem din relatiile noastre amoroase? am intrebat.
– Am vorbit multa vreme cu preotul pe aceasta tema, mi-a raspuns ea. Mi-a spus ca atunci cand ambii parteneri cer prea mult, cand fiecare se asteapta ca celalalt sa vina in lumea lui si sa fie intotdeauna acolo, cu preocuparile lui, inevitabil apare o lupta intre egouri.
Cuvintele ei m-au atins in plin. Ultimele mele relatii au degenerat intr-adevar intr-o lupta pentru putere. In ambele situatii ne-am gasit in conflict cu programarea timpului. Ritmul a fostprea rapid. Aveam prea putin timp pentru punerea de acord a intentiilor legate de ceea ce urma sa facem, unde sa mergem, ce interese sa urmarim. Si aceste intentii erau mai mereu diferite. Si aceste intentii erau mai mereu diferite. Pana la urma, problema care nu s-a rezolvat niciodata a fost: cine sa conduca, sa hotarasca o directie, macar pentru o zi.
– Din cauza acestei lupte pentru comanda, a continuat Charlene, Manuscrisul spune ca va fi foarte greu sa stai cu aceeasi persoana o perioada de timp, lunga sau scurta.
– Nu pare un lucru prea spiritual, am remarcat.
– Asta i-am spus si eu preotului, mi-a replicat ea, dar el mi-a zis sa nu uit ca atata vreme cat majoritatea bolilor recente ale societatii isi au radacina in aceasta agitatie si cautarea neobosita, problema este temporara si va avea un sfarsit. In final, devenim constienti de ceea ce cautam cu adevarat si de ceea ce inseamna o experienta mai implinita. Si cand prindem ideea in intregul ei, am atins Prima Viziune.
Intre timp a venit chelnerul cu cina si am tacut cateva minute, gustand fiecare din mancarea celuilalt, in timp ce el turna vinul in pahare.Charlene mi-a zambit, si cateva cute simpatice i-au brazdat nasucul, in timp ce se intindea peste masa, ca sa ia o bucatica de somon din farfuria mea. Mi-am dat seama cat de bine ma simteam in compania ei, cat de firesc era totul.
– Bine, am spus. Care este experienta pe care o cautam? Care este Prima Viziune?
Ea a ezitat, nestiind cum sa inceapa.
– Greu de explicat, a spus. Dar preotul a formulat-o cam asa: Prima Viziune apare atunci cand devenim constienti de coincidentele din viata noastra.
S-a aplecat spre mine.
– N-ai avut niciodata vreo impresie sau intuitie despre ceva ce vroiai sa faci? Despre cursul pe care vroiai sa-l ia viata ta? Si sa te intrebi cum s-ar putea intampla? Apoi, dupa ce aproape ca ai uitat de asta si te concentrezi asupra altor lucruri, dintr-o data intalnesti pe cineva, citesti ceva sau mergi undeva, si esti condus exact catre ocazia pe care o doreai. Ei bine, a continuat, dupa parerea acelui preot coincidentele de acest fel se intampla tot mai frecvent si atunci cand se intampla ne izbesc, fiind maimult decat ne puteam astepta de la o sansa oarecare. Apar ca predestinate, programate, ca si cum viata ne-ar fi condusa de o forta inexplicabila. Experienta induce un sentiment al misterului, al aventurii si, prin urmare, ne simtim mai vii. Preotul mi-a spus ca aceasta este experienta pe care o cunoastem intr-o strafulgerare, si pe care incercam sa o manifestam apoi tot timpul. Cu fiecare zi, tot mai multi oameni se conving ca aceasta miscare misterioasa e reala si ca inseamna ceva, ca exista ceva care se intampla dincolo de viata obisnuita, de fiecare zi. Aceasta constienta este Prima Viziune.
S-a uitat la mine, asteptand, dar eu n-am spus nimic.
– Nu vezi? a intrebat. Prima Viziune e o reconsiderare a misterului care inconjoara vietile noastre pe aceasta planeta. Traim aceste coincidente misterioase si, chiar daca nu le intelegem inca, stim ca ele sunt reale. Simtim din nou, ca in copilarie, ca exista o alta fata a vietii, pe care inca n-am descoperit-o, ca exista alte procese care se desfasoara in spatele scenei.
Charlene se aplecase mai mult spre mine, gesticuland in timp ce vorbea.
– Esti intr-adevar prinsa de toate astea, nu-i asa? am intrebat.
– Imi amintesc, a replicat ea cu asprime, ca erau vremuri in care si tu vorbeai despre acest gen de experiente.
Acest comentariu m-a cutremurat. Avea dreptate. A existat o perioada in viata mea cand am trait asemenea coincidente si am incercat sa le inteleg din punct de vedere psihologic. Dar undeva, pe drum, vederile mele s-au schimbat. Am inceput sa tratez perceptiile de acest fel drept imature si nerealiste, dintr-un motiv sau altul, si cu timpul am incetat sa le mai observ.
Am privit-o direct pe Charlene si am spus, cu un aer defensiv:

– Pe atunci citeam probabil filozofie orientala sau cine stie ce mistici crestini. Asta-ti amintesti tu. Oricum, ceea ce numesti tu Prima Viziune a aparut in scris de multe ori pana acum, Charlene. De ce ar fi ceva diferit acum? Cum ar putea sa duca la o transformare culturala perceperea intamplarilor misterioase?
Charlene a privit o clipa masa, apoi s-a intors spre mine.
– Nu intelege gresit, a spus. Sigur ca aceasta constienta a fost traita si descrisa inainte. De fapt, preotul a insistat sa spuna ca aceasta Prima Viziune nu este ceva nou. A spus ca oamenii au fost constienti de aceste coincidente inexplicabile de-a lungul istoriei, si ca aceasta a fost si perceptia din spatele marilor indrazneli in filozofie si religie. Numai ca acum diferenta consta in numar. Dupa spusele preotului, acum are loc o transformare pentru ca numarul persoanelor care au simultan aceasta constienta este mare.
– Ce vroia sa spuna? am intrebat.
– Mi-a spus ca Manuscrisul afirma ca numarul oamenilor constienti de aceste coincidente va creste simtitor in cel de-al saselea deceniu al secolului al douazecilea. Aceasta crestere va continua pana aproape de inceputul secolului urmator, cand vom ajunge la un nivel specific de asemenea indivizi – eu vad asta ca pe o „masa critica”. Manuscrisul prezice, a continuat ea, ca odata atinsa aceasta masa critica, intreaga cultura va incepe sa ia in serios aceste coincidente. Ne vom intreba, in masa, ce proces misterios se desfasoara pe aceasta planeta in spatele vietii oamenilor. Si aceasta intrebare, pusa in acelasi timp de un numar suficient de oameni, va aduce in constienta celelalte Viziuni, pentru ca – spune Manuscrisul – atunci cand suficienti oameni se vor intreba la modul serios ce se intampla in viata noastra, vom incepe sa aflam. Celelalte Viziuni se vor revela apoi una dupa alta…
S-a oprit un moment, si a luat putina mancare.
– Si atunci cand ne vom „prinde” si de celelalte Viziuni, am intrebat, cultura va face un salt?
– Cel putin asta mi-a spus preotul, a zis ea.
Am privit-o un moment, cu gandul la ideea de „masa critica”, apoi am spus:
– Stii, suna al naibii de elaborat, pentru un Manuscris datand din anul 600 i. Hr.
– Stiu, mi-a replicat. Am ridicat si eu aceeasi problema. Dar preotul m-a asigurat ca invatatii care au tradus primii acest Manuscris erau absolut convinsi de autenticitatea lui. In principal pentru ca era scris in aramaica, limba in care a fost scrisa si o buna parte a Vechiului Testament.
– Aramaica in America de Sud? Cum sa ajunga acolo in 600 i. Hr.?
– Preotul nu stia.
– Biserica sustine acest Manuscris? am intrebat.
– Nu, a zis ea. Mi-a spus ca majoritatea clerului incearca din greu sa-l faca sa dispara. De aceea nu mi-a dezvaluit nici identitatea lui. Parea ca insusi faptul ca vorbeste despre acest lucru este foarte periculos.
– A spus si de ce oficialitatile bisericesti sunt impotriva?
– Da, pentru ca provoaca si contesta atotputernicia religiei lor.
– Cum?
– Nu prea stiu. N-a spus prea multe despre asta, dar se pare ca urmatoarele Viziuni extind unele dintre ideile traditionale ale bisericii in asemenea fel, incat mai marii bisericii s-au alarmat. Ei spun ca lucrurile sunt bune asa cum sunt.
– Inteleg.
– Preotul a spus, a continuat Charlene, ca el nu crede ca Manuscrisul submineaza principiile bisericii. Cel mult clarifica aceste adevaruri spirituale. El era ferm convins ca sefii bisericii vor vedea acest lucru daca vor incerca sa priveasca din nou viata ca pe un mister, si vor urma astfel celelalte Viziuni.
– A spus si cate sunt?
– Nu, dar a mentionat o A Doua Viziune. Mi-a spus ca aceasta ar fi o interpretare mai corecta a istoriei recente, care clarifica mult mai bine transformarea.
– A detaliat aceasta tema?
– Nu, n-a avut suficient timp. A spus ca trebuie sa plece cu niste trebuiri. Ne-am inteles sa ne intalnim din nou dupa-amiaza, la el acasa, dar cand am ajuns nu era acolo. Am asteptat vreo trei ore si n-a aparut. Intr-un sfarsit, a trebuit sa plec, ca sa prind avionul catre casa.
– Adica n-ai putut sa mai vorbesti cu el?
– Nu, nu l-am revazut.
– Si n-ai primit de la guvern nici o confirmare a Manuscrisului?
– Nici una.
– Cand s-au intamplat toate astea?
– Acum o luna si jumatate.
Am mancat in liniste timp de cateva minute. In sfarsit, Charlene si-a ridicat ochii din farfurie si a intrebat:
– Ce parere ai?
– Nu stiu, am spus.
O parte din mine ramanea sceptica la ideea ca oamenii se vor putea schimba. Dar o alta parte era uluita ca un Manuscris care vorbea in acesti termeni putea exista cu adevarat.

– Ti-a aratat vreo copie, ceva? am intrebat.
– Nu. Tot ce am sunt notitele mele.
Am tacut din nou.
– Stii, a spus, am crezut ca vei fi incantat de aceste idei.
Am privit-o.
– Cred ca am nevoie de o dovada ca spusele acestui Manuscris sunt adevarate.
A zambit din nou, larg.
– Ce-i? Am intrebat.
– Cam asta am spus si eu.
– I-ai spus-o preotului?
– Da.
– Si el ce-a zis?
– A spus ca experienta e dovada.
– Adica?
– Adica experientele noastre valideaza spusele Manuscrisului. Cand noi reflectam cu adevarat asupra a ceea ce simtim in noi, despre viata noastra si mersul ei in acest moment al istoriei, vom vedea ca ideile din Manuscris au sens,sunt adevarate.
A ezitat.
– Toate astea au vreun sens pentru tine?
Un moment de gandire. Au sens? Este toata lumea la fel de agitata si neobosita ca mine? Si daca e asa, agitatia asta vine dintr-o simpla intuitie – o constienta construita in treizeci de ani – ca viata inseamna mai mult decat cunoastem noi, mai mult decat stim noi sa traim?
– Nu sunt sigur, am raspuns intr-un tarziu. Cred ca am nevoie de putin timp de gandire.
M-am plimbat putin prin gradina din spatele restaurantului, apoi m-am asezat pe o banca de lemn de cedru, cu fata la fantana. In dreapta mea se vedeau luminile intermitente ale aeroportului si se auzea zgomotul unui avion gata de decolare.
– Ce flori minunate, a spus Charlene din spatele meu.
M-am intors si am vazut-o ca venea pe alee catre mine, admirand randurile de petunii si begonii. S-a asezat langa mine si i-am cuprins umerii cu bratul. M-au napadit amintirile. Cu ani in urma, pe cand locuiam amandoi in Charlottesville, Virginia, ne petreceam frecvent serile cu tot felul de conversatii. Eram amandoi fascinati de dialog si fiecare de catre celalalt. M-a izbit ideea de cat de platonica a fost intotdeauna relatia noastra.
– Nu-ti pot spune, vorbi ea, cat de mult m-am bucurat sa te revad.
– Stiu, am raspuns. Mi-ai adus inapoi o multime de amintiri.
– Ma intreb cum de nu am tinut legatura…
Spusele ei m-au trimis din nou inapoi in timp. Mi-am amintit de ultima data cand o vazusem. Era langa masina si imi spunea „la revedere”. Pe vremea aceea aveam capul plin de idei noi si plecam spre orasul meu natal, ca sa lucrez cu copiii grav molestati. Credeam ca stiu cum vor putea acei copii sa treaca de reactii dure, de abuzurile care ii impiedicau sa-si duca viata. Dar pe masura ce timpul a trecut, am vazut ca abordarea mea a esuat. A trebuit sa-mi recunosc ignoranta. Este pentru mine inca o enigma cum reuseste omul sa se elibereze de trecut.
Privind inapoi, peste cei sase ani care au trecut, am simtit ca experienta aceasta a fost un lucru bun. Am simtit si o nevoie imperioasa de a merge inainte. Dar unde? Ca sa fac ce? M-am gandit rar laCharlene dupa ce ma ajutase sa-mi cristalizez ideile cu privire la traumele copilariei, iar acum iat-o inapoi in viata mea – si conversatia noastra era la fel de incitanta ca si inainte.
– Cred ca am fost absorbit cu totul de munca, am spus.
– Si eu la fel, a replicat ea. La ziar, scriam un articol dupa altul. N-aveam timp sa-mi iau ochii de pe hartie. Am uitat de orice altceva.
Am mangaiat-o pe umar.
– Stii Charlene, uitasem cat de bine era cand discutam noi amandoi. Conversatia noastra e atat de usoara, de spontana.
Ochii si zambetul ei mi-au confirmat aceasta senzatie.
– Stiu, a spus, conversatiile cu tine imi dau atata energie…
Era gata-gata sa deschid gura si sa vorbesc din nou, cand am vazut-o pe Charlene privind fix peste umarul meu, spre intrarea in restaurant. A palit, si o umbra de teama s-a ivit pe fata ei.
– Ce s-a intamplat? am intrebat, intorcandu-ma sa privesc si eu in aceeasi directie. Cativa oameni mergeau spre parcare, discutand. Nimic nu parea iesit din comun. M-am intors din nou spreCharlene, care era inca alarmata, confuza.
– Ce s-a-ntamplat?
– Dincolo de primul rand de masini… L-ai vazut pe omul cu camasa gri?
Am privit din nou spre parcare. Un alt grup iesea din restaurant.
– Care om?
– Cred ca nu mai e acolo, a spus ea, cautand din privire.
Apoi m-a privit direct in ochi.
– Cand oamenii de la mesele vecine l-au descris pe cel care mi-a furat valiza, au spus c-avea putina chelie, barba, si purta camasa gri. Mi s-a parut ca-l vad, adineauri, langa masina. Se uita catre noi…
Am simtit un nod in stomac. I-am spus ca ma intorc imediat si am pornit-o spre parcare sa arunc o privire, avand grija sa nu ma indepartez prea mult. N-am vazut pe nimeni care sa se potriveasca descrierii.
– Crezi ca omul acela presupune ca am o copie dupa Manuscris si de aceea mi-a luat valiza? Oare incearca sa o recupereze?
– Nu stiu, am spus. Dar o sa ma duc la politie si o sa spun ceea ce ai vazut acum. Cred ca ar trebui sa-i verifice si pe pasagerii din avionul tau.
Ne-am dus in aeroport si am chemat politia. Cand au venit le-am povestit si lor intamplarea care tocmai se petrecuse. Au verificat toate masinile, timp de vreo douazeci de minute,dupa care au spus ca nu mai pot pierde vremea. Au fost de acord sa verifice toti pasagerii de la zborul cu care urma sa plece Charlene.
Dupa plecarea politistilor, Charlene si cu mine ne-am dus inapoi, langa fantana.
– Despre ce vorbeam inainte sa-l vad? M-a intrebat ea.
– Despre noi. Charlene, de ce m-ai cautat sa-mi spui toate astea?
M-a privit surprinsa.
– Cand eram in Peru si preotul imi vorbea despre Manuscris, imaginea ta imi tot aparea in minte.
– Nu mai spune!
– Nu mi-am dat seama atunci, a continuat ea, dar mai tarziu, cand m-am intors in Virginia, de cate ori ma gandeam la Manuscris, ma gandeam la tine. am vrut sa te sun de cateva ori, dar ceva mi-a distras mereu atentia. Apoi am primit postul din Miami, spre care ma duc acum,si am descoperit in orarul zborului ca aveam escala aici. Cand am aterizat, am cautat imediat numarul tau. Robotul mi-a transmis ca pot sa te caut la lac doar in caz de urgenta, dar mi-am spus ca fac bine daca te sun.
Am privit-o un moment, nesigur pe propriile mele ganduri.
– Bineinteles, am spus intr-un tarziu. Ma bucur ca ai facut-o.
Si-a privit ceasul.
– Se face tarziu. Mai bine ma intorc la aeroport.
– Te conduc, am spus.
Am mers spre terminalul principal si apoi spre zona de imbarcare. Eram atent la orice lucru care ar fi putut fi neobisnuit. Cand am ajuns, avionul era pregatit pentru decolare, iar un politist dintre cei pe care ii intalnisem mai devreme observa fiecare pasager. Cand ne-am apropiat de el, n-a spus ca nimeni nu prezenta semnalmentele hotului.
I-am multumit si dupa ce a plecat, Charlene s-a intors catre mine si a zambit.
– Trebuie sa plec, a spus, intinzandu-se sa ma imbratiseze. Iata numerele mele de telefon. Sper ca de data asta vom pastra legatura.
– As vrea sa ma asculti, i-am spus, si sa fii prudenta. Daca vezi ceva iesit din comun, cheama imediat politia.
– Sa nu-ti faci griji pentru mine, a spus. O sa fie bine.
Pentru o clipa, ne-am privit adanc in ochi.
– Si cu Manuscrisul cum va fi? am intrebat.
– Nu stiu. Banuiesc ca voi fi cu ochii pe stiri.
– Si daca vor fi cenzurate?
Mi-a daruit din nou unul din zambetele ei largi.
– Stiam eu, mi-a spus. Esti prins. Eram sigura ca o sa-ti placa. Mai bine spune-mi ce ai sa faci tu.
Am dat din umeri.
– Voi vedea daca pot afla mai multe.
– Bine. Si daca afli, da-mi de veste.
Ne-am despartit si ea s-a indepartat. S-am mai intors o data, facandu-mi semn cu mana, apoi a disparut pe un coridor. M-am intors la camionetasi am plecat acasa, spre lac, avand o singura oprire, pentru benzina.
Am ajuns si m-am asezat in balansoarul meu preferat de pe veranda. Seara rasuna de cantecul greierilor si al broastelor de iarba, iar in departare se auzea o privighetoare. Dincolo de lac, luna se cufundase in adanc, la apus, si-si trimitea spre mine imaginea tremuranda pe luciul apei.
Seara fusese interesanta, dar eu eram inca sceptic in legatura cu ideea de transformare culturala. Ca si multi altii, fusesem prins de idealismul social al anilor saizeci si saptezeci, si chiar de interesul pentru spiritualitatea anilor optzeci. Dar mi-era greu sa judec ce se intampla. Ce fel de informatie este aceea care are puterea sa schimbe intreaga lume? Totul suna mult prea idealist, mult prea indepartat. Oamenii traiesc pe aceasta planeta de multa vreme. De ce am castiga o viziune asupra existentei tocmai acum, atat de tarziu?
Am privit cateva minute luciul apei, apoi am stins lumina si m-am retras in dormitor, sa citesc.

A doua zi de dimineata m-am trezit brusc, pastrand inca proaspat in minte un vis. Am privit tavanul dormitorului timp de cateva minute, reamintindu-mi visul din plin. Se facea ca imi croiam drum prin padure, cautand ceva. Padurea era mare si extraordinar de frumoasa.
In cautarea mea, m-am pomenit in cateva situatii in care m-am simtit pierdut, ratacit si incapabil de a decide ce urma sa fac. Incredibil, in toate aceste momente cineva aparea din senin, tocmai pentru a-mi limpezi intentiile si faptele imediat urmatoare. N-am aflat care era obiectul cautarilor mele, dar m-am trezit din acest vis incredibil de optimist si increzator.

M-am ridicat si am vazut o raza de soare brazdand camera. Stralucea de particule de praf in suspensie. Am dat la o parte draperiile. Ziua era minunata: cer albastru, soare stralucitor. O briza usoara legana copacii. Lacul se incretea si sclipea in mii de lumini in aceasta parte a zilei, iar vantul racorea placut pielea uda a cuiva care tocmai ar fi iesit din apa.
Asa ca am iesit si am facut un plonjon. Dupa un timp, am iesit la suprafata si am inotat spre mijlocul lacului pe spate, privind la muntii mei iubiti. Lacul acesta se gasea intr-o vale inconjurata de trei masive, si fusese descoperit de bunicul meu in tineretile lui.
Erau aproape o suta de ani de cand batuse el aceste vai, un explorator copil, un om prodigios, care crestea intr-o lume inca salbatica, in care bizonii si indienii mai traiau in legea lor, pe versantul dinspre nord. Se jurase atunci ca va locui odata in aceasta vale cu copaci batrani si uriasi, cu sapte izvoare. In final a ajuns sa construiasca o cabana pe malul lacului si sa-l inconjoare in nenumarate plimbari impreuna cu tanarul nepot. N-am inteles niciodata fascinatia pe care aceasta vale o exercita asupra bunicului meu, dar am incercat intotdeauna sa mentin acest taram in afara civilizatiei, care in cele din urma l-a inconjurat de-a binelea.
Din mijlocul lacului vedeam o stanca rasarind langa creasta masivului nordic. Cu o zi inainte, pastrand traditia mostenita de la bunicul, urcasem spre acea piatra indrazneata, incercand sa-mi aflu pacea in peisajele si miresmele unice, in vantul care mangaia crestele arborilor. Si cum statusem acolo, privind lacul si frunzisul des al vaii de dedesubt, m-am simtit dintr-o data extraordinar de bine, ca si cum energia si panorama facusera dispara niste idei fixe pe care le aveam in minte. La doar cateva ore dupa aceasta, vorbeam deja cu Charlene si aflam ca exista un Manuscris.
Am inotat inapoi si m-am urcat pe podetul de lemn din fata cabanei. Era prea mult… Adica, stateam singur printre aceste coline, simtindu-ma cu totul nefericit de viata mea, cand, din senin, a aparut Charlene si mi-a explicat cauzele neastamparului meu, vorbindu-mi despre un vechi Manuscris, care promitea revelarea secretului existentei umane.
Am stiut ca sosirea Charlenei era exact acel gen de coincidenta despre care vorbea Manuscrisul, care era mai mult decat un eveniment ce izvora din hazard. Oare documentul avea dreptate? Am adunat noi incet, incet, in ciuda negarilor si criticilor, o „masa critica” de oameni constienti de aceste coincidente? Exista in acest moment oameni capabili sa inteleaga acest fenomen si, odata cu aceasta, scopul vietii insesi.
Si cum va fi aceasta intelegere? Nu pot sa nu ma intreb. Ne-o vor spune oare celelalte Viziuni ale Manuscrisului? A avut preotul dreptate?
Ma aflam in fata luarii unei decizii. Am simtit ca o noua cale, un nou punct de vedere se deschide in viata mea datorita acestui Manuscris. Problema era: ce trebuia facut acum? Puteam ramane aici, sau puteam gasi o cale sa cercetez mai departe. Mi s-a strecurat in minte si gandul unor posibile pericole. Cine a furat valiza Charlenei? Cineva care vroia sa tainuiasca Manuscrisul? Nu aveam de unde sti…
M-am gandit indelung la posibilele riscuri, dar intr-un sfarsit a invins optimismul din mine. M-am hotarat sa nu-mi mai fac probleme. Voi fi atent si cu bagare de seama, nu ma voi grabi.
Am revenit in casa si am sunat la o agentie de turism, prima pe care am gasit-o in cartea de telefoane. Mi s-a spus ca puteau foarte usor sa-mi aranjeze o excursie in Peru. De fapt, chiar aveam noroc: cineva tocmai renuntasela o rezervare de zbor si de hotel la Lima. Puteam sa beneficiez de acest serviciu si aveam si o reducere – mi-a spus agentul – daca plecam peste trei ore.
Trei ore?!

Capitolul II
Un prezent mai amplu

Dupa un impachetat agitat si o cursa rapida pe autostrada, am ajuns la aeroport exact la timp pentru a-mi lua biletul si pentru a ma imbarca in zborul catre Peru. Am intrat in avion, m-am asezat pe locul meu de la fereastra si m-a napadit oboseala.
Ma gandeam la un pui de somn, dar dupa ce m-am intins si am inchis ochii, mi-am dat seama ca nu puteam sa ma relaxez. M-am simtit dintr-o data nervos si nehotarat in legatura cu aceasta excursie. Nu e oare o prostie sa plec asa, fara nici o pregatire? Si unde ma duc in Peru? Cu cine iau legatura?
M-am mai intins o data si am respirat adanc. „Probabil ca va fi o excursie inutila – mi-am spus – doar o fuga in Peru si inapoi”. Pierdere de bani, probabil fara vreun alt rezultat.
Avionul s-a pus in miscare. Am inchis ochii si am simtit o usoara ameteala cand am atins viteza critica si aparatul s-a ridicat spre nori. M-am relaxat de-abia cand am ajuns in sfarsit la altitudinea de croazierasi am reusit sa adorm. M-am trezit insa dupa doar o jumatate de ora, cand avionul a trecut printr-o zona de turbulenta, si m-am decis sa merg sa ma intind in camera de dormit.
Cum mergeam pe culoar, am remarcat un barbat inalt, cu ochelari rotunzi, care statea de vorba cu o insotitoare de bord, langa un hublou. Avea parul saten inchis, si parea ca de vreo patruzeci si cinci de ani. Pentru o clipa am crezut ca il cunosc de undeva, dar privindu-l mai atent, mi-am spus ca nu face parte din cunoscutii mei. Trecand pe langa ei, am auzit o frantura de conversatie.
– Multumesc oricum, spunea barbatul. Am crezut ca in calatoriile atat de dese pe care le faceti in Peru ati auzit de Manuscris.
Apoi s-a intors si a pornit spre partea din fata a avionului.
Am ramas trasnit. Vorbea despre acelasi Manuscris? am mers totusi in camera de dormit, ca sa ma gandesc ce voi face. O parte din mine ar fi vrut sa uite intamplare. Poate ca vorbise despre altceva, despre cu totul alta carte.
M-am intors la locul meu si am inchis din nou ochii, hotarat sa dau uitarii incidentul de mai inainte, bucuros ca n-ar mai fi trebuit sa-l intreb pe omul acela despre ce a vorbit. Stand asa, m-a izbit amintirea starii pe care o traisem la lac. Daca acest om chiar avea informatii despre Manuscris? Ce s-ar intampla in acest caz? Evident, daca nu intrebam, n-aveam sa stiu niciodata.
M-am invartit putin printre aceste idei din mintea mea si, intr-un final, m-am ridicat si m-am indreptat si eu spre partea din fata a avionului. L-am gasit pe individ la jumatatea compartimentului. Exact in spatele lui era un loc liber. Am revenit la locul meu, mi-am luat lucrurile si m-am mutat acolo. Dupa cateva minute l-am batut pe umar.
– Scuze, am spus, dar v-am auzit vorbind despre un manuscris. Este cumva cel gasit in Peru?
A parut pe rand surprins si precaut.
– Da, acela, a spus, ezitand.
M-am prezentat si i-am povestit cum am fost informat de existenta Manuscrisului. S-a relaxat vizibil si s-a prezentat: Wayne Dobson, asistent la catedra de Istorie a Universitatii din New York.
Pe masura ce vorbeam, am observat o urma de iritare la domnul care sedea chiar langa mine. Isi lasase scaunul pe spate si incerca sa doarma.
– Ai vazut Manuscrisul? L-am intrebat pe profesor.
– O parte din el. Dar tu?
– Nu, insa o prietena mi-a povestit despre Prima Viziune.
Omul de langa mine si-a schimbat pozitia.
Dobson a privit catre el.
– Va rog sa ne scuzati. Stiu ca va deranjam. Nu v-ar fi mai comod sa schimbam locurile?
– Ba da. Ar fi de preferat.
Ne-am asezat alaturi.
– Spune-mi ce ai auzit despre Prima Viziune, a spus Dobson.
Am tacut o clipa, incercand sa adun in minte tot ce intelesesem.
– Cred ca Prima Viziune consta in constientizarea intamplarilor misterioase care schimba viata omului, iti da sentimentul ca mai exista si altceva.
M-am simtit absurd si ridicol spunand acestea.
Dobson a sesizat stanjeneala mea.
– Si ce crezi despre Viziunea aceasta? M-a intrebat.
– Nu stiu.
– Nu aduce cu bunul-simt din zilele noastre, nu-i asa? Nu te-ai simti mult mai bine daca ai da uitarii totul si te-ai intoarce la chestiuni mai practice?
Am ras si am dat din cap.
– Ei, oricine ar face-o. Chiar daca uneori avem o intuitie clara ca in viata se petrec mai multe lucruri, modul nostru obisnuit de gandire spune ca acestea sunt imposibil de cunoscut, si ideea de constienta este data la o parte. De aceea este necesara a Doua Viziune. Odata ce vom vedeaperspectiva istorica a constientei noastre, totul va parea mai adevarat.
Am dat din cap.

–         Si, ca istoric, crezi ca prezicerea din Manuscris in ceea ce priveste transformarea globala este exacta?
– Da.
– Ca istoric?!
– Da. Doar ca trebuie sa privesti istoria intr-un mod corect.
A respirat adanc.
– Crede-ma, spun asta ca unul care si-a petrecut multi ani cu studiul si predarea istoriei in mod gresit. M-am concentrat aproape exclusiv pe realizarile tehnologiei si pe marii oameni care au adus civilizatiei acest fel de progres.
– Si ce-i rau in aceasta abordare?
– Nimic, la o privire mai rapida. Dar cu adevarat importanta este viziunea asupra lumii in fiecare perioada istorica, sentimentele si gandurile oamenilor. Mi-a luat foarte multa vreme sa intelegasta. Istoria ar trebui sa furnizeze cunoasterea unui context mai larg in care are loc viata noastra. Istoria nu e numai o evolutie tehnologica, ci si evolutia gandirii. Prin intelegerea realitatii celor care au existat inaintea noastra, vedem de ce noi privim lumea asa cum o privim si care e contributia noastra la progresul care vine. Putem sa marcam loculin care ne vine randul, ca sa spun asa, in lunga dezvoltare a Civilizatiei si asta ar trebui sa ne arate incotro ne indreptam.
A tacut o clipa, apoi a adaugat:
– Efectul celei de A Doua Viziuni este sa furnizeze exact acest tip de perspectiva istorica, cel putin din punctul de vedere al gandirii occidentale. Ea plaseaza predictiile Manuscrisului intr-un context mai larg, care le face sa apara nu numai plauzibile, ci d-a dreptul inevitabile.
L-am intrebat pe Dobson cate viziuni vazuse si mi-a spus ca doar pe primele doua. A dat de ele, dupa spusele lui, auzind un zvon despre Manuscris si facand apoi o scurta excursie in Peru, cu trei saptamani in urma.
– Odata ajuns in Peru, a continuat el, am intalnit cativa oameni care mi-au confirmat existenta Manuscrisului, dar mi s-au parut speriati de moarte cand le-am cerut sa-mi vorbeasca despre el. Spuneau ca guvernul era innebunit de chestiunea aceasta si ameninta cu torturi fizice pe oricine avea copii sau raspandea informatii despreasta.
A devenit deodata serios.
– Asta m-a infuriat. Mai tarziu, un chelner de la hotel mi-a povestit despre un preot, cunoscut de-al lui, care vorbea deseori despre Manuscris. chelnerul a spus ca preotul incerca sa impiedice efortul guvernului de a distruge documentul. Evident, n-am rezistat tentatiei si m-am dus in locul unde preotul acela isi petrecea majoritatea timpului.
Probabil ca s-a vazut surpriza pe fata mea, pentru ca Dobson m-a intrebat, in mijlocul povestii:
– E totul in ordine?
– Prietene, i-am spus, persoana care mi-a vorbit mie despre Manuscris mi-a spus ca stia amanuntele de la un preot. Nu mi-a spus cum il cheama, dar se pare ca au reusit sa stea de vorba o data despre Prima Viziune. Ar fi trebuit sa-l intalneasca din nou, dar el n-a mai aparut.
– Poate ca e vorba despre una si aceeasi persoana, a spus Dobson, pentru ca nici eu nu l-am gasit. Casa era goala si parea nelocuita.
– Nu l-ai vazut niciodata?
– Nu, dar m-am hotarat sa caut pe-acolo. In spatele casei era un depozit vechi. Usa era deschisa, asa ca m-am decis sa intru. Dupa niste gunoaie, sub o bucata dintr-un perete prabusit, am gasit traducerile primelor doua Viziuni.
M-a privit cu inteles.
– Le-ai gasit cu totul intamplator?
– Da.
– Si le ai cu tine in aceasta calatorie?
A dat din cap.
– Nu. Le-am citit cu atentie si le-am lasat la niste colegi.
– Poti sa-mi faci un rezumat al celei de-a Doua Viziuni?
Dupa o lunga tacere, Dobson mi-a zambit, dand din cap:
– Presupun ca pentru asta suntem aici. A Doua Viziune aseaza constienta noastra prezenta intr-un context istoric mai larg. De fapt, cand deceniul anilor nouazeci se va sfarsi, nu numai ca vom incheia un secol, ci si un mileniu de istorie. Vom fi incheiat al doilea mileniu. Inainte ca noi, occidentalii, sa intelegem unde ne aflam si incotro mergem, trebuie sa ne fie foarte clar ce s-a intamplat in timpul acestei mii de ani.
– Mai exact, ce spune Manuscrisul despre asta? Am intrebat.
– Spune ca la sfarsitul mileniului al doilea – adica acum – vom fi capabili sa vedem aceasta perioada ca pe un intreg si vom identifica o preocupare speciala care s-a dezvoltat in ultima jumatate a acestui mileniu, pe care obisnuim sa o numim Epoca Moderna. Constienta noastra despre coincidentele de astazi este ca o trezire din aceasta preocupare.
– Si care ar fi preocuparea? Am intrebat.
Mi-a zambit pe jumatate, neincrezator.
– Esti gata sa retraiesti mileniul?
– Da, sigur. Povesteste-mi!
– Si cum fac asta?
– O sa te ajut eu.
A ezitat o clipa, privind pe fereastra relieful care se desfasura dedesubt. Timpul incepea deja sa se simta altfel.
– Am sa incerc, am spus pana la urma.
– Bine. Imagineaza-ti ca traiesti in anul o mie, in ceea ce noi am numit Evul Mediu. Primul lucru pe care trebuie sa-l intelegi este ca realitatea acelui timp era definita de puternicii oameni ai bisericii crestine. Prin pozitia lor, acestia aveau o foarte mare influenta asupra mintii populatiei. Si lumea pe care acesti oameni ai bisericii o descriu ca reala este, mai presus de toate, spirituala. Ei au creat o realitatein care in centrul vietii era ideea ca Dumnezeu are un plan pentru omenire. Inchipuie-ti acest lucru, a continuat el. Te gasesti in pozitia sociala a tatalui tau – care poate fi taran sau aristocrat – si stii ca intotdeauna vei fi „inchis” in aceasta clasa. Dar fara sa conteze clasa careia ii apartii sau activitatea pe care o desfasori, realizezi curand ca aceasta pozitie sociala este cu totul secundara fata de realitatea spirituala a vietii, asa cum este ea definita de oamenii bisericii. Descoperi ca viata inseamna trecerea unui test spiritual. Oamenii bisericii spun ca Dumnezeu a pus omenirea in mijlocul universului sau, inconjurata de intregul cosmos, pentru un singur scop: acela de a castiga sau a pierde salvarea sufletului. In acest proces, trebuie sa alegi corect intre doua forte opuse: puterea lui Dumnezeu si tentatiile inselatoare ale diavolului. Dar intelege ca nu esti singur in aceasta incercare, a continuat el. De fapt, fiind un simplu muritor, nu esti in masura sa-ti determini statutul in aceasta privinta. Acesta este terenul oamenilor bisericii. Ei sunt aceia care interpreteaza scripturile si iti spun cum sa faci fiecare pas pe drumul catre Dumnezeu, sau pe drumul ispitirii de catre Satana. Urmand instructiunile lor, poti fi sigur ca vei fi rasplatit la disparitia din aceasta viata. Dar daca dai gres si nu urmezi cursul prescris de ei, atunci… vei fi excomunicat sau damnat in vreun alt fel.
Dobson m-a privit intens.
– Manuscrisul spune ca aspectul important care trebuie inteles aici este ca lumea medievala este definita in termeni nelumesti. Toate fenomenele din viata – de la hazardul fulgerului sau cutremurului, pana la bogatia recoltelor sau moartea unui om drag – sunt definite fie ca vointa lui Dumnezeu, fie ca rautatea diavolului. Nu exista notiunile de clima, vreme, horticultura, boala. Toate acestea au aparut mai tarziu. In acest moment tu ii crezi pe oamenii bisericii. Lumea pe care tu o iei asa cum este functioneaza numai prin mijloace spirituale.
S-a oprit din vorbit si m-a privit.
– Intelegi?
– Da, pot vedea aceasta realitate.
– Bine. Acum imagineaza-ti ca incepe sa se fisureze.
– Cum adica?
– Viziunea medievala, intelegerea ta asupra lumii incepe sa se destrame in secolele al paisprezecelea si al cincisprezecelea. Mai intai, observi discrepante chiar la oamenii bisericii: violarea in secret a juramintelor de castitate, de exemplu, sau luarea de mita pentru a se face ca nu vad cum conducatorii vremii ignora legile sau scripturile. Aceste discrepante incep sa te alarmeze, pentru ca oamenii bisericii sunt singura legatura intre tine si Dumnezeu. Ei pretind acest lucru si tu ii crezi. Sa nu uiti ca ei sunt singurii cunoscatori ai cheii scripturilor, singurii arbitri ai salvarii tale. Dintr-o data te afli in mijlocul unei rebeliuni. Un grup condus de Martin Luther cere ruperea completa de crestinatatea papala. Oamenii bisericii sunt corupti – spun ei – si cer sfarsitul domniei preotilor asupra mintii oamenilor. Se formeaza biserici noi, bazate pe ideea ca fiecare om are dreptul sa aiba acces la scrierile sfinte in mod direct si are dreptul sa le interpreteze cum doreste, fara mijlocire. Tu privesti lucrurile cu neincredere, rebeliunea isi urmeaza cursul si reuseste. Oamenii bisericii incep sa piarda. Timp de secole, ei au facut realitatea si acum, in fata ochilor tai, isi pierd acest atu. In consecinta, intreaga lume se vede aruncata in indoiala. Consensul clar despre natura universului si scopul omului in lume, bazat pe descrierile preotilor, se prabuseste, lasandu-va pe tine si pe toti ceilalti care apartineti culturii occidentale, intr-o situatie foarte precara. In fapt, tu ai crescut fiind obisnuit cu o autoritate care sa-ti guverneze viata, care sa-ti defineasca realitatea, si fara acea directie exterioara te simti confuz, pierdut. Daca realitatea descrisa de oamenii bisericii si motivul existentei umane sunt gresite, atunci ce este corect?

S-a oprit un moment.
– Vezi impactul acestui colaps asupra oamenilor acelor zile?
– Presupun ca lucrurile erau oarecum instabile, am spus.
– Putin spus, a replicat el. A fost un val cutremurator. Vechea viziune asupra lumii era zdruncinata peste tot si in toate. De fapt, prin anii 1600, astronomii au dovedit, fara orice urma de indoiala, ca Soarele si astrele nu se invartesc in jurul Pamantului, asa cum sustinea biserica. Pamantul este doar o planeta mica, care se misca in jurul unui Soare minor al galaxiei, galaxie care contine miliarde de stele asemanatoare.
S-a inclinat spre mine.
– Acest lucru este important. Omenirea si-a pierdut locul de centru al Universului creat de Dumnezeu. Iti dai seama ce efect a avut? Acum, cand observi clima, sau cum cresc plantele, sau moartea fara de veste a cuiva, ceea ce simti este un acces de neliniste. Altadata ai fi spus ca Dumnezeu sau diavolul a vrut asa. toate lucrurile pe care inainte le-ai luat de bune, au nevoie acum de o noua definire, mai ales cand este vorba despre natura lui Dumnezeu si a relatiei tale cu El. Cu aceasta constienta, a continuat el, incepe Epoca Moderna. Spiritul democratic castiga teren, creste neincrederea in autoritatea papala si cea regala, acest lucru manifestandu-se ca fenomen de masa. Nu mai sunt acceptate definitiile spirituale ale universului, bazate pe speculatii sau pe credinta in scripturi. In ciuda pierderii sigurantei, nu se mai risca, nu se mai accepta ca societatea sa fie condusa de un singur grup, cum fusese cazul cu oamenii bisericii. Daca ai fi fost acolo, ai fi participat la crearea unui nou mandat pentru stiinta.
– Un ce?
– Ai fi privit acest univers nedefinit si ai fi gandit – cum au facut si ganditorii acelor zile – ca avem nevoie de o metoda de construire a consensului si o cale de explorare sistematica a lumii noi. Ai fi numit acest nou mod de a descoperi realitatea „metoda stiintifica”, ceea ce nu inseamna altceva decat testarea ideilor despre cum functioneaza legile universului, tragerea unor concluzii si prezentarea lor, pentru obtinerea acordului celorlalti. Apoi, a continuat, ai fi pregatit exploratori care sa iasa in acest nou univers, inarmati cu metode stiintifice si le-ai fi dat istorica misiune de a cerceta locuri si lucruri, de a afla cum functioneaza si ce inseamna faptul ca noi existam aici. Stii ca ti-ai pierdut increderea in Universul-condus-de-Dumnezeu si, din aceasta cauza, si certitudinea asupra existentei lui Dumnezeu insusi. Simti ca ai o metoda, o posibilitate deconstruire a unui context si asa poti descoperi natura a tot ceea ce te inconjoara, inclusiv a lui Dumnezeu, inclusiv a adevaratului scop al existentei omenirii pe aceasta planeta. Trimiti exploratori care sa determine adevarata natura a situatiilor si sa-ti dea raportul.
S-a oprit si m-a privit.
– Manuscrisul, a continuat, spune ca din acest punct incepe preocuparea din care ne trezim acum. Am trimis exploratori care sa ne aduca explicatii complete asupra existentei noastre, dar din cauza complexitatii universului, ei nu s-au putut intoarce imediat.
– Care a fost preocuparea?
– Priveste din nou din perspectiva acelei perioade. Cand metoda stiintifica n-a putut veni cu un nou portret al lui Dumnezeu si cu un nou tablou al scopului omenirii, cultura vestica a fost afectata foarte puternic de lipsa de certitudine si de sens. Trebuia sa facem altceva pana cand primeam raspunsul la intrebarilor noastre. Mai tarziu, s-a ajuns la o situatie care parea logica. Ne-am privit si ne-am spus: ei bine, de vreme ce exploratorii nostri n-au venit inapoi cu adevarata noastra situatie spirituala, de ce sa nu o ducem bine asa cum suntem, atata timp cat suntem in asteptare? Stim destul ca sa manipulam aceasta noua lume in beneficiul nostru, asa ca de ce sa nu ne ridicam intre timp standardul de viata si gradul de securitate in lume?
S-a uitat la mine si a ras.
– Si asta am si facut. Acum patru secole. Ne-am scuturat de sentimentul ca suntem pierduti si am luat fraiele in mainile noastre, concentrandu-ne pe cucerirea Pamantului si folosirea resurselor lui pentru imbunatatirea situatiei noastre, si doar acum, la apropierea sfarsitului de mileniu, vedem ceea ce am facut. Lucrul asupra caruia ne-am concentrat a devenit preocuparea noastra. Ne-am pierdut pe noi insine, creand o siguranta secundara, economica, inlocuind siguranta spirituala pierduta. Intrebari de genul: „De ce existam?”, „Ce se petrece in lume din punct de vedere spiritual?” au fost marginalizate si reprimate in acelasi timp.

M-a privit foarte intens si a adaugat:
– Munca pentru a ne face supravietuirea mai usoara a devenit o ratiune de a trai in sine si pentru sine si noi am uitat, putin cate putin, intrebarea initiala. Am uitat ca inca nu stim pentru ce existam.

Pe fereastra, departe, sub noi, se vedea un oras mare. Judecand dupa traseul zborului nostru, am dedus ca era Orlando, in statul Florida. M-a izbit geometria regulata a bulevardelor si strazilor, ordinea si planificarea limpede cu care au construit oamenii. L-am privit pe Dobson. Avea ochii inchisi si parea sa doarma. Aproape o ora imi vorbise de A Doua Viziune, apoi, in timpul pranzului, i-am povestit despre Charlene si despre decizia mea de a merge in Peru. Apoi, n-am mai putut decat sa urmaresc norii si sa ma gandesc la spusele lui.
– Ce crezi despre toate astea? M-a intrebat brusc, privindu-ma oarecum somnoros. Ai prins sensul celei de A Doua Viziuni?
– Nu sunt sigur.
A salutat un pasager care trecea pe culoar.
– Nu te simti ca si cum ai avea o perspectiva mai clara asupra lumii? Vezi cat de preocupat a fost fiecare? Aceasta perspectiva explica totul. Cati oameni cu grupa sanguina A2 cunosti, care sunt asudati de munca, sau sufera de boli generate de stres si nu se pot linisti? Nu se linistesc pentru ca folosesc tot felul de obisnuinte de a se distrage si reduc viata la aspectul ei practic. Fac asta pentru a evita sa-si aminteasca cat sunt de nesiguri in legatura cu viata lor. A Doua Viziune extinde constienta noastra asupra timpului istoric, a adaugat el. Ne arata cum sa observam cultura, nu numai dinperspectiva vietii noastre, ci si din perspectiva intregului mileniu. Ne reveleaza preocuparea pe care am avut-o si ne ridica deasupra ei. Tocmai ai experimentat aceasta lunga istorie. Acum traiesti intr-un prezent mai amplu. Cand privesti omenirea acum, ar trebui sa fii capabil sa-i vezi obsesia, enorma preocupare pentru progresul economic.
– Si ce e rau in asta? Am protestat eu. Asta a facut civilizatia occidentala.
L-a pufnit rasul…
– Sigur, ai dreptate. Nimeni nu spune ca ar fi ceva rau. De fapt, in Manuscris se spune ca preocuparea a fost necesara pentru dezvoltare, a fost un stadiu in evolutia omului. Acum, in mod clar, omenirea a petrecut destul timp in bunastare. Ce este in spatele vietii pe aceasta planeta? De ce suntem noi aici?
L-am privit indelung, apoi am intrebat:
– Crezi ca urmatoarele Viziuni vor explica acest „de ce”?
Dobson a facut un gest cu capul.
– Cred ca merita o privire. Sper ca nimeni nu va distruge restul Manuscrisului pana avem noi sansa sa aflam.
– Dar cum crede guvernul peruan ca poate sa distruga un document atat de important si sa treaca cu usurinta peste toate acestea? Am intrebat.
– O fac pe ascuns, mi-a raspuns el. versiunea oficiala este ca Manuscrisul nici nu exista.
– Banuiesc ca lumea stiintifica este cu ochii pe ei.
M-a privit cu o expresie hotarata.
– Suntem. De aceea ma intorc in Peru. Reprezint zece oameni de stiinta importanti, care cer ca acest Manuscris sa fie facut public. Am si trimis o scrisoare conducatorilor guvernului peruan, spunandu-le ca le cer si ca le astept colaborarea.
– Inteleg. Ma intreb care va fi raspunsul.
– Probabil ca vor nega. Dar macar ar fi un inceput oficial…
S-a intors, adancit in ganduri si eu m-am uitat din nou pe fereastra. Cum priveam in jos, m-a izbit faptul ca avionul in care calatoream era rezultatul a patru secole de progres. Am invatat mult despre folosirea resurselor pe care le-am gasit pe Pamant. Oare cati oameni, m-am intrebat, cate generatii au fost necesare pentru a crea toate produsele si a le intelege suficient pentru a construi acest avion? Si cati nu si-au petrecut intreaga viata concentrati pe un aspect marunt, pe un singur pas, fara macar sa ridice capul de la aceasta preocupare?
Intr-o clipa, intreaga perspectiva istorica pe care Dobson mi-o prezentase mai devreme a parut sa se integreze pe deplin in constiinta mea. Mileniul se contura cu claritate, ca si cum ar fi facut parte din viata mea. Acum o mie de ani am trait intr-o lume in care Dumnezeu si spiritualitatea umana erau bine definite. Apoi, acest lucru s-a pierdut, sau mai bine zis oamenii au hotarat ca povestea era ceva mai cuprinzatoare. In consecinta, au fost trimisi exploratori care sa descopere adevarul-adevarat si sa vorbeasca despre el, iar cand am vazut ca aceasta dureaza prea mult, am devenit preocupati de un scop nou, material: acela de a ne crea confort.

Am descoperit ca pepitele de metal pot fi topite si modelate, formand tot felul de obiecte. Am inventat surse de energie, mai intai aburul, apoi produsele petroliere, electricitatea si fisiunea nucleara. Am sistematizat agricultura si productia de masa si am creat astfel stocuri foarte mari de bunuri si uriase retele de distributie.
Motorul acestor fapte a fost chemarea progresului, dorinta individului de a-si obtine siguranta, scopul lui intermediar, in asteptarea adevarului. Ne-am decis sa ne facem viata confortabila si placuta, noua si copiilor nostri, iar in patru sute de ani aceasta simpla preocupare a creat aceasta lume in care aproape orice poate fi produs si consumat. A mai aparut insa o problema: in concentrarea noastra obsesiva asupra cuceririi naturii in scopul de a ne spori confortul, am lasat in urma noastra resursele naturale poluate si consumate, in pragul colapsului. Nu se poate merge mai departe pe acest drum.
Dobson are dreptate. A Doua Viziune face cu adevarat din constienta un lucru inevitabil. Am atins climatul scopului nostru cultural. Am indeplinit ceea ce, ca si colectivitate, am hotarat ca era de facut si pe masura ce acest lucru s-a intamplat, preocuparea a scazut si s-a desteptat in noi altceva. Aproape ca vad incetinind avantul Epocii Moderne la apropierea sfarsitului de mileniu. Se contureaza si se intregeste acum o obsesie veche de patru sute de ani. Am creat mijloacele sigurantei materiale si acum pare-se ca suntem gata – croiti, de fapt – sa aflam de ce am facut-o.
Vedeam pe fetele pasagerilor din jur semnele preocuparii, dar si strafulgerari instantanee de constienta. Ma intreb, cati oare au remarcat de fapt aceste coincidente?

Avionul a inceput sa coboare, insotitoarea de zbor ne-a anuntat apropiata aterizare la Lima.
I-am spus lui Dobson numele hotelului unde aveam rezervare si l-am intrebat unde va locui. Am constatat ca nu prea departe de mine.
– Ce planuri ai? Am intrebat.
– M-am tot gandit la asta, mi-a raspuns. In primul rand, cred ca voi trece pe la ambasada americana, sa le spun ca sunt aici, ca sa nu zica dupa aceea ca nu au stiut.
– Buna idee.
– Apoi am sa incerc sa discut cu oamenii de stiinta peruani, cu cat de multi voi putea. Cei de la Universitatea din Lima mi-au spus deja ca nu au cunostinta de nici un Manuscris, dar mai sunt si altii care lucreaza pe la ruine si care s-ar putea sa vrea sa-mi spuna cate ceva. Dar tu? Care sunt planurile tale?
– N-am nici un plan, am raspuns. Te deranjeaza daca vin cu tine?
– Nu. chiar vroiam sa-ti propun sa ma insotesti.
Dupa aterizare, ne-am luat bagajele si ne-am inteles sa ne intalnim putin mai tarziu in hotelul lui Dobson. Am iesit din aeroportsi am luat un taxi, in ultimele raze ale amurgului. Aerul era uscat si vantul taios.
Cum am pornit, am observat un alt taxi plecand imediat dupa noi si care apoi a ramas in urma, blocat in trafic. O vreme ne-a urmarit si nu am putut sa ma impiedic sa privesc mereu inapoi. Am simtit nervozitatea drept in stomac. I-am cerut soferului, care intelegea engleza, sa nu ma duca direct la hotel, ci sa ocoleasca putin pe strazi, pentru ca eram interesat de panorama. S-a executat fara sa comenteze. Taxiul din spate m-a urmat. Oare ce insemnau toate astea?
Cand am ajuns la hotel, i-am spus soferului sa nu iasa din masina si m-am prefacut ca vreau sa platesc si sa plec. Taxiul urmaritor a oprit intr-o curba, la o oarecare distanta, si din el a coborat un barbat care s-a grabit catre intrarea in hotel.
Am sarit inapoi in taxiul meu, trantind usa, si i-am spus soferului sa demareze. Indepartandu-ne, l-am vazut pe barbatul de mai inainte fugind spre mijlocul strazii si uitandu-se dupa noi. Vedeam fata soferului in oglinda retrovizoare. Era cu ochii pe mine, vizibil incordat.
– Imi cer scuze, i-am spus eu. M-am decis sa schimb hotelul.
Am incercat sa zambesc si apoi i-am spus sa ma duca la hotelul lui Dobson, desi o parte din mine simtea nevoia imperioasa de a merge la aeroport si de a lua primul zbor spre State.

Cam la cincizeci de metri de destinatie, i-am spus soferului sa opreasca.
– Asteapta aici. Revin imediat.
Strazile erau pline de lume, majoritatea peruani. Din cand in cand mai vedeam si americani sau europeni si asta m-a facut sa ma simt mai sigur. M-am oprit la cativa metri de intrarea in hotel. Ceva parea sa nu fie in ordine. Deodata, cum stateam eu si ma uitam, s-au auzit impuscaturi, tipete… Multimea din fata mea s-a aruncat la pamant, eliberandu-mi vederea spre alee. Dobson fugea spre mine, speriat. Cateva siluete il urmareau. Unul a tras in aer si l-a somat pe Dobson sa se opreasca.
Acesta m-a vazut in timp ce alerga.
– Fugi! Mi-a strigat. Fugi, pentru numele lui Dumnezeu!
M-am intors si am fugit si eu, speriat. In fata am observat un gard inalt de vreo doi metri. M-am chinuit sa ma prind de el si sa ma ridic. Cand m-am impins in sus, pe gard, am privit inapoi. Dobson alerga disperat. S-au mai tras cateva focuri si, in final, s-a impiedicat si a cazut.
Am continuat sa alerg orbeste, agatand lazi de gunoi si stive de cutii. Un moment am crezut ca aud pasi in urma mea, dar n-am indraznit sa ma uit inapoi. In fata, aleea dadea intr-o alta strada, plina de lume, care parea sa nu fi bagat nimic de seama. Ajungand acolo, am privit in urma, cu inima bubuindu-mi in piept. Nu ma urmarea nimeni. Am mers grabit pe trotuarul din dreapta, incercand sa ma pierd in multime. Ma tot intrebam de ce fugiseDobson? Fusese oare ucis?
– Stai putin, am auzit o soapta peste umarul stang.
Am incercat sa fug, dar am fost prins de brat.
– Te rog, stai putin, mi-a spus din nou. Am vazut totul. Incerc sa te ajut.
– Cine esti? Am intrebat tremurand.
– Ma numesc Wilson James, a spus. Iti voi da explicatiile mai tarziu. Acum trebuie sa plecam de aici.
Ceva in vocea lui mi-a dat incredere, mi-a calmat panica si m-am hotarat sa-l urmez. Am intrat intr-un magazin de articole de piele. I-a facut semn omului de la tejghea si m-a condus intr-o camaruta din spate. A inchis usa dupa noi si a tras draperiile.
Era un barbat ca la vreo saizeci de ani, dar care parea mult mai tanar.
Poate din cauza luminitei din ochi. Pielea ii era aramie si parul negru. Arata ca un peruan, insa engleza pe care o vorbea suna autentica. Purta un tricou albastru si blugi.
– Esti in siguranta aici, cel putin pentru o vreme, mi-a spus. De ce te-au fugarit?
N-am raspuns.
– Esti aici din cauza Manuscrisului, nu-i asa? m-a intrebat.
– De unde stii?
– Presupun ca barbatul care era cu tine era aici din acelasi motiv.
– Da. Numele lui e Dobson. Dar cum de stii ca eram doi?
– Locuiesc intr-o camera pe strada aceea. Eram la fereastra si am vazut toata urmarirea.
– Dobson a fost impuscat pana la urma? Am intrebat, speriat de raspuns.
– Nu stiu, mi-a spus. N-as putea fi sigur. Cand am vazut ca tu ai scapat, am fugit pe scara din dos ca sa-ti ies inainte. Am vrut sa-ti vin in ajutor.
– De ce?
Pentru o clipa m-a privit ca si cum n-ar fi fost sigur cum sa raspunda la intrebare. Apoi expresia i s-a schimbat.
– Nu ma vei intelege, dar stateam acolo la fereastra si ma gandeam la un vechi prieten, care acum este mort. A murit pentru ca a crezut ca oamenii trebuie sa afle despre manuscris. cand am vazut ce se intampla pe strada, am simtit ca trebuie sa te ajut.
Avea dreptate. N-am inteles, dar am avut sentimentul ca mi-a spus adevarul-adevarat. Eram gata sa-i pun o alta intrebare, cand a inceput din nou sa vorbeasca.
– Vom discuta toate acestea mai tarziu. Mai bine ne-am duce intr-un loc mai sigur.
– Wilson, asteapta putin, i-am spus. Eu as vrea sa ma intorc in Statele Unite. Cum as putea sa fac asta acum?
– Spune-mi Wil, a zis. Nu cred ca trebuie sa mergi la aeroport, cel putin nu inca. Daca te vor mai cauta, vor incerca si acolo, mai mult ca sigur. Am niste prieteni care locuiesc in afara orasului. Te vor ascunde ei. Mai exista posibilitati de iesire din tara, poti sa alegi chiar. Cand vei dori, iti voi explica ei unde trebuie sa te duci.
A deschis usa camerei si s-a uitat atent prin magazin, apoi a iesit si a facut un scurt control si pe strada. S-a intors si mi-a facut semn sa-l urmez. Ne-am indreptat amandoi spre un jeep albastru. Cand am urcat in masina am observat ca pe bancheta din spate se gaseau, impachetate cu grija, hrana, saci de dormit, un cort, ca pentru o excursie mai lunga.
Am demarat in tacere. M-am lasat pe speteaza scaunului pe care stateam, in dreapta, si am incercat sa ma gandesc. Stomacul imi era contractat de frica. Nu ma asteptasem la asta. Daca m-ar fi prins, m-ar fi arestat si m-ar fi aruncat intr-o inchisoare peruana, sau chiar m-ar fi ucis. Trebuia cumva sa-mi dau seama de situatie. Eram fara haine, dar, din fericire, aveam bani, o carte de credit si, din cine stie ce motiv, incredere in Wil.

–         Ce-ati facut, tu si tipul acela, Dobson, ca sa-i puneti pe oamenii aia pe urmele voastre? A intrebat Wil, fara de veste.
– Nimic de care sa am stiinta, am raspuns. M-am intalnit cu Dobson in avion. Este istoric si e in Peru pentru o investigare oficiala asupra Manuscrisului. Reprezinta aici un grup mai mare de oameni de stiinta.
Wil a parut surprins.
– Guvernul stia ca vine?
– Bineinteles, pentru ca scrisese deja catorva oficiali, cerandu-le colaborarea. Nu pot sa cred ca acestia au incercat sa-l aresteze. Nu avea nici macar copii ale Manuscrisului asupra lui.
– Are copii dupa Manuscris?
– Numai ale primelor doua Viziuni.
– N-aveam idee ca exista copii si in Statele Unite. Cand a facut rost de ele?
– Intr-o calatorie mai veche i s-a povestit despre un preot care cunostea Manuscrisul. Pe preot nu l-a gasit, in schimb a gasit copiile, ascunse in spatele casei acestuia.
Wil s-a intristat dintr-o data.
– Jose! A spus.
– Cine?
– Prietenul despre care ti-am vorbit mai devreme, cel care a fost ucis. Era hotarat sa faca tot ce poate ca tot mai multi oameni sa auda de Manuscris.
– Dar ce s-a intamplat cu el?
– A fost ucis. Nu stim de catre cine. Trupul lui a fost gasit departe, in padure, la cativa kilometri buni de casa. Ma gandesc ca avea dusmani.
– Guvernul?
– Oameni din guvern sau dintre capii bisericii.
– Biserica ar putea merge atat de departe?
– Poate ca da. Biserica este, pe ascuns, impotriva Manuscrisului.
Exista cativa preoti care ii inteleg mesajul si il apara, dar trebuie sa fie cat se poate de atenti. Jose vorbea deschis cu oricine vroia sa stie. L-am prevenit inca de acum cateva luni, i-am spus sa fie putin mai diplomat, sa nu dea copii oricui i se intampla sa i le ceara. Dar de fiecare data mi-a spus ca face ceea ce stie ca trebuie sa faca.
– Cand a fost descoperit Manuscrisul?
– A fost tradus prima oara acum trei ani, dar nimeni nu stie cand a fost gasit. Originalul a circulat ani de zile, cel putin asa credem, printre indieni, unde a fost gasit de catre Jose. A reusit sa-l traduca singur. Bineinteles, cand biserica a aflat despre ce era vorba in Manuscris a incercat sa-l elimine complet. Acum tot ce avem sunt doar niste copii. Credem ca au distrus deja originalul.
Am iesit din oras inspre est si ne-am angajat pe un drum ingust, cu doua benzi, printr-o zona foarte intens irigata. Am trecut pe langa cateva cabane de lemn, apoi pe langa o ferma mare, cu garduri scumpe.
– Dobson ti-a povestit despre primele doua Viziuni? M-a intrebat.
– Mi-a povestit despre A Doua Viziune. Despre prima imi povestise mai inainte o prietena. Si ea vorbise mai demult cu un preot. Chiar Jose, presupun.
– Si intelegi aceste doua viziuni?
– Cred ca da.
– Intelegi ca intalnirile intamplatoare au, deseori, un inteles mai profund?
– Pare ca aceasta calatorie a mea nu e altceva decat un lung sir de coincidente.
– Asta incepe sa se intample atunci cand devii atent si conectat la energie.
– Conectat?
Wil a zambit.
– Aceasta apare mai tarziu in Manuscris.
– As vrea sa aud mai multe pe tema asta, am spus.
– O sa vorbim mai tarziu, mi-a spus, intrand cu jeepul pe un drum de tara. La o suta de metri mai departe, se ridica o casa simpla, din lemn. Wil a oprit sub un copac mare, undeva in dreapta constructiei.
– Prietenul meu lucreaza pentru un mare latifundiar, a spus el, si ii da spre folosinta casa aceasta. Proprietarul e foarte puternic si sustine in secret Manuscrisul. O sa fii in siguranta aici.
O luminita s-a aprins pe veranda si un barbat scund, corpolent, cu aspect de bastinas peruan, s-a grabit sa ne intampine, cu un zambet larg si cateva replici pline de entuziasm, in spaniola. Cand a ajuns langa noi, l-a batut pe umar pe Wil si m-a privit cu amabilitate. Wil i-a cerut sa vorbeasca in engleza, apoi a facut prezentarile.
– Are nevoie de putin ajutor, i-a spus Wil, vrea sa se intoarca in State, dar trebuie sa fie foarte atent. Cred ca am sa-l las la tine.
Omul l-a privit atent pe Wil.
– Iar pleci dupa A Noua Viziune, nu-i asa? a intrebat.
– Da, i-a raspuns Wil.
Am coborat din masina si am pornit-o spre casa, in urma lui Wil si a prietenului sau, care discutau ceva, dar nu-i puteam auzi. La un moment dat omul s-a despartit de Wil, spunand:

–         Ma duc sa fac pregatirile.
– Ce-a vrut sa spuna, am intrebat in timp ce ma apropiam, despre A Noua Viziune?
– Este o parte a Manuscrisului care nu a fost gasita niciodata. In textul original erau opt Viziuni, dar exista si o mentiune a celei de-a noua. Multi au plecat in cautarea ei…
– Stii unde se afla?
– Nu, nu chiar.
– Si atunci cum o vei gasi?
Wil a zambit.
– In acelasi fel in care Jose le-a gasit pe celelalte opt. In acelasi fel in care tu le-ai gasit pe primele doua si apoi ai dat peste mine. Daca te poti conecta si poti construi suficienta energie, evenimentele pe care tu le numesti coincidente vor incepe sa se intample foarte coerent.
– Spune-mi, cum se face asta? Care Viziune o spune?
Wil m-a privit ca si cum ar fi vrut sa-mi evalueze nivelul de intelegere.
– Nu e numai o Viziune care-ti spune cum sa te conectezi. Aceasta informatie se gaseste in toate. Adu-ti aminte de A Doua Viziune, care spune cum exploratorii vor fi trimisi in lume ca sa utilizeze o metoda stiintifica de descoperire a sensului vietii omului pe aceasta planeta si cum acestia nu se vor intoarce imediat.
– Da.
– Ei bine, restul Viziunilor reprezinta raspunsurile care vin, in sfarsit, inapoi. Dar nu izvorasc doar din stiinta. Raspunsurile despre care vorbesc ei vin din multe, multe domenii de investigatie. Descoperirile fizicii, psihologiei, misticismului, religiei, revin impreuna intr-o noua sinteza, bazata pe perceperea coincidentelor. Invatam in amanunt ce inseamna coincidentele, cum lucreaza ele, si pe masura ce facem asta, construim o noua abordare a vietii, Viziune cu Viziune.
– Atunci, vreau sa stiu despre fiecare Viziune, am spus. Poti sa mi le explici, inainte sa pleci?
– Am aflat ca lucrurile nu se fac asa. Le vei descoperi pe rand, pe fiecare in alt mod.
– Cum?
– Pur si simplu. Nu e de-ajuns numai sa ti se povesteasca. Ai avea informatia, dar ti-ar lipsi intuitia, Viziunea in sine. Trebuie sa le descoperi in decursul vietii.
Ne-am privit in liniste. Wil a zambit. Conversatia cu el ma facea sa ma simt incredibil de viu.
– Si de ce pornesti dupa A Noua Viziune acum? L-am intrebat.
– Este momentul potrivit. Am fost ghid aici, cunosc locurile, inteleg toate cele opt Viziuni… Cand stateam la fereastra si ma uitam in strada, gandindu-ma la Jose, am luat hotararea sa pornesc inca o data spre nord. A Noua Viziune trebuie sa fie pe undeva pe acolo. Stiu asta. Pe de alta parte, nu intineresc. Stiu ca este cea mai importanta dintre Viziuni. Le pune pe toate celelalte intr-o perspectiva unica si ne dezvaluie adevaratul scop al vietii.
S-a oprit deodata, cu o expresie grava pe fata.
– As fi fost deja plecat de o jumatate de ora, daca n-as fi avut senzatia suparatoare ca am uitat ceva.
S-a oprit din nou.
– Atunci cand ai aparut tu.
Ne-am privit indelung.
– Crezi ca trebuie sa vin cu tine? am intrebat.
– Tu ce crezi?
– Nu stiu, am spus, nesigur pe mine.
Ma simteam confuz. Povestea calatoriei mele in Peru mi se perinda in minte: Charlene, Dobson si acum Wil… Venisem in Peru de curiozitate si acum ma ascundeam ca un fugar si nu stiam care-mi va fi pasul urmator. Ciudat insa, in loc sa fiu ingrozit si panicat cu totul, eram intr-o stare de efervescenta. Ar fi trebuit sa-mi mobilizez toate instinctele si toata mintea pe care o aveam, ca sa-mi gasesc drumul catre casa, si eu vroiam intr-adevar sa merg cu Wil, catre primejdii mult mai mari, fara indoiala.
Cum stateam si-mi cantaream sansele, mi-am dat seama ca de fapt nu prea aveam de ales. A Doua Viziune imi inchisese toate posibilitatile de a da inapoi si de a ma refugia in vechile mele preocupari. Daca vroiam sa raman constient, singurul drum era inainte.
– Vom petrece noaptea aici, a spus Wil. Asa ca numai maine dimineata trebuie sa iei o hotarare.
– M-am hotarat deja, i-am spus. Vreau sa merg cu tine.
Capitolul III
Este vorba despre energie

Ne-am sculat dis-de-dimineata si am mers spre rasarit, pana pe la amiaza, in liniste. Mai devreme, Wil imi spusese ca va conduce direct spre un drum care traversa Anzii catre High Selva, un fel de zona deluroasa si impadurita, dar nu mai daduse si alte informatii.
Il mai intrebasem cate ceva despre el si despre locul spre care ne indreptam, dar ma „expediase” politicos, facandu-ma sa inteleg ca dorea sa se concentreze asupra drumului. Intr-un sfarsit, am tacut si eu si m-am concentrat mai bine asupra peisajului. Varfurile muntilor se vedeau desenate pe cer, impresionante.

Cam pe la pranz, trecand de ultimul pisc, ne-am oprit si am mancat cate ceva, in masina, privind catre valea adanca si stearpa care se casca sub noi. De cealalta parte erau delusoare pline de verdeata. Cand am mancat, Wil a spus ca vom petrece noaptea la Viciente Lodge, un conac din secolul al nouasprezecelea, care apartinuse pe vremuri bisericii catolice spaniole. Viciente era acum proprietatea unui prieten de-al lui si era folosita ca un loc select, pentru conferinte stiintifice si intalniri de afaceri.
Dupa aceasta scurta explicatie, am pornit din nou la drum. Dupa numai o ora, am ajuns la Viciente si am intrat pe proprietate pe o poarta enorma din fier, cu stalpi de piatra, pe o alee de pietris. Inca o data am inceput sa intreb cate ceva despre Viziuni si despre scopul vizitei noastre si, la fel ca mai devreme, Wil mi-a retezat intentiile, indemnandu-ma sa ma bucur de peisaj.
Frumusetea de acolo m-a napadit dintr-o data. Eram inconjurati de livezi si de pajisti pline de culoare, iarba parea neobisnuit de verde si de sanatoasa. Crestea deasa, chiar si sub stejarii gigantici ce se inaltau la fiecare cincizeci de metri. Copacii acestia aveau ceva care ma atragea intr-un mod neobisnuit, dar nu puteam spune ce anume.
Dupa cateva sute de metri, drumul o lua la stanga si urca usor. Pe varful acelei movile se gasea casa, o cladire mare, in stil spaniol, din lemn nefasonat si din piatra cenusie. De afara parea sa aiba cel putin cincizeci de camere, iar pe fatada din stanga se intindea o veranda uriasa, cu geamuri. In curtea din jur erau stejari si mai mari decat cei vazuti inainte, iar pe marginile aleilor cresteau plante exotice si tufisuri pline de flori. Se vedeau grupuri de oameni discutand, si pe terasa si pe aici.
Cand ne-am dat jos din jeep, Wil a ramas o secunda sa priveasca peisajul. Dincolo de casa, inspre est, dealul cobora si apoi se ascundea intre pajisti si paduri.Dupa el, in departare, se zareau alte dealuri, aproape albastrui din cauza distantei.
– Ar trebui sa intru, sa vad daca au camere pentru noi, a spus Wil. De ce nu te plimbi putin pe aici? O sa-ti placa locul acesta.
– Nu mai spune! Am exclamat.
S-a intors spre mine, dupa cativa pasi.
– Treci pe la gradinile cercetatorilor. Ne vedem la cina.
Era evident ca Wil ma lasa singur dintr-un anume motiv, dar nu prea imi pasa daca il stiu sau nu. Ma simteam minunat, nu aveam timp de ghicitori. Wil imi spusese ca datorita banilor grei pe care ii scotea din turism, Viciente fusese lasat in pace de catre guvern, chiar daca era un loc unde Manuscrisul era pomenit frecvent.
Am pornit-o spre sud. M-au atras copacii impunatori si o alee serpuitoare. Ajuns la copaci, am remarcat ca mai incolo aleea ducea spre o portita de fier si apoi cobora cateva scari de piatra, intr-o pajiste plina cu flori salbatice. La distanta se vedea o livada, un perete abrupt de stanci si padure. La portita m-am opritsi am respirat adanc, din plin, admirand frumusetea ce mi se asternea inaintea ochilor.
– E foarte frumos, nu-i asa? m-a intrebat o voce, de undeva din spate.
M-am intors repede. O femeie trecuta bine de treizeci de ani, cu un saculet atarnand pe spate, se oprise langa mine.
– Este, intr-adevar, am spus. Nu am mai vazut asa ceva asemanator.
Am privit o vreme campul deschis, plin cu cascade de plante tropicale atarnand peste terase, de-o parte si de alta. Apoi am intrebat:
– Stii cumva unde sunt gradinile cercetatorilor?
– Da, cum sa nu. Chiar ma duceam intr-acolo. Iti voi arata.
Dupa ce ne-am prezentat, am coborat scarile si am pornit-o pe aleea care ducea spre sud. Numele femeii era Srah Lorner. Avea parul usor argintiu si ochii albastri, iar intreaga ei infatisare ar fi putut fi descrisa drept copilaroasa daca nu ar fi avut o figura foarte serioasa. Am mers in tacere cateva minute.
– E prima ta vizita aici? M-a intrebat.
– Da, am spus, si nici nu stiu prea multe despre acest loc.
– Eu am tot venit pe aici si, pus cap la cap, pot spune ca am fost un an in acest loc, asa ca as putea sa-ti dau cateva lamuriri. Cam acum douazeci de ani, aceasta proprietate a devenit foarte populara, ca un fel de for stiintific international. Tot felul de organizatii stiintifice au tinut conferinte si intalniri aici, in special pe teme de biologie si fizica. Acum cativa ani…
A ezitat o secunda, scrutandu-ma cu privirea.
– Ai auzit de Manuscrisul care a fost descoperit aici, in Peru?

–         Da, am spus. Am auzit de primele doua Viziuni.
As fi vrut sa-i spun cat de fascinat eram de acest document, dar m-am abtinut, intrebandu-ma daca puteam avea incredere totala in ea.
– M-am gandit eu ca s-ar putea sa fie asa, a spus ea. Pareai ca incerci sa te acordezi la energia de aici.
Treceam peste un podet de lemn, care traversa un mic canion.
– Ce energie? Am intrebat.
S-a oprit si s-a sprijinit de balustrada.
– Ai cunostinta despre a Treia Viziune?
– Nu.
– Descrie o noua intelegere a lumii fizice. Spune ca noi, oamenii, vom invata sa percepem ceea ce inainte era o forma de energie invizibila. Conacul acesta a devenit loc de intalnire pentru oamenii de stiinta interesati in a studia acest fenomen si a discuta despre el.
– Oamenii de stiinta cred ca aceasta energie este reala? Am intrebat.
S-a intors, pornind din nou spre pod.
– Numai cativa. Incercam sa-i stimulam putin.
– Esti om de stiinta, deci.
– Predau fizica la un mic colegiu din Maine.
– Si de ce alti oameni de stiinta nu sunt de acord cu voi?
A tacut o secunda, adancindu-se in ganduri.
– Trebuie sa intelegi istoria stiintei, a spus, privindu-ma de parca m-ar fi intrebat cat anume vroiam sa aprofundez acest subiect.
Am dat din cap si ea a confirmat.
– Gandeste-te o clipa la cea de A Doua Viziune. Dupa esecul viziunii medicale asupra lumii, noi, in vest, am devenit dintr-o data constienti ca traim intr-un univers complet necunoscut. Incercand sa intelegem natura acestui univers, am stiut ca trebuie sa despartim cumva faptele de superstitii. In acest sens, noi, oamenii de stiinta, am imbratisat o atitudine specifica, cunoscuta ca scepticism stiintific, care de fapt cere probe materiale pentru fiecare ipoteza noua legata de felul in care functioneaza lumea. Inainte sa credem ceva, am vrut dovezi care sa poata fi vazute si atinse cu mana. Orice idee care n-a putut fi dovedita fizic a fost, in mod sistematic, respinsa. Numai Dumnezeu stie, a continuat ea, ca aceasta atitudine ne-a fost de folos numai cu cele mai clare fenomene din natura, cu pietrele, copacii si altele pe care toti le percep, oricat de sceptici ar fi. a mers repede si usor, am devenit fiecare o particica a lumii fizice, incercand sa descoperim de ce functioneaza universul asa si nu altfel. In final, am ajuns la concluzia ca toate se intampla in natura dupa o lege naturala si ca fiecare eveniment are o cauza fizica directa si pe deplin logica.
Mi-a zambit cu inteles si a continuat.
– Vezi tu, in ambele privinte, oamenii de stiinta ai vremii noastre n-au diferit de predecesorii lor. Au decis cu totii ca suntem stapanii loculuiin care ne aflam. Ideea era sa cream o intelegere a universului, care sa faca lumea sa para sigura si usor de condus si toata aceasta atitudine sceptica ne-a tinut focalizati numai pe problemele concrete, care sa ne faca existenta sa para mult mai sigura.
Am urmat poteca serpuitoare care ducea printr-o mica pajiste spre un palc de copaci.
– Cu aceasta atitudine, a continuat ea, stiinta a indepartat in mod sistematic nesiguranta si ezoterismul din lume. Am tras concluzia, urmand gandirea lui Isaac Newton, ca universul functioneaza intotdeauna intr-un mod previzibil, ca o masinarie uriasa, pentru ca la vremea respectiva doar atat s-a putut dovedi ca este. Evenimentele care se petreceau simultan cu altele pareau sa nu aiba relatie cauzala si se spunea ca apar numai din intamplare. Apoi au aparut doua concepte care ne-au deschis din nou ochii asupra misterelor universului. S-a scris mult in ultimele decenii despre revolutia din fizica, dar toate schimbarile isi au originea in doua descoperiri majore: mecanica cuantica si teoria relativitatii, a lui Albert Einstein. Munca de o viata a lui Einstein a demonstrat ca noi percepem ca materie dura si solida ceva care este in cea mai mare parte spatiu gol, cu un sablon energetic alergand prin el. Inclusiv corpurile noastre. Fizica cuantica a demonstrat ca atunci cand incercam sa descifram aceste sabloane energetice la scara tot mai fina, descoperim lucruri uluitoare. S-a dovedit experimental ca atunci cand reusesti sa ajungi la particulele elementare si incerci sa le studiezi comportamentul, actul observarii in sine altereaza rezultatele, ca si cum aceste particule elementare ar fi influentate de asteptarile celui care face studiul. Acest lucru este perfect adevarat: particulele apar in locuri in care, teoretic, nu puteau ajunge, conform legilor universului cunoscute de noi, adica in doua locuri diferite in acelasi moment, sau inainte ori inapoi in timp, ceva de genul acesta.

S-a oprit si s-a intors din nou catre mine.
– Cu alte cuvinte, baza universului, esenta lui, este un fel de energie maleabila, care raspunde intentiilor omului si asteptarilor lui, intr-un fel care sfideaza vechiul model mecanicist al universului, ca si cum insesi asteptarile respective cauzeaza fluxul energetic care curge in lume si afecteaza alte sisteme energetice. Exact acest lucru il explica A Treia Viziune.
A dat din cap.
– Din nefericire, cei mai multi oameni de stiinta nu iau in seama aceasta ipoteza. Mai degraba raman sceptici si asteapta sa vada cum vom putea produce dovezi in sprijinul ei.
– Hei, Sarah, aici suntem! A ajuns pana la noi sunetul unei voci indepartate.
Printre copaci, cam la vreo saptezeci de metri, cineva ne facea semne. Sarah m-a privit.
– Trebuie sa vorbesc cateva clipe cu oamenii aceia. Am la mine o traducere a celei de A Treia Viziuni. Daca vrei, aseaza-te undeva si citeste-o pana ma intorc.
– Bine, am spus.
A scos un dosar dintr-un pachet, mi l-a inmanat si a plecat.
Cu dosarul in mana, mi-am cautat un loc unde sa ma asez. Muschiul de pe jos era des, usor umed si mici tufisuri rasareau ici-acolo. Spre est parea sa se formeze o alta colina. M-am hotarat sa merg intr-acolo, poate ca pamantul era mai uscat.
Cand am ajuns in varful colinei, am ramas ului: un alt loc minunat! Stejari uriasi, departati unii de altii in partea de jos, se uneau spre varf, formand bolti dense. Pe jos cresteau plante tropicale cu frunze late, care se ridicau pana la aproape un metru si jumatate. Printre acestea, orhidee si tufe de flori albe. Am ales un loc uscat si m-am asezat. In aer plutea un miros proaspat de frunze verzi si parfum de flori.
Am deschis dosarul si m-am apucat sa citesc traducerea. O introducere foarte scurta informa ca A Treia Viziune aducea o alta intelegere a universului fizic. Aceste cuvinte veneau ca un ecou la cele spuse deSarah. Candva, aproape de sfarsitul celui de-al doilea mileniu – suna prezicerea – oamenii vor descoperi o noua forma de energie, care sta la baza tuturor lucrurilor si care radiaza din ele, inclusiv din noi insine.
M-am gandit cateva clipe la aceasta idee, apoi am citit un lucru care m-a fascinat: Manuscrisul spunea ca perceptia umana asupra acestei energii incepe cu o mai mare sensibilitate la frumusete. Am ramas pe ganduri. Intre timp, am auzit zgomotul unor pasi care se apropiau. Am vazut-o peSarah exact in momentul in care m-a zarit si ea.
– Locul acesta este minunat, a spus ea cand a ajuns langa mine. Ai ajuns la partea cu perceptia asupra frumusetii?
– Da, am spus. Nu sunt prea sigur ce inseamna.
– Vei gasi mai incolo in Manuscris mai multe detalii, mi-a spus ea, dar voi incerca sa-ti fac un rezumat. Perceptia frumusetii este ca un fel de barometru care ne spune cat de aproape suntem de perceptia propriu-zisa a energiei. Este limpede, pentru ca daca vezi energia, iti dai seama ca face parte din acelasi continuum ca si frumusetea.
– Vorbesti de parca ai vedea-o, am spus.
M-a privit fara cea mai slaba constiinta de sine.
– Da, o vad, dar primul lucru pe care l-am facut a fost o mai profunda apreciere a frumusetii.
– Cum asta? Frumusetea nu este relativa?
A clatinat din cap.
– Lucrurile pe care noi le percepem ca frumoase pot fi diferite, dar caracteristicile in sine pe care le atribuim acestor lucruri sunt aceleasi. Uite, atunci cand vezi ceva frumos, iti apare ca o prezenta mai clara, de o culoare mai vie, nu-i asa? Iese in evidenta, straluceste. Acel ceva pare incredibil de viu in comparatie cu monotonia din jur.
Am aprobat.
– Priveste acest loc, a continuat. Acum poate nu-ti dai seama, pentru ca ne aflam cu totii aici. Dar locul acesta iti sare in ochi. Culorile, formele sunt splendide. Ei bine, urmatorul nivel de perceptie este de a vedea campul de energie care inconjoara totul.
Trebuie ca am facut o figura nedumerita, pentru ca a ras, apoi a continuat, pe un ton serios:
– Poate ca ar trebui sa mergem in gradini. Sunt la vreo cateva sute de metri mai spre sud. O sa ti se para foarte interesante.
I-am multumit pentru ca si-a sacrificat timpul ca sa-mi explice Manuscrisul mie, unui strain, si pentru ca mi-a aratat imprejurimile de la Viciente. A dat din umeri.
– Pari sa fii un simpatizant a ceea ce incercam sa facem, a spus. Toti cei de aici suntem implicati in relatii mai mult sau mai putin publice. Pentru ca acest efort al nostru sa poata continua, trebuie sa raspandim vestea peste tot, inclusiv in Statele Unite. Autoritatile locale nu par sa ne iubeasca prea mult.

Deodata, o voce ne-a strigat din spate:
– Scuzati-ma, va rog!
Ne-am intors la timp ca sa vedem trei barbati indreptandu-se spre noi cu pas grabit. Pareau sa aiba spre cincizeci de ani si erau toti imbracati elegant.
– Poate cineva sa ne spuna unde sunt gradinile cercetatorilor? A intrebat cel mai inalt dintre ei.
– Poate cineva sa ne spuna ce cautati aici? A replicat Sarah.
– Colegii mei si cu mine avem permisiunea proprietarului acestui domeniu de a investiga gradinile si de a vorbi cu cineva despre asa-zisa cercetare care se desfasoara aici. Suntem de la Universitatea din Peru.
– Imi pare rau ca nu prea sunteti de acord cu descoperirile noastre, a spus Sarah zambind, incercand vizibil sa indulceasca situatia.
– Sigur ca nu, a spus un altul dintre cei trei. Credem ca este un abuz si o prostie sa spui ca se poate acum vedea mai stiu eu ce energie misterioasa, care pana acum nu a fost vazuta.
– Ati incercat sa o vedeti? A intrebat Sarah.
Barbatul a ignorat intrebarea, spunand:
– Puteti sa ne indreptati catre gradini?
– Desigur, a spus Sarah. La vreo suta de metri mai inainte veti vedea o alee care merge spre est. Mergeti pe ea, si dupa vreo doua, trei sute de metri veti ajunge la gradini.
– Multumim, a spus cel inalt, si au pornit in graba pe drumul lor.
– I-ai trimis in directie gresita, am spus. Nu chiar, mi-a raspuns Sarah. Sunt alte gradini in partea aceea si oamenii de acolo sunt mai bine pregatiti sa discute cu astfel de sceptici. Mai ajung si astfel de indivizi pe aici, oameni de stiinta, curiosi de tot felul, oameni care nu pot sa simta ceea ce facem noi, care privesc problema stric stiintific.
– Ce vrei sa spui? Am intrebat.
– Ce am spus si mai inainte. Vechea atitudine sceptica a fost foarte buna pentru cercetarea fenomenelor vizibile si evidente ale universului: copacii, rasaritul soarelui, furtunile. Dar exista si un alt grup de fenomene observabile, mai subtile, care nu pot fi studiate – de fapt nici, nu pot fi observate, nu se poate spune ca exista – decat daca se renunta la scepticism si se incearca in orice mod sa fie percepute. Odata cesunt percepute, pot fi studiate in mod riguros.
– Interesant, am spus.
In fata noastra padurea se termina si se vedeau pajisti cultivate pe parcele, fiecare cu alte plante. Majoritatea pareau sa fie comestibile, de la banane la spanac. Pe partea estica a fiecarei parcele era o alee ingusta, care se indrepta spre nord si care parea sa fie destinata publicului. Pe alee erautrei chioscuri metalice si patru sau cinci persoane lucrau langa fiecare dintre ele.
– Prietenii mei, a spus Sarah, aratand spre chioscul cel mai apropiat. Hai sa mergem. M-as bucura sa-i cunosti.
Sarah m-a prezentat prietenilor ei, trei barbati si o femeie. Implicati in cercetare. Barbatii si-au cerut scuze si s-au intors la munca lor, dar femeia, pe nume Marjorie, de profesie biolog, parea sa aiba timp pentru a continua conversatia.
Am reusit sa-i atrag atentia.
– Ce cercetare faceti aici? Am intrebat-o.
A parut deconcertata o clipa, dar a zambit si, in final, a raspuns:
– Nu prea stiu de unde sa incep. Cunosti Manuscrisul?
– Primele sectiuni, am spus. Am inceput deja A Treia Viziune.
– Ei bine, despre asta este vorba aici. Hai sa-ti arat.
Mi-a facut semn sa o urmez si am ocolit chioscul, indreptandu-ne spre o parcela cu fasole. Parea extraordinar de sanatoasa, fara nici o urma de insecte, fara frunze ofilite. Plantele cresteau intr-un sol bogat, un humus aproape pufos, la distanta una de alta, avand grija ca nici macar frunzele sa nu atinga planta vecina.
Mi-a aratat planta cea mai apropiata.
– am incercat sa privim aceste plante ca pe niste sisteme energetice complete, sa ne gandim la tot ce au ele nevoie – sol, nutrienti, umezeala, lumina. Am descoperit ca ecosistemul din jurul fiecarei plante este un sistem viu, un organism, si ca sanatatea fiecarei componente in parte afecteaza sanatatea intregului sistem.
A ezitat, apoi a continuat:
– In principiu, odata ce am inceput sa ne gandim la relatiile energetice care se stabilesc in jurul plantei, am obtinut rezultate uimitoare. Plantele asupra carora faceam studiul nu erau neaparat mai mari, dar, dupa anumite criterii, erau mult mai puternice.
– Cum se poate masura acest lucru?
– Contin mai multe proteine, carbohidrati, vitamine, minerale.
M-a privit semnificativ.

–         Si nu acesta a fost lucrul cel mai mirabil! Am observat ca plantele catre care s-a indreptat mai mult atentia omului erau inca si mai puternice.
– Ce fel de atentie? Am intrebat.
– Stii tu, a spus, sa le aranjezi pamantul in jur, sa treci pe la ele in fiecare zi. Ceva de genul acesta. Am pus la cale un experiment cu un grup martor: unor plante li se acorda atentie speciala, altora nu, si aceasta ipoteza s-a confirmat. Mai mult, am extins conceptul, si un cercetator nu numai ca le-a acordat atentie, dar le-a si cerut, mintal, sa creasca mai puternice. O persoana statea cu ele si isi focaliza atentia si preocuparea asupra cresterii lor.
– Si au crescut mai puternice?
– Vizibil. Si mai mult: au crescut mai repede.
– Incredibil!
– Da…
Vocea i s-a stins cand a zarit un om mai in varsta, ca la vreo saizeci de ani, indreptandu-se spre noi.
– Domnul care se apropie este micronutritionist, mi-a soptit. A venit aici pentru prima oara acum aproape un an, apoi si-a dat demisia de la Universitatea de Stat din Washington, pentru a putea ramane aici. Este domnul profesor Hains, autorul unor studii celebre.
Intre timp, profesorul a ajuns langa noi. I-am fost prezentat. Era un om solid, cu parul negru, usor albit la tample. Dupa cateva lamuriri oferite de Marjorie, profesorul si-a rezumat cercetarea. Mi-a spus ca interesul sau era centrat pe functionarea organelor interne ale corpului – masurabila prin teste de inalta sensibilitate ale sangelui – si in special pe relatia dintre aceasta functionare si calitatea hranei ingerate.
Mi-a spus ca ceea ce-l preocupa cel mai mult erau rezultatele unui studiu special, referitor la faptul ca plantele bogate in nutrienti de la Viciente cresteau spectaculos eficienta functionarii corpului, aceasta crestere fiindmult deasupra asteptarilor. Acest lucru avea un impact si in plan psihologic. Ceva specific structurii acestor plante producea un efect care inca nu putea fi evaluat.
Am privit-o pe Marjorie, apoi am intrebat:
– Focalizarea atentiei asupra acestor plante produce „ceva” care da putere omului care le consuma? Aceasta este energia despre care se pomeneste in Manuscris?
Marjorie l-a privit pe profesor. El mi-a zambit usor.
– Inca nu stim, a spus.
I-am pus cateva intrebari asupra cercetarilor sale viitoare, si mi-a spus ca doreste sa copieze aceasta gradina la universitatea de la care provenea si sa inceapa studii de mai lunga durata, pentru a vedea daca oamenii care consuma acesteplante au mai multa energie, o sanatate mai buna, o viata mai lunga. Pe masura ce el vorbea, nu ma puteam abtine sa nu ma uit din cand in cand laMarjorie . Dintr-o data, mi s-a parut incredibil de frumoasa. Cu trupul lung si slabut, frumos chiar si in blugii si tricoul de toata ziua. Ochii si parul ii erau castanii-inchis si bucle lungi ii incadrau fata.
Am simtit o puternica atractie fizica. Exact in momentul in care am constientizat aceasta reactie, ea a intors capul, m-a privit direct in ochi si s-a indepartat de mine cu cativa pasi.
– Trebuie sa ma intalnesc cu cineva, a spus. Poate ne vom revedea mai tarziu. I-a spus „la revedere” si lui Hains, mi-a zambit, apoi a ocolit chioscul si s-a pierdut pe alee.
Dupa alte cateva minute de discutie, m-am despartit de profesor si m-am indreptat spre locul in care se gasea Sarah. Vorbea cu cercetatorii, dar m-a vazut venind si mi-a facut semn.
Cand m-am apropiat, barbatul care era cu ea a zambit, si-a aranjat hartiile in mapa si a intrat in chiosc.
– Ei, ai mai aflat cate ceva? m-a intrebat Sarah.
– Mda, am raspuns distrat. Tipii astia fac lucruri interesante pe aici.
Ma uitam la pavajul aleii, cand m-a intrebat:
– Si Marjorie unde s-a dus?
Cand am privit-o, avea o expresie amuzata pe fata.
– A spus ca trebuie sa se intalneasca cu cineva.
– Nu cumva tu ai gonit-o? M-a intrebat, zambind.
Am ras.
– Presupun ca da. Dar n-am spus absolut nimic.
– Nici nu era nevoie. Marjorie a simtit schimbarea in campul tau. A fost un lucru vizibil. Am vazut-o si eu, de aici.
– O schimbare in ce?
– In campul de energie care inconjoara corpul tau. Multi dintre noi au invatat sa vada acest lucru, cel putin dintr-un anumit punct de vedere. Cand cineva are ganduri cu implicatie sexuala, campul de energie a respectivului aproape ca se arunca asupra persoanei care constituie obiectul atractiei sale.
Asta m-a izbit de-a binelea, dar inainte sa pot face vreun comentariu, am fost inconjurati de cateva persoane care au iesit din cladirea de metal.
– E timpul pentru proiectia de energie, a spus Sarah. Stiu ca vrei sa vezi asta.

Ne-am tinut dupa patru tineri – pareau studenti – care se indreptau spre o parcela cu porumb. Pe masura ce ne-am apropiat, mi-am dat seama ca aceasta parcela era subimpartita in doua loturi, fiecare de aproape sase metri patrati. Porumbul de pe un lot avea aproape un metru, iar de pe celalalt, mai putin, treizeci de centimetri. Cei trei tineri s-au asezat fiecare in cate un colt al lotului cu porumbul mai inalt. Toti pareau sa-si focalizeze privirea asupra plantelor. Soarele de amiaza stralucea de undeva, din spatele meu, scaldand gradina intr-o lumina rosiatica. Padurile din departare erau intunecate. Lotul si studentii isi conturau umbra pe fundalul aproape negru.
Sarah statea langa mine.
– Perfect, a spus. Poti sa vezi, acum?
– Ce anume sa vad?
– Isi proiecteaza energia lor asupra plantelor.
Am privit foarte intens scena, dar nu am vazut nimic altceva.
– Nu se vede nimic, am spus.
– Priveste mai jos si focalizeaza-te pe spatiul dintre oameni si plante.
O clipa am avut impresia ca vad o stralucire scurta de lumina, dar mi-am spus ca era doar o festa pe care mi-o jucau ochii. Am mai incercat de cateva ori, si am renuntat.
– Nu pot vedea, am spus.
Sarah m-a batut prieteneste pe umar.
– Nu-ti fa probleme. Prima oara e cel mai greu. E nevoie de ceva exercitiu pentru a-ti focaliza privirea.
Unul dintre studentii care meditau ne-a privit si si-a dus un deget la buze, cerand liniste. Am plecat spre chiosc.
– Ramai aici pentru mult timp? M-a intrebat Sarah.
– Probabil ca nu, am spus. Persoana pe care o insotesc se afla in cautarea ultimei parti a Manuscrisului.
A parut surprinsa.
– Credeam ca a fost gasit in intregime. Desi e posibil ca eu sa nu fiu bine informata. In ultima vreme am fost atat de napadita de problemele muncii mele, incat n-am citit si n-am mai aflat mare lucru despre restul lumii.
Traducerea pe care mi-o daduse era in buzunarul pantalonilor. Aproape ca uitasem de ea.
– Stii, a continuat Sarah, am descoperit ca sunt doua moment ale zilei foarte propice pentru detectarea campurilor energetice cu ochiul liber. Unul dintre ele este apusul soarelui. Celalalt este rasaritul. Daca vrei, hai sa ne intalnim din nou maine dimineata, ca sa mai faci o incercare.
I-am dat inapoi traducerea.
– Am sa-ti dau si o copie a acestei traduceri, pe care sa o iei cu tine, a continuat.
M-am gandit cateva clipe si mi-am spus ca merita sa fac o noua incercare.
– De ce nu, am spus cu glas tare. Trebuie sa-mi caut prietenul si sa ma asigur ca avem destul timp. I-am zambit. Dar ce te face sa crezi ca o sa pot sa vad chestia asta?
– Hai sa zicem o intuitie…
Ne-am inteles sa ne intalnim pe deal la ora sase dimineata si am pornit spre conac singur. Soarele disparuse complet, dar lumina lui mai scalda cei cativa nori de la orizont, colorandu-i in rosu. Aerul era racoros, dar nu batea nici un fir de vant.
La conac se servea masa de seara. Mi-era foame, asa ca m-am indreptat spre locul unde era mancarea, sa vad despre ce era vorba. Wil si profesorul Hains erau si ei acolo, discutand intre ei.
– Ei, a spus Wil, cum ai petrecut dupa-amiaza?
– Excelent, am spus.
– Dansul este William Hains, a spus Wil.
– Da, ne-am intalnit mai devreme.
Profesorul m-a salutat din ochi.
Am povestit despre intalnirea mea din dimineata urmatoare. Wil a spus ca nu e nici o problema, pentru ca el urma sa caute cativa oameni cu care nu apucase inca sa vorbeasca, si ca nu credea ca vom pleca inainte de ora noua.
M-am asezat la coada, langa profesor.
– Prin urmare, ce parere ai despre ce facem noi aici? M-a intrebat el.
– Nu stiu, am spus. M-am hotarat sa mai las lucrurile sa se domoleasca putin. Ideea campurilor de energie este cu totul noua pentru mine.
– De fapt, este noua pentru toata lumea, a spus profesorul, dar interesant este ca stiinta a cautat mereu exact aceasta energie, ca pe ceva care inconjoara materia. Mai ales de la Einstein incoace, fizica a cautat o teorie unificata a campurilor. Eu nu stiu daca e sau nu asa, dar acest Manuscris a provocat cercetari foarte interesante.
– Si cum va accepta stiinta aceasta idee? Am intrebat.
– Masurand cumva aceasta energie, mi-a spus el. existenta acestei energii nu este un fapt chiar atat de necunoscut. Maestrii artelor martiale au vorbit intotdeauna despre o energie numita CHI, care a facut posibile toate acele lucruri incredibile: spargerea caramizilor cu mana goala, nemiscarea absoluta a cuiva, in timp ce patru persoane incearca sa il impinga de pe loc. cu totii am vazut atleti facand lucruri spectaculoase, in ciuda gravitatiei. Toarte acestea sunt rezultate ale acestei energii, la care noi avem acces. Desigur lucrurile nu vor fi acceptate, pana ce nu vor fi vazute de mai multi oameni.

–         Dumneavoastra le-ati observat vreodata? Am intrebat.
– Ceva, ceva… Depinde, in final, de ceea ce mananci.
– Cum asa?
– Ei bine, cei de aici, care vad cu usurinta campurile de energie, mananca mai ales vegetale, si in mod regulat plantele cu putere marita care cresc aici.
A aratat spre masa la care era asezata mancarea.
– Iata o parte din aceste plante si, slava Domnului, ceva peste pentru conservatorii ca mine, care mai sunt inca dependenti de carne. Dar daca ma sdraduiesc sa ma hranesc altfel, da, pot vedea cate ceva.
L-am intrebat de ce nu-si schimba modul de alimentare pentru perioade mai mari de timp.
– Nu stiu, mi-a spus. Obiceiurile vechi mor cu greutate.
Coada inainta rapid. Cand mi-a venit randul, am cerut numai vegetale. Ne-am alaturat toti trei, apoi a venit si un grup mai mare, care statea la o alta masa si am mancat discutand de toate, timp de aproape o ora. Apoi Wil si cu mine ne-am dus la masina, sa ne luam lucrurile.
– Tu ai vazut vreodata campurile de energie? L-am intrebat.
A zambit si a dat din cap.
– Camera mea este la etajul intai. A ta la al treilea. Camera 306. Poti sa iei cheia de la receptie.

In camera nu era telefon, dar cineva care vedea de coridor m-a asigurat ca voi fi trezit batandu-mi-se in usa la ora cinci dimineata. M-am intins si pentru cateva minute m-am adancit in ganduri. Dupa-amiaza fusese lunga si plina,si am inteles tacerea lui Wil. Dorea sa experimentez singur A Treia Viziune.
Nu-mi mai amintesc decat ca la un moment dat am auzit o bataie in usa. Ceasul arata cinci dimineata. „Multumesc!”, am spus, suficient de tare pentru ca cel ce ma trezise sa ma auda, apoi m-am ridicat si m-am uitat pe fereastra. Singurul semn al diminetii era o lumina palida la rasarit.
M-am spalat si m-am imbracat rapid, apoi am coborat. Sala de mese era deja deschisa si un numar surprinzator de mare de oameni erau acolo. Am mancat cateva fructe si am iesit in graba.
Fuioare de ceata se ridicau de pe pamant si se uneau deasupra pajistilor indepartate. Pasarile se chemau unele pe altele, printre ramurile copacilor. Pe masura ce ma indepartam de casa, vedeam cum soarele incepe sa-si arunce razelepeste orizont. Culorile erau extraordinare. Cerul era de un albastru adanc si limpede deasupra orizontului rosiatic.
Am ajuns la locul de intalnire cu un sfert de ceas inainte de ora stabilita. M-am asezat si mi-am sprijinit spatele de trunchiul unui copacmare , fascinat de reteaua de crengi rasucite de deasupra capului meu. Dupa cateva minute am auzit pasi pe alee si mi-am indreptat privirea intr-acolo, asteptandu-ma sa o vad pe Sarah. In locul ei insa venea un necunoscut, un barbat de vreo patruzeci si ceva de ani. Nu ma observase. De-abia cand s-a apropiat la vreo zece metri m-a vazut si a tresarit. Am tresarit si eu.
– Salut! A spus, cu un puternic accent de Brooklyn. Era imbracat in blugi, cu cizme lungi, si parea exceptional de bine „lucrat”, aproape atletic. Parul ii era cret si dadea semne de calvitie.
L-am salutat cu un gest.
– Imi cer scuze ca am dat peste tine asa brusc, a spus el.
– Nu-i nici o problema.
Mi-a spus ca numele sau era Phil Stone. M-am prezentat si eu si i-am spus ca eram in asteptarea unui prieten.
– Probabil ca te ocupi cu cercetarea, am spus.
– Nu chiar, a spus el. lucrez pentru Universitatea din California de Sud. Facem in alta parte studii despre impactul ploilor asupra padurilor tropicale, dar de cate ori prind putin timp liber vin aici si ma mai destin. Imi place aici, padurilesunt extraordinare.
A privit in jur.
– Iti dai seama ca unii dintre copacii de aici au aproape cinci sute de ani? Aceasta este o padure virgina, un lucru foarte rar. Totul se afla aici intr-un echilibru perfect: copacii gigantici filtreaza lumina solara, ajutand o multime de plante tropicale si alte forme de viata sa se dezvolte sub ei. Viata plantelor in padurea tropicala este veche, dar cu totul diferita. O jungla. Aici apare mai degraba un aspect de zona temperata, ca in Statele Unite.
– Eu unul n-am mai vazut nicaieri ceea ce vad aici, am spus.
– Stiu, mi-a spus el. nici nu sunt prea multe locuri ca acestea. Cele mai multe dintre cele cunoscute de mine au fost vandute de catre guvern fabricantilor de cherestea. Maimare rusinea sa distrugi un asemenea loc. priveste numai cata energie este aici!

–         Vezi energia de aici? Am intrebat.
M-a privit atent, gandindu-se cum sa se exprime.
– Da, o vad, a spus in cele din urma.
– Eu inca n-am fost in stare, am spus. Am incercat ieri, cand se facea meditatie cu plantele din gradina…
– Ei, nici mie nu mi-a reusit din prima incercare, cu campuri atat de mari. Am inceput prin a-mi observa propriile degete.
– Cum asa?
– Vino mai incoace, mi-a spus, si ne-am indreptat spre un loc in care, printr-un mic spatiu intre crengile copacilor, se vedea cerul. Hai sa-ti arat. Ridica mainile spre pata de cer, a spus cand am ajuns acolo, si atinge varfurile degetelor aratatoare. Acum departeaza varfurile degetelor cam cu un centimetru si priveste atent spatiul dintre ele. Ce vezi?
– Praful de pe lentilele de contact.
– Ignora-l, a spus. Defocalizeaza-ti privirea, apropie varfurile degetelor, apoi departeaza-le din nou.
– El vorbea si eu ma executam, fara sa fiu sigur ca am inteles ce inseamna sa-mi defocalizez privirea. Intr-un sfarsit, am privit spatiul dintre varfurile degetelor. Conturul acestora se pierdea si am vazut ceva ce semana cu manunchiuri de fire de fum, intinzandu-se intre ele.
– Dumnezeule, am spus. Apoi am descris ceea ce vazusem.
– Asta e! Asta e! A spus el. Joaca-te asa o vreme! Inca putin.
Mi-am atins varfurile tuturor degetelor, apoi palmele si antebratele. De fiecare data vedeam firele de energie intre partile corpului meu. L-am privit pe Phil.
– Vrei sa le vezi si la mine? A spus el. s-a ridicat si s-a postat pe fundalul cerului. Am incercat sa-i vad campul timp de cateva secunde, dar un zgomot din spate mi-a stricat concentrarea. M-am intors si am vazut-o pe Sarah.
Phil s-a indreptat spre ea, zambind larg.
– Aceasta este persoana pe care o asteptai?
Sarah zambea si ea.
– Hei, ce mai faci? L-a intrebat familiar pe Phil.
S-au imbratisat cu caldura, apoi Sarah m-a privit si mi-a spus.
– Iarta-ma de intarziere. Desteptatorul meu mental n-a functionat, din cine stie ce motiv. Dar a fost mai bine ca s-a intamplat asa. V-am dat ocazia sa va cunoasteti. Ce faceti aici?
– Tocmai a invatat sa vada campul energetic dintre degete, a spus Phil.
Sarah m-a privit.
– Anul trecut, Phil si cu mine eram exact aici, invatand sa facem acelasi lucru.
L-a privit pe Phil si a spus:
– Hai sa ne asezam spate in spate, poate ca va vedea energia dintre noi.
S-au asezat spate in spate in fata mea. I-am rugad sa se apropie mai mult, apoi am mers spre ei, astfel incat distanta dintre mine si ei sa fie mai mica de doi metri. In spatele lor era cerul liber, nu prea luminosinca. Spre surprinderea mea, spatiul dintre ei parea mai deschis la culoare, era galben-pal, sau mai bine zis, galben spre rozaliu.
– Vede, a spus Phil, urmarindu-mi expresia.
Sarah s-a intors, l-a luat pe Phil de brat si s-au indepartat de mine, la mai mult de trei metri. In jurul piepturilor lor era un camp de energie alb-rozaliu.
– Bun, a spus Sarah, privindu-ma cu seriozitate. A venit si s-a asezat langa mine. Acum uita-te la frumusete din jur.
Am fost furat imediat de formele care ma inconjurau. Paream sa fiu in stare sa ma focalizez pe fiecare dintre uriasii stejari dintr-o data, nu numai partial, vedeam toata forma deodata. Am fost uluit de unicitatea formei si a configuratiei fiecarei crengi. Priveam totul, jur-imprejurul meu. Am simtit astfel crescand sentimentul prezentei pe care fiecare stejar o exercita asupra mea, am simtit ca pentru prima oara vedeam cu adevarat ceea ce era in jurul meu.
Deodata, frunzisul tropical care se afla sub arborii uriasi mi-a atras brusc atentia: fiecare planta avea o forma unica. Am observat, de asemenea, ca plantele pareau sa traiasca in mici comunitati. Iata, de exemplu, un bananier inalt era inconjurat de filodendroni, iar acestia aveau in jur plante din familia orhideelor. Privind aceste mini-familii, m-am simtit coplesit din nou de unicitatea formelor si a prezentei lor.
La mai putin de cinci metri, un frunzis deosebit mi-a atras atentia. Am avut adesea plante de apartament din aceasta specie, filodendron cu frunze vargate. Frunzele lui, de un verde-inchis, avea aproape un metru in diametru. Parea perfect sanatos, vibrand de energie.
– Da, priveste-l, dar mai putin intens, a spus Sarah.
Facand aceasta, m-am jucat putin, focalizand si defocalizand privirea. Am incercat sa privesc la zece centimetri distanta de forma fizica a plantei. Am inceput sa captez scurte straluciri de lumina, apoi, cu o simpla refocalizabe, ‘uteam vedea un glob de lumina alba, care inconjura planta.

–         Vad ceva, chiar bine acum, am spus.
– Mai priveste in jur, m-a indemnat Sarah.
Am dat inapoi, surprins. In jurul fiecarei plante din raza vederii mele era un camp de lumina albicioasa, vizibila, totul total transparenta, fara sa ascunda nimic din culoarea si forma plantei. Mi-am dat seama ca ceea ce vedeam facea parte din frumusetea unica a fiecarei plante. Ca si cum la inceput vedeam planta, apoi unicitatea si prezenta ei, apoi ceva amplifica frumusetea pura a formei ei fizice, atunci cand vedeam campul de energie.
– Incearca sa vezi asta, a spus Sarah. S-a asezat in fata mea, intoarsa spre filodendron. Un val de lumina alba din jurul corpului ei a tasnit spre planta. Diametrul globului de energie care inconjura planta s-a marit cu cateva zeci de centimetri.
– Ia te uita! Am strigat, provocand rasul celor doi.
Curand am ras si eu, constient de ciudatenia intamplarilor care se petreceau, dar fara urma de tensiune la vederea unor fenomene de care ma indoiam, cu doar cateva zile in urma. Mi-am dat seama ca perceptia campurilor nu dadea nici o senzatie de supranatural, ci facea lucrurile mai solide si mai reale decat inainte.
In acelasi timp, totusi lucrurile din jur pareau diferite. Singurul termen de comparatie pe care il puteam avea era poate un film in care culorile padurii erau exagerate, pentru a o face sa para mistica, vrajita. Plantele, frunzele, cerul aveau viata in ele, prezenta, poate chiar constiinta, dincolo de lucrurile pe care le percepem in mod normal. Dupa ce am vazut toate astea, padurea nu va mai fi niciodata aceeasi pentru mine.
Am privit spre Phil.
– Aseaza-te si proiecteaza-ti energia spre filodendron, i-am spus. As dori sa fac o comparatie.
A ramas perplex.
– Nu pot sa fac asta. Nu stiu de ce, dar nu pot.
Am privit-o pe Sarah.
– Unii oameni pot, altii nu, a spus ea. Inca nu stim de ce. Marjorie trebuie sa-si scaneze studentii, ca sa vada care pot si care nu. Cativa psihologi incearca sa faca o corelatie intre aceasta abilitate si caracteristici ale personalitatii, dar pana in prezent nu stim nimic.
– Sa incerc si eu! Am spus.
– Bine, a replicat Sarah.
M-am asezat cu fata spre planta. Sarah si Phil stateau in unghi drept fata de mine.
– Bine. Ce sa fac ca sa incep?
– Focalizeaza-ti atentia asupra plantei si incearca s-o invalui cu energia ta, a spus Sarah.
Am privit planta si mi-am imaginat energia navigand in jurul ei. Dupa cateva minute m-am intors spre cei doi.
– Imi pare rau, mi-a spus Sarah cu bruschete, dar e evident ca nu faci parte dintre putinii alesi.
Am observat la Phil o expresie batjocoritoare.
Se auzeau voci de pe alee, asa ca ne-am intrerupt conversatia. Printre copaci am zarit un grup de barbati care vorbeau tare intre ei.
– Cine sunt? A intrebat Phil, privind-o pe Sarah.
– Nu stiu, a spus ea. Alti oameni suparati pe ceea ce facem noi, presupun.
Am privit padurea din spatele nostru. Totul era ca de obicei.
– Hei, nu mai vad campurile de energie!
– Exista lucruri care dau cu tine de pamant, nu-i asa? a remarcat Sarah.
Phil a zambit si m-a batut pe umar.
– O sa poti face asta oricand de acum incolo. E ca mersul pe bicicleta. Trebuie doar sa vezi frumusetea. Restul vine de acolo.
M-am uitat deodata la ceas. Soarele era sus pe cer si lumina diminetii se strecura printre copaci. Ceasul arata sapte si jumatate.
– Cred ca ar fi bine sa ne intoarcem, am spus.
Sarah si Phil au venit cu mine. Cum mergeam, am privit inapoi, spre padurea de pe deal.
– Este un loc minunat, am spus. Pacat ca nu mai sunt asemenea locuri in State.
– Odata ce vezi campurile de energie undeva, a spus Phil, iti vei da seama cat de dinamica este padurea. Priveste acesti stejari. Sunt foarte rari in Peru, in schimb aici, in Viciente, ii gasesti din belsug. Padurea taiata, in special cea defrisata pentru profit, are oenergie foarte scazuta. Un oras, mai ales din cauza oamenilor care locuiesc acolo, are un cu totul alt tip de energie.
Am incercat sa ma focalizez asupra plantelor de pe marginea aleii, dar mersul mi-a tulburat concentrarea.
– Sunteti sigur ca voi vedea din nou energia? Am intrebat.
– Absolut, a replicat Sarah. N-am auzit niciodata de cineva care a vazut-o o data si care sa n-o mai poata vedea apoi din nou. Odata a venit aici un cercetator oftalmolog si a fost foarte intrigat de ceea ce a vazut. Intors in lume, s-a apucat sa studieze anomaliile de vedere, inclusiv lipsa vederii culorii sau a formelor. A ajuns la concluzia ca unii oameni au in ochi ceea ce se numeste „receptori lenesi”. I-a invatat pe oameni sa perceapa culori pe care nu le mai vazusera inainte. Dupa el, a vedea campurile energetice inseamna acelasi lucru, adica trezirea receptorilor adormiti. Teoretic, cu totii putem faceasta.

–         As vrea sa traiesc intr-un loc ca acesta de aici, am spus.
– Cu totii am vrea, a spus Phil. Profesorul Hains este inca aici?
– Da, a raspuns Sarah. Nu poate pleca.
Phil m-a privit.
– Profesorul Hains face cercetari interesante asupra efectului pe care aceasta energie il are asupra omului.
– Da, am spus. L-am cunoscut ieri.
– Ultima oara cand am fost aici, a continuat Phil, mi-a povestit despre un studiu pe care intentiona sa-l faca asupra efectelor fizice pe care le produce vecinatatea acestei energii, de exemplu aceea a padurii. Dorea sa masoare efectul asupra organismului uman.
– Cunosc deja efectul, a spus Sarah. Ori de cate ori vin aici ma simt mult, mult mai bine. Totul se amplifica. Sunt mai puternica, gandesc mai limpede si mai repede. Intuitiile pe care le am in toate domeniile, inclusiv cele legate de munca mea, sunt uimitoare.
– Dar cu ce te ocupi? Am intrebat.
– Mai tii minte cand ti-am povestit despre experimentele uluitoare din fizica particulelor, in care aceste mici parti ale atomilor apar la momentul si in locul in care se asteapta fizicienii?
– Da.
– Ei bine, am incercat sa extind aceasta ipoteza, facand cateva experimente proprii. Nu pe particule subatomice, ci intrebandu-ma pana la ce dimensiune universul – ca intreg compus din acelasi tip de energie – raspunde asteptarilor noastre? Cat de mult asteptarile noastre dau nastere intamplarilor din viata noastra?
– Vorbesti despre coincidente, nu?
– Exact. Gandeste-te la evenimentele vietii tale. Ipoteza veche, newtoniana, spune ca totul se intampla prin hazard, ca poti lua decizii corecte si te poti pregati, dar evenimentele vietii tale au o linie cauzala independenta de atitudinea ta. Dupa cele mai noi descoperiri ale fizicii moderne, ne putem intreba in mod legitim daca nu cumva universul este mai dinamic decat stiam noi. Poate ca, la baza, universul are legi mecanice, dar in mod subtil raspunde energiei mentale pe care o proiectam asupra lui. De ce nu? daca putem sa facem plantele sa creasca mai repede, poate vom reusi sa determinam ca anumite evenimente sa se produca mai repede sau mai incet, dupa dorinta.
– Manuscrisul vorbeste despre toate astea?
Sarah mi-a zambit.
– Desigur. De acolo provin aceste idei.
A inceput sa caute in geanta, din mers, si a scos un dosar.
– Iata si copia promisa, mi-a spus.
Am pus dosarelul in buzunar. Tocmai treceam peste un pod si am ezitat o clipa, privind la culorile si la formele plantelor din jur. mi-am schimbat focalizarea si am vazut instantaneu campurile deenergie, intr-o tenta galben-verzui, iar campul lui Sarah sclipea rozaliu.
Cei doi s-au oprit brusc, privind spre poteca. La vreo cincizeci de metri, un barbat venea in fuga spre noi. O senzatie de anxietate mi-a strans stomacul, dar m-am fortat sa-mi mentin privirea asupra campului deenergie . L-am recunoscut: era cel mai inalt dintre oamenii de stiinta de la Universitatea din Peru, care intrebase despre gradini cu o zi inainte. In jurul lui distingeam o culoare rosie.
Cand a ajuns langa noi, s-a oprit in fata lui Sarah si a intrebat-o de sus:
– Esti om de stiinta, nu?
– Exact, a replicat ea.
– Cum poti sa tolerezi acest fel de a face stiinta. Am vazut gradinile si nu pot inghiti atata prostie. Nu voi sunteti cei care controlati ceva aici/ pot fi multe explicatii pentru cresterea mai rapida si mai accentuata a unor plante.
– Este imposibil sa controlam totul, domnule. Noi studiem tendintele generale.
Puteam auzi asprimea din vocea lui Sarah.
– Oricum, postularea unei noi energii vizibile, care sta in spatele proceselor chimice caracteristice organismelor vii este o absurditate. Nu aveti nici o dovada.
– Dovada este ceea ce cautam.
– Dar cum sa postulezi existenta a ceva, fara sa ai dovezi?
Vocile amandurora pareau mai aspre acum, dar eu de-abia-i mai ascultam. Ceea ce-mi retinea atentia era dinamica energiilor lor. De la inceputul discutiei, Phil si cu mine ne indepartaseram putin, iarSarah si barbatul cel inalt se aflau fata in fata, la o buna distanta de noi. Campurile lor energetice au devenit mult mai dense, mai agitate, avand o vibratie interioara. Pe masura ce conversatia inainta, campurile s-au unit. Cand unul dintre cei doi facea un gest, campul lui parea sa „absoarba” campul celuilalt, ca o pompa de vid. Cand celalalt gesticula, energia se misca inapoi, in directia lui. In termeni de dinamica a campurilor deenergie, marcarea unui punct insemna captarea unei parti din energia celuilalt si atragerea ei catre sine.

–         Mai mult, ii spunea Sarah barbatului, am observat fenomene pe care incercam sa le intelegem.
Acesta o privea aproape cu dispret.
– Sunteti si nebuni, nu numai incompetenti, a spus el, si s-a intors sa plece.
– Si dumneata esti un dinozaur! A strigat Sarah, ceea ce pe mine si pe Phil ne-a facut sa radem. Sarah era inca foarte incordata.
– Ce ma enerveaza oamenii astia! A spus ea cand am pornit din nou pe alee.
– Da-i incolo, a spus Phil. Exista si ei, si din cand in cand va mai intersectati.
– Dar de ce atat de multi? Si de ce chiar acum? A intrebat Sarah.
Cum mergeam spre conac, l-am vazut pe Wil langa jeep. Portierele masinii erau deschise si toate bagajele erau legate la locul lor. De cum m-a vazut, mi-a facut semn sa merg la el.
– Ei bine, pare-se ca e momentul sa „decolam”, am spus.
Comentariul meu venea dupa o liniste de aproape zece minute, care a inceput cand am incercat sa explic ce s-a intamplat cu energia luiSarah in timpul discutiei. Evident, n-am fost prea inspirat, pentru ca vorbele mele au provocat numai priviri inexpresive, apoi o lunga perioada de interiorizare pentru fiecabe.
– Mi-a facut placere sa te cunosc, a spus Sarah, intinzandu-mi mana.
Phil privea spre jeep.
– Cel de acolo e Wil James? A intrebat el. E prietenul cu care calatoresti?
– Da, am raspuns. De ce?
– Ma miram si eu. L-am mai intalnit pe aici. El il cunoaste pe proprietarul acestui loc si a fost printre primii care au incurajat cercetarile care se fac aici.
– De ce nu vii sa-l saluti? Am spus.
– Nu, nu. Trebuie sa plec. Ne mai vedem. Odata ce ai venit, nu vei putea sa nu revii.
– Fara indoiala, am spus.
Sarah mi-a spus ca si ea trebuia sa plece, dar ca o voi gasi oricand la conac. Am mai retinut-o cateva clipe, ca sa-i multumesc pentru tot.
Expresia ei a devenit serioasa.
– Vizualizarea acestei energii, intrarea in acest mod de a percepe viata, devine ca un fel de boala contagioasa. N-o intelegem, dar in momentul in care cineva vine in contact cu cei care o vad, incepe si acea persoana sa vada. Asa ca mergi si arata acest lucru altcuiva.
Am dat din cap si am fugit spre jeep. Wil m-a salutat cu un zambet.
– Gata? L-am intrebat.
– Gata, mi-a raspuns. Cum a fost dimineata?
– Interesanta. Am foarte multe sa-ti povestesc.
– Nu prea se poate acum. Trebuie sa plecam de aici. Lucrurile devin cam… neprietenoase.
M-am apropiat de el.
– Ce se intampla? L-am intrebat.
– Nimic prea serios. O sa-ti explic. Du-te si ia-ti lucrurile.
Am intrat in conac si mi-am luat putinele lucruri pe care le lasasem in camera. Wil imi spusese mai devreme ca nu aveam nimic de platit, asa ca am lasat doar cheia la receptie si m-am dus din nou la masina.
Wil ridicase capota si mesterea ceva la motor, dar a terminat si a trantit-o la loc pana cand am ajuns eu langa jeep.
– Bine, a spus el. Sa mergem.
Am iesit din parcare, spre soseaua principala. Odata cu noi mai plecau si alte masini.
– Pana la urma, ce se intampla? L-am intrebat pe Wil.
– Un grup de oficiali locali, impreuna cu niste fete universitare, s-au plans de cativa oameni de la centrul acesta de conferinte. Nu spun ca aici s-ar petrece ceva ilegal, doar ca unii care vin aici sunt indezirabili si falsi oameni de stiinta. Acesti oficiali pot facemult rau si mult scandal, ceea ce ar putea determina incetarea activitatii la Viciente.
L-am privit mirat. A continuat:
– Vezi tu, acest loc are, in mod normal, programate si inscrise pe lista mai multe grupuri in acelasi timp. Doar un mic numar de oameni au de-a face cu cercetari legate de Manuscris. ceilalti fac parte din grupuri care-si vad de propriile lor discipline si vin aici doar pentru frumusetea locului. Daca oficialii vor crea un climat negativ, aceste grupuri vor inceta sa se mai intalneasca aici.
– Dar spuneai ca oficialii locali nu se baga peste banii proveniti din turismul de la Viciente.
– Nici eu nu credeam ca se vor amesteca. Cineva i-a agitat cu Manuscrisul. Si-a dat cineva seama in gradini de ceea ce se intampla?
– Nu cred, am spus. Se intrebau doar de ce sunt dintr-o data atatia oameni furiosi in jur.
Wil a ramas tacut. Am ajuns la poarta domeniului si am luat-o spre sud-est. Dupa nici un kilometru, am apucat-o pe un alt drum, care ducea spre est, spre un munte care se vedea departe, in zare.
In fata am zarit parcelele si chioscurile de metal. Cum treceam pe langa ele, o usa s-a deschis si o persoana a iesit afara. Era Marjorie. Mi-a zambit si s-a intors dupa noi, cu ochii in ochii mei.
– Cine era? M-a intrebat Wil.
– O femeie pe care am cunoscut-o ieri.
A dat din cap, apoi a schimbat subiectul.
– Ai apucat sa arunci o privire asupra celei de A Treia Viziuni?
– Mi-au dat o copie.
Wil n-a mai spus nimic, aparent cufundat in ganduri, asa ca am scos dosarul cu traducerea si l-am reluat de unde il lasasem cu o zi inainte. A Treia Viziune dezvolta natura frumusetii, descriind perceptia ei ca fiind calea prin care oamenii vor invata sa vada campurile energetice. Odata ce acest lucru se va intampla – scria acolo – intelegerea noastra asupra universului fizic se va transforma rapid.
De exemplu vom incepe sa mancam „hrana vie”, plina de energie. Vom deveni constienti ca anumite locuri radiaza mai multa energie decat altele si ca radiatia cea mai puternica vine din mediile naturale cele mai vechi, in special din paduri. Eram pe cale sa citesc ultima pagina, cand l-am auzit pe Wil.
– Povesteste-mi experienta ta din gradina.
I-am relatat in detaliu, cat am putut de bine, despre evenimentele ultimelor doua zile, despre oamenii pe care i-am intalnit. Cand i-am povestit despreMarjorie, mi-a zambit.
– Cat de mult ai vorbit cu acesti oameni despre celelalte Viziuni si despre modul in care se leaga ele de activitatea de activitatea lor ingradini? M-a intrebat.
– N-am pomenit nici un cuvant, am raspuns. La inceput nu am avut incredere, iar mai incolo mi-am dat seama ca toti stiau mai multe decat mine.
– Cred ca le-ai fi putut da informatii foarte utile daca ai fi fost sincer cu ei.
– Ce informatii?
M-a privit cu caldura.
– Asta tu stii.
Am tacut si am privit peisajul. Relieful devenea tot mai proeminent, mai stancos. Bucati mari de granit stateau pe marginea drumului.
– Ce zici de revederea cu Marjorie, cand am trecut pe langa gradini? A intrebat Wil.
Eram pe punctul de a spune: „doar o coincidenta”, dar am intrebat:
– Tu ce crezi?
– Eu cred ca nimic nu e o simpla coincidenta. Mie mi se pare ca voi doi ati avut o discutie neterminata, ceva ce trebuia sa va mai spuneti si n-ati mai facuto.
Ideea m-a intrigat si m-a deranjat in acelasi timp. Toata viata fusesem acuzat ca sunt distant, ca intreb, dar nici nu exprim vreo opinie, nici nu ma implic in ceva. Ma intrebam de ce aparuse o asemenea chestiune tocmai acum?
Am remarcat si ca incepeam sa ma simt altfel. La Viciente ma simteam indraznet, in stare de multe, si acum simteam o depresie care crestea, amestecata cu anxietate.
– M-ai deprimat, am spus.
A ras din toata inima, apoi a spus:
– Nu eu te-am deprimat. A fost efectul plecarii de la Viciente. Energia din acel loc te-a ridicat sus de tot, ca pe un zmeu. De ce crezi ca au venit toti acei oameni de stiinta? Habar nu au de ce le place atat de mult. M-a privit in ochi. Dar noi stim, nu?
A privit drumul, apoi iar pe mine, intelegator.
– Trebuie sa faci un efort energetic cand parasesti un asemenea loc.
Probabil ca-l priveam nedumerit, pentru ca mi-a zambit incurajator. Taceam amandoi de mai mult de doi kilometri, cand a vorbit din nou:
– Mai povesteste-mi despre gradini.
Mi-am continuat povestea. Cand i-am descris cum am vazut campurile energetice, m-a privit cu mirare, dar n-a spus nimic.
– Tu vezi aceste campuri? L-am intrebat.
M-a privit scurt.
– Da. Continua cu povestitul…
I-am povestit totul, fara nici o intrerupere, pana cand am ajuns la cearta dintre Sarah si barbatul cel inalt si la dinamica energiei lor in timpul confruntarii.
– Si ce-au spus Sarah si Phil despre asta? M-a intrebat Wil.
– Nimic, am spus. Pareau ca nu au nici un fel de punct de vedere despre asta.
– Nu cred, a spus Wil. Mai degraba cred ca sunt atat de fascinati de A Treia Viziune, incat n-au trecut inca mai departe. Competitia umana pentru energie este descrisa in cea de A Patra Viziune.

Capitolul IV
Lupta pentru putere

O groapa in drumul de tara a scuturat jeepul si m-a trezit din somn. Mi-am privit ceasul de la mana. Arata ora trei a dupa-amiezii. M-am intors, incercand sa deschid mai bine ochii. O durere m-a sagetat in spate.

Calatoria fusese infioratoare. Dupa ce am iesit din Viciente, am mers toata ziua, gresind de cateva ori drumul, de parca Wil cauta ceva ce nu putea gasi. Petrecusem noaptea intr-un motel cu paturi tari si pline de gloduri, asa ca de dormit, nici vorba. Acum,dupa a doua zi de drum intins, aveam tot dreptul sa ma plang.
Am privit spre Wil. Era atent la drum, atat de concentrat, incat m-am decis sa nu-l deranjez. Parea sa fie intr-o dispozitie foarte serioasa, grava chiar, la fel ca acum cateva ore, cand oprise jeepul si-mi spusese ca avem de vorbit.
„Iti aduci aminte ca ti-am spus ca Viziunile trebuie descoperite pe rand, una cate una?” ma intrebase.
„Da.”
„Crezi intr-adevar ca iti vor iesi in cale?”
„Cel putin pana acum asa s-a intamplat”, am spus cu umor.
Wil ma privise serios.
„Aflarea celei de A Treia Viziuni a fost simpla. Tot ce a trebuit sa facem, a fost Viciente. De acum incolo intalnirea cu celelalte Viziuni poate fi mult mai dificila.”
A tacut un moment, apoi a spus:
„Cred ca trebuie sa o luam spre sud, spre un sat langa Quilabamba, un loc numit Cula. Pe-acolo e o alta padure virgina, pe care cred ca trebuie sa o vezi. dar este foarte important sa fii atent. Coincidentele se vor intampla tot timpul, si nu trebuie sa-ti scape nici una. Intelegi?”
I-am spus ca da, ca voi avea in permanenta in minte ceea ce mi-a spus. Dupa asta, ceea ce aveam de vorbit s-a incheiat, iar eu m-am adancit in somn – un somn pe care il regretasem deja, din cauza durerii pe care o aveam in spate. M-am intins din nou si Wil m-a privit.
– Unde suntem? Am intrebat.
– Prin Anzi, din nou, mi-a spus.
Dealurile se transformasera in munti despartiti de vai adanc. Vegetatia era deja mai rara, copacii mai mici si batuti de vanturi. Inspirand adanc, am observat ca aerul era mai rarefiat si mai rece.
– Pune jacheta pe tine, mi-a spus Wil, scotand cu o mana o haina de vant, dintr-unul din sacii de voiaj. Va fi frig de-a binelea pana diseara.
Inainte drumul cotea si s-a observat o mica intersectie. Pe-o parte, langa un magazin vopsit in alb si o benzinarie, se afla parcat un vehicul cu usile deschise. O trusa de scule era desfacuta pe jos. Cand am ajuns acolo, un barbat blond a iesit din magazin si ne-a aruncat o privire scurta. Era rotund la fata si avea ochelari cu rame negre.
L-am privit cu atentie, cautand in minte cu cinci ani in urma.
– Nu are cum sa fie el, i-am spus lui Wil, dar arata exact ca un prieten de-al meu, cu care am si lucrat. Nu m-am gandit la el de ani de zile.
Am observat ca Wil ma urmarea cu multa atentie.
– Ti-am spus sa fii atent la tot ce se intampla, mi-a zis el. Sa ne intoarcem si sa vedem daca tipul are nevoie de ajutor. Nu parea sa fie localnic.
Am intors si, ajunsi la benzinarie, am vazut ca omul mesterea ceva la motor. Wil a scos capul pe geam.
– Mi se pare ca ai necazuri, a spus el.
Omul si-a impins ochelarii cu degetul, un gest pe care si prietenul meu il facea des. Devenise tic.
– Da, a spes. Pompa de apa s-a cam dus.
Omul parea ca are putin peste patruzeci de ani si avea o statura echilibrata. Engleza ii era foarte corecta, dar cu un accent frantuzesc destul de clar.
Wil a sarit din masina si a facut prezentarile. Omul mi-a intins mana cu un suras care, din nou, mi s-a parut familiar. Se numea Chris Reneau.
– Accentul ti-e putin frantuzesc, am remarcat.
– Francez si sunt, a spus el. Predau psihologia in Brazilia. Sunt in Peru in cautare de informatii despre un obiect arheologic care a fost descoperit aici, un fel de manuscris.
Am ezitat o secunda, nefiind sigur cata incredere ii puteam acorda.
– Si noi suntem aici cu acelasi scop, am spus intr-un tarziu.
M-a privit cu vadit interes.
– Poti sa-mi spui ceva despre asta? A intrebat. Ai vazut copii?
Inainte ca eu sa pot raspunde, Wil a iesit din magazin, lasand usa sa se tranteasca in urma lui.
– Avem mare noroc, mi-a spus. Proprietarul are un loc de campare si mai are si mancare calda. Am putea sa stam si peste noapte. S-a intors si l-a privit pe Reneau. Daca vrei, poti ramane cu noi.
– Da, desigur, a spus el. Excelent! Si asa pompa de schimb nu poate ajunge aici pana maine dimineata.
Apoi a inceput sa discute cu Wil despre masini si fiabilitatea lor, in timp ce eu m-am sprijinit de jeep, incalzindu-ma la soare si pierzandu-ma intr-o reverie placuta, amintindu-mi de prietenul pe care mi-l evocase Reneau. Prietenul meu era un om iute si curios, asa cum parea si Reneau, un om care citea mult. Imi aminteam de teoriile care-i placeau, dar detaliile se pierdeau in timp.

–         Sa ne ducem lucrurile la camping, l-am auzit pe Wil si am simtit ca ma atentiona, batandu-ma pe umar.
– Bine, am spus oarecum absent.
A deschis usa din spate, a scos cortul si sacii de dormit, mi le-a pus in brate, iar el a luat sacii de voiaj cu hainele de schimb. Reneau isi incuia masina. Ne-am dus toti trei prin spatele magazinului si am coborat cateva scari.
Creasta cobora abrupt. Am urmat o carare spre stanga. Dupa cateva zeci de metri am auzit zgomotul unei ape curgatoare si mai incolo am vazut un izvor care cadea in cascada peste stanci. Aerul era racoros si se simtea un miros puternic de izma.
Terenul forma chiar in fata noastra un bazin de vreo zece metri in diametru. In jur era locul de campare, cu o vatra de piatra pentru foc. Sub cel mai apropiat copac era o stiva de lemne uscate.
– E frumos aici, a spus Wil si a inceput sa desfaca cortul de patru persoane, pe care il aduseseram. In dreapta lui Wil, Reneau se straduia cu alsau, care era mai mic.
– Tu si cu Wil sunteti cercetatori? M-a intrebat dintr-o data.
Wil terminase cu cortul si plecase spre benzinarie sa vada ce se auzea cu cina.
– Wilson este ghid, am spus. Eu nu am o ocupatie clara.
Reneau m-am privit cu mirare.
Am zambit si am intrebat:
– Ai apucat sa vezi ceva din Manuscris?
– Am vazut primele doua Viziuni, mi-a spus, dandu-se mai aproape de mine. Sa-ti spun ceva: cred ca lucrurile se intampla exact cum spune Manuscrisul, adica ne schimbam perspectiva asupra lumii. Vad asta si in psihologie.
– Cum adica?
A tras aer in piept.
– Domeniul meu este conflictul, studierea felurilor si cauzelor pentru care oamenii se trateaza unul pe altul cu atata violenta. Am stiut intotdeauna ca violenta vine din nevoia umana de a-l controla si a-l domina pe celalalt, dar numai recent am privit fenomenul acesta in interior, din punctul de vedere al constiintei individului. Ne-am intrebat ce se intampla in interiorul fiintei umane si ce o face sa vrea sa controleze o alta fiinta. Am aflat ca atunci cand un individ merge catre un altul si se angajeaza intr-o conversatie – lucru care se petrece in lume de milioane de ori in fiecare zi – se intampla urmatorul fapt: la sfarsitul conversatiei individul se simte mai puternic sau mai slab, depinde cum a decurs interactiune dintre cei doi.
L-am privit mirat si a parut stanjenit de discursul pe care tocmai il tinuse. I-am spus sa continue.
– Din acest motiv, a adaugat el, oamenii manipuleaza tot timpul. Nu conteaza caracteristicile unei situatii, subiectul abordat, suntem in stare sa spunem orice e nevoie, pentru a domina conversatia. Fiecare incearca astfel sa aiba controlul si sa ramana deasupra intregii situatii. Daca avem bafta si punctul nostru de vedere e cel mai tare, vom primi un impuls psihologic. Cu alte cuvinte, nu incercam sa ne depasim si sa ne controlam unii pe altii din vreun scop exterior, concret, pe care vrem sa-l realizam, ci pentru impulsul psihologic astfel castigat. Acesta este motivul tuturor conflictelor irationale din lume, incepand cu cele de la nivel individual si terminand cu cele de nivel international.
Exista un consens in domeniul meu de studiu, care spune ca acest lucru apare acum in constiinta publica. Noi, oamenii, ne dam acum seama cat de mult ne manipulam unii pe altii si, in consecinta, ne reevaluam motivatiile. Cautam alte feluri de interactiune. Eu cred ca aceasta reevaluare este o parte din noua viziune asupra lumii, despre care vorbeste Manuscrisul.
Conversatia noastra s-a intrerupt prin venirea lui Wil.
– Sunt gata sa serveasca cina, ne-a spus el.
Ne-am grabit pe poteca spre parterul cladirii in care se afla magazinul, acolo unde locuia si familia proprietarului. Am intrat in sala de mese. Pe masa ne asteptau o ciorba calda, legume si salata.
– Luati loc, luati loc, ne-a spus in engleza gazda, invitandu-ne foarte agitat sa stam pe scaune. In spatele lui o femeie in varsta, probabil sotia lui, si o adolescenta de vreo cincisprezece ani asteptau un semn.
Asezandu-ne, Wil a lovit din greseala masa si a dat jos o furculita, care a cazut cu zgomot. Barbatul s-a incruntat spre femeie, iar aceasta s-a intors si s-a rastit la fata care nici nu apucase sa clipeasca, spunandu-i sa mearga sa aduca alta. Fata s-a grabit si a revenit cu o alta furculita, pe care i-a intins-o lui Wil. Era incordata si mana ii tremura. Ochii mei si ai lui Reneau s-au intalnit peste masa.
– Pofta buna, ne-a spus barbatul, intinzandu-mi mie polonicul.

Mai tot timpul mesei, Reneau si Wil au discutat generalitati despre viata universitara, despre provocarile tinerii de ore, participarii la sesiuni, publicarii de articole in diverse buletine. Proprietarul parasise camera, dar sotia lui statea si astepta in cadrul usii.
Cand femeile au inceput sa serveasca desertul, cotul tinerei a atins paharul meu cu apa, varsandu-l pe masa, in fata mea. Femeia a izbucnit, furioasa, strigand la fata in spaniola si impingand-o intr-un colt.
– Imi pare foarte rau, mi-a spus ea apoi, stergand apa. Fata asta e atat de neindemanatica.
Tanara fata a aruncat farfuria cu restul de placinta exact spre femeie, imprastiind mancarea pe jos si spargand vasul, chiar in momentul in care proprietarul a revenit in incapere.
Acesta a inceput sa strige si fata a fugit din incapere.
– Imi cer scuze, a spus el, intorcandu-se catre noi.
– Nu va faceti probleme, am spus. Sa nu certati fata.
Wil se ridicase in picioare, cerand nota de plata, dupa care am iesit repede de acolo. Reneau tacuse tot timpul, dar cand am iesit din casa si ne-am indreptat spre camping si-a dat drumul.
– Ai vazut bietul copil? A intrebat, adresandu-mi-se. Este exemplul clasic de violenta psihologica. Aici duce nevoia omeneasca, dusa la extrem, de a-i controla pe altii. Barbatul si femeia o domina total pe fata. Ai vazut cat de incordata si de nervoasa era?
– Da, am spus. Parea chiar ca s-a saturat de situatia in care se afla.
– Exact. Parintii n-au iertat-o niciodata. In ceea ce o priveste, nu are de ales, decat sa izbucneasca violent. Este singurul modin care mai poate prelua controlul asupra ei insasi. Din nefericire, cand va creste, va considera ca trebuie sa ii controleze si sa domine ea pe altii, cu aceeasi intensitate. Totul din cauza acestei traume. Acest lucru va fi adanc inradacinat in ea si va fi la fel de tiranica si de dominatoare ca si parintii ei, mai ales cand se va gasi in prezenta unor fiinte mai vulnerabile, cum sunt copiii. Nu ma indoiesc ca asta li s-a intamplat si parintilor ei cand au fost mici. Acum ei trebuie sa domine, pentru ca in trecut au fost dominati. Asa se transmite violenta psihologica de la o generatie la alta.
Brusc, Reneau a tacut.
– Am uitat sa-mi iau sacul de dormit din masina, a spus dupa o clipa. Ma intorc imediat.
Eu si cu Wil ne-am continuat drumul spre corturi.
– Ai vorbit mult cu Reneau, a remarcat Wil.
– Da, am spus.
A zambit.
– De fapt, Reneau a vorbit mai mult. Tu ai ascultat si ai raspuns doar intrebarilor directe, dar n-ai dat prea mult de la tine.
– Ma intereseaza ce are de spus, am zis, aparandu-ma.
Wil mi-a ignorat tonul.
– Ai vazut cum se misca energia intre membrii familiei aceleia? Barbatul si femeia absorbeau pur si simplu energia copilului, pana cand aproape au terminat-o.
– Am uitat sa urmaresc fluxurile de energie.
– Nu crezi ca Reneau ar vrea sa le vada? Pana la urma, de ce crezi ca te-ai intalnit cu el?
– Nu stiu.
– Nu crezi ca toate astea au un sens? Mergeam pe drum si deodata ai dat de un om care-ti amintea de un vechi prieten. Ne-am oprit, ne-am cunoscut si iata, omul se afla si el in cautarea Manuscrisului. Nu ti se pare chiar o culme a coincidentei?
– Ba da.
– Poate ca v-ati intalnit pentru ca tu sa primesti informatii care vor da o dimensiune noua prezentei tale aici. Si s-ar putea ca si tu sa ai niste informatii pentru el.
– Presupun ca asa este. Ce crezi ca ar trebui sa-i spun?
Wil m-a privit cu caldura si simpatia care ii erau caracteristice.
– Adevarul, a spus.
Inainte ca eu sa mai apuc sa adaug ceva, l-am vazut pe Reneau alergand pe poteca.
– Am adus si o lanterna. Poate ne trebuie mai tarziu, a spus el.
Am bagat de seama ca soarele apunea si am privit intr-acolo. Discul soarelui scapatase si cerul era rosiatic. Norii se imprastiau in reflexe roscate. O clipa am crezut ca vad o lumina albicioasa in jurul plantelor din fata mea, dar imaginea s-a estompat repede.
– Minunat apus, am spus.
Apoi am observat ca Wil intrase in cort, iar Reneau isi scutura sacul de dormit.
– Da, a spus acesta din urma, fara sa priveasca.
M-am indreptat spre el. M-a privit.
– N-am apucat sa te intreb. Tu ce Viziuni ai cunoscut?
– Primele doua mi-au fost descrise, am raspuns. Am petrecut ultimele doua zile la conacul Viciente, langa Satipo. Cat am stat acolo, niste oameni care se ocupau cudiverse cercetari mi-au dat copia celei de A Treia Viziuni. E de-a dreptul uluitoare.
Ochii i s-au aprins.
– O ai la tine?
– Da. Vrei sa arunci o privire?

A luat dosarul in cort, sa-l citeasca. Eu am aprins focul. Flacarile jucau stralucitoare, cand Wil s-a tarat afara din cort.
– Unde-i Reneau? A intrebat.
– Citeste traducerea pe care mi-a dat-o Sarah.
Wil s-a asezat si el pe bustean, langa foc. Intunericul coborase cu totul si cu greu se mai distingea ceva din liziera padurii din stanga noastra, din luminile casei, undeva, in spate si din lumina din cortul lui Reneau. In padure rasunau zgomotele noptii, multe necunoscute mie.
Dupa vreo jumatate de ora a aparut Reneau, cu lanterna in mana. A venit si s-a asezat in stanga mea. Wil a cascat usor.
– Viziunea aceasta e uimitoare, a spus Reneau. Dar a vazut vreodata cineva aceste campuri energetice?
I-am povestit pe scurt experientele mele, incepand cu inceputul si terminand cu momentul in care am vazut eu insumi campurile.
A ramas o vreme tacut, apoi a intrebat:
– Si chiar fac experimente cu proiectarea energiei asupra plantelor, influentandu-le astfel cresterea?
– Nu numai cresterea, ci si puterea nutritiva, am spus.
– Dar Viziunea, asa cum este explicata, este mai cuprinzatoare decat atat, a comentat el, ca pentru sine. A Treia Viziune spune ca intreg universul este format din aceasta energie si ca nu influentam numai plantele, ci si tot ce ne inconjoara, lucrand cu energia noastra, pe care o putem controla…
Wil m-a privit si a zambit.
– Iti pot spune ce am vazut eu, am zis. Am fost martorul unei discutii aprinse intre doi oameni si campurile lor energetice faceau miscari foarte ciudate.
Reneau si-a indreptat ochelarii.
– Povesteste-mi.
Wil s-a ridicat.
– Cred ca ar trebui sa ne culcam, a spus el. am avut o zi foarte lunga.
I-am urat „noapte buna” si a intrat in cort. Dupa aceea am descris cat am putut de bine discutia dintre Sarah si barbatul cel inalt, punand accentul pe miscarea energiilor.
– Stai putin, a spus Reneau. Spui ca energiile lor incercau sa se capteze una pe alta, in timp ce ei discutau?
– Da, am spus.
A ramas ganditor cateva secunde.
– Asta merita o analiza atenta. Avem doi oameni care se cearta pe ideea ca fiecare vede corect situatia si ca are dreptate. Fiecare incearca sa iasa castigator, zdruncinand increderea in sine a celuilalt si dezarmandu-l complet.
Deodata a sarit in sus.
– Da, e clar!
– Ce anume? Am intrebat eu.
– Miscarea energiei este calea de a observa ce anume primesc oamenii cand intra in competitie, se cearta sau isi fac rau unul altuia. Asta, desigur, daca o poti vedea. Cand controlezi o alta fiinta, ii iei energia. Iti faci „plinul” pe socoteala altuia, si asta te motiveaza. Stii, ar trebui sa invat sa vad aceste campuri. Unde e Viciente? Cum ajung acolo?
I-am spus cam pe unde era si ca trebuia sa-l intrebe pe Wil pentru indicatii mai exacte.
– Da. O s-o fac maine, a spus el hotarat. Acum cred ca ar trebui sa dorm putin. As vrea sa plec cat mai devreme posibil.
Mi-a spus „noapte buna” si a intrat in cort, lasandu-ma singur cu trosnetul focului si sunetele noptii.

Cand m-am trezit Wil iesise deja din cort. Mirosea a cereale fierte. Am iesit din sacul de dormit si m-am uitat pe ferestruica. Wil tinea o cratita deasupra focului. Reneau nu era de vazut si nici cortul lui nu mai era la locul stiut.
– Unde-i Reneau? Am intrebat, indreptandu-ma si eu spre foc.
– A impachetat deja, a spus Wil. Uite-l acolo, isi incarca masina, ca sa plece imediat ce-i soseste piesa.
Wil mi-a intins un castron cu fiertura de grau si ne-am asezat pe un bustean sa mancam.
– Ati mai stat mult aseara? A intrebat Wil.
– Nu chiar, am spus. I-am povestit tot ce stiu.
Dinspre poteca s-a auzit un zgomot. Reneau cobora in graba spre noi.
– Sunt gata, a spus. Am venit sa-mi iau la revedere.
Dupa cateva minute de conversatie, Reneau a urcat inapoi spre parcare si a plecat. Wil si cu mine ne-am apucat sa ne spalam, sa ne barbierim, sa impachetam. Am facut plinul si am plecat spre nord.
– Cat de departe este Cula? Am intrebat.
– Daca vom avea noroc, ar trebui sa ajungem inainte de caderea noptii, a spus Will, dupa care a adaugat: ce ai invatat de al Reneau?
L-am privit cu atentie. Parea sa astepte un anume raspuns.
– Nu stiu, am spus.
– Ce teorie ti-a servit Reneau?
– Ca noi, oamenii, chiar inconstient, avem tendinta de a-i controla si a-i domina pe altii. Vrem sa ne adjudecam energia care exista intre oameni. Asta ne remonteaza, ne face sa ne simtim mai bine.
Wil privea fix drumul. Parea ca dintr-o data se gandeste la altceva.
– De ce intrebi? Am continuat eu. Este aceasta A Patra Viziune?

M-a privit.
– Nu chiar. Tu ai vazut fluxul energetic dintre oameni. Dar nu sunt sigur ca stii cum e cand ti se intampla tie.
– Spune-mi atunci! Am zis, exasperat. Ma acuzi ca nu vorbesc! A scoate o informatie de la tine e ca si cum ti-as extrage o masea! Incerc de zile intregi sa aflu ceva despre experientele tale referitoare la Manuscris si tot timpul ma lasi balta.
A ras, apoi mi-a zambit.
– Stabilisem ceva, daca n-ai uitat. Am un motiv pentru care sunt asa secretos. Una dintre Viziuni se ocupa cu interpretarea evenimentelor unor existente trecute. Totul este un proces de clarificare asupra a ceea ce esti si asupra scopului pentru care existi pe aceasta planeta. As vrea sa astept pana cea ajungem la aceasta Viziune, si dupa aceea vom discuta trecutul meu. E bine?
Am zambit si eu.
– Da, cred ca da.
Am calatorit in liniste tot restul diminetii. Ziua a fost frumoasa, cerul tot timpul albastru. Din cand in cand, urcand pe munte, nori desi ne-au taiat calea, acoperind parbrizul cu roua. Pe la pranz am tras pe dreapta ca sa admiram privelistea spectaculoasa a muntilor si a vailor dinspre rasarit.
– Ti-e foame? A intrebat Wil.
Am dat din cap si el a scos doua sandvisuri dintr-o punga de pe bancheta din spate, impachetate cu atentie. Mi-a dat unul si m-a intrebat:
– Ce spui de peisajele astea?
– Minunate.
A zambit subtire si m-a privit atent, dandu-mi impresia ca imi observa campul energetic.
– Ce faci? Am intrebat.
– Casc gura, a spus el. Varfurile muntilor sunt locuri cu totul si cu totul deosebite, care-i umplu de energie pe cei care stau pe ele. Imi pare ca ai o afinitate pentru peisajele montane.
I-am povestit despre valea bunicului, despre stancile de la lac si cum totul ma facea sa ma simt mai atent, mai energizat, ca in ziua in care revenise Charlene.
– Poate faptul ca ai crescut acolo, mi-a spus el, te-a pregatit pentru altceva, ceva care ti se intampla aici, acum.
Eram gata sa-l intreb mai multe despre energia muntilor, cand l-am auzit continuand:
– Daca pe munte exista si o padure virgina, energia se amplifica si mai mult.
– Spre asa ceva ne indreptam? Am intrebat.
– Uita-te si tu. Se vede de aici.
Si a intins mana spre est. In departare se vedeau doua creste care mergeau paralel cativa kilometri cu o alta, dupa care se uneau intr-un „V”. In spatiul dintre ele aparea ceva, ca un orasel, cu un varf stancos. Varful parea mai inalt decat locul unde ne aflam si rasarea dintr-o padure foarte bogata si verde.
– Locul acela verde? Am intrebat.
– Da. E ca si Viciente, insa si mai puternic, si mai special.
– In ce sens „special”?
– Inlesneste o alta Viziune.
– In ce fel? Am intrebat.
A pornit jeepul si am plecat din nou la drum.
– Pun pariu ca vei afla tu singur, mi-a raspuns intr-un tarziu.
Nici unul dintre noi n-a mai scos o vorba apoi, timp de mai mult de o ora, dupa care am adormit. Mai tarziu, m-am trezit cand Wil m-a zgaltait de brat.
– Hei, scoala-te! Intram in Cula.
M-am ridicat pe bancheta. In fata noastra, intr-o vale in care se uneau doua drumuri, se vedea un orasel. Pe fiecare parte era cate o creasta, chiar cele pe care le vazusem de sus mai devreme. De aproape, copacii de pe ele apareau la fel de mari si de spectaculosi ca si cei de la Viciente.
– Vreau sa-ti spun ceva inainte sa intram in oras, mi-a spus Wil. In ciuda energiei acestei paduri, orasul acesta este mult mai putin civilizat decat alte locuri din Peru. Este cunoscut ca loc de informare despre Manuscris, dar ultima data cand am fost eu aici era plin de tot felul de indivizi care n-aveau idee nici de energie si nici de Viziuni. Erau in cautarea banilor pe care i-ar fi obtinut daca ar fi descoperit cea de A Noua Viziune.
Am privit spre asezare. Patru, cinci strazi mai mari sau mai mici, cladiri cu fatada lata, aliniate pe drumurile principale, care se intalneau in centru, iar pe restul ulitelor case mici si saracacioase. Se vedeau vreo zece masini si camioane, parcate ici si acolo.
– De ce sunt oamenii acestia pe aici? Am intrebat.
Wil a zambit.
– Pentru ca e unul din ultimele locuri de unde se poate lua benzina si mancare, inainte de a intra in munti.
A pornit jeepul si am coborat in oras. Am tras in fata uneia dintre cele mai mari cladiri. Nu stiam ce scria in spaniola, dar dupa cum arata vitrina, acolo se vindeau alimente si tot felul de echipamente.
– Asteapta in masina, a spus Wil. Ma duc sa cumpar cate ceva.
Am dat din cap afirmativ, si el a disparut inauntru. A privit in jur. un camion a oprit pe partea cealalta a drumului si din el au coborat mai multi oameni. Printre ei am remarcat si o femeie cu parul mai inchis la culoare, intr-o jacheta care o ferea de praf. Spre mirarea mea, am recunoscut-o pe Marjorie. Impreuna cu un tanar de-abia trecut de douazeci de ani a traversat drumul si au trecut exact prin fata mea.

– Am deschis usa si am iesit din jeep, strigand:
– Marjorie!
Ea s-a oprit si a privit in jur. M-a vazut imediat.
– Hei, buna, a spus, cu un zambet.
S-a intors spre mine, dar tanarul a luat-o de brat.
– Robert ne-a spus sa nu vorbim cu nimeni, a soptit el, incercand vizibil sa nu se faca auzit de mine.
– E-n regula, i-a sus ea. Il cunosc. Intra.
El m-a privit sceptic, apoi a dat din umeri si a intrat in magazin. Am incercat apoi sa explic, destul de poticnit, ce se intamplase intre noi in gradini. A ras si mi-a spus ca stia totul de la Sarah. Era pe cale de a mai spune ceva, cand Wil a iesit din magazin cu bratele pline.
Am facut prezentarile si am stat putin de vorba, in timp ce Wil a asezat proviziile in portbagajul jeepului.
– Am o idee, a spus el. Hai sa mancam ceva peste drum.
Am privit intr-acolo. Se vedea vitrina unei cafenele.
– Bine, am spus.
– Stiu si eu? A spus Marjorie. Trebuie sa plecam repede.
– Unde mergeti? Am intrebat.
– Cativa kilometri mai la vest. Vrem sa vizitam un grup care studiaza Manuscrisul.
– Te putem duce noi, dupa cina, s-a oferit Wil.
– Cred ca e bine si asa.
Wil m-a privit.
– Mai am de luat ceva. Duceti-va voi inainte si o sa comand si eu cand o sa vin. O sa intarzii doar cateva minute.
Am fost de acord, iar eu si Marjorie am asteptat sa treaca vreo doua camioane, ca sa putem traversa. Am coborat putin pe strada. Tanarul cu care venise Marjorie ne-a taiat brusc calea.
– Unde te duci, a intrebat-o, luand-o de brat.
– E un prieten de-al meu, i-a replicat ea. Ne ducem sa mancam, apoi voi veni cu el.
– Asculta, nu toata lumea e de incredere pe aici. Stii ca Robert n-ar fi de acord.
– Dar e-n regula, a spus ea.
– Eu vreau sa vii cu mine chiar acum!
I-am luat mana de pe bratul lui Marjorie.
– Ai auzit ce ti-a spus, am insistat.
S-a dat inapoi, dintr-o data foarte timid. S-a intors si a intrat in magazin.
– Sa mergem, am spus catre Marjorie.
Am intrat in cafenea. Sala de mese era o incapere cu opt mese, mirosind a fum si grasime. Am vazut o masa libera, undeva, in stanga. Ne-am indreptat intr-acolo, urmariti de cateva priviri destul de distrate.
Chelnerita vorbea numai spaniola, dar Marjorie s-a descurcat de minune si a facut comanda pentru amandoi. Dupa aceea m-a privit cu caldura.
I-am zambit si eu.
– Cine era tipul?
– Kenny? Nu stiu ce-i cu el. Multumesc pentru ajutor.
Ma privea direct in ochi si, avand in vedere si comentariul pe care l-a facut, ma simteam minunat.
– Cum de te-ai adunat cu grupul acesta? Am intrebat.
– Robert Jensen este arheolog. A format un grup de studiu al Manuscrisului si de cautare a cele de A Noua Viziuni. A fost pe la Viciente si acum cateva saptamani, si acum vreo doua zile… Eu…
– Ce? Am intrebat.
– Ei, aveam acolo o relatie si de mai multa vreme vroiam sa o rup. Apoi m-am intalnit cu Robert si a fost atat de fermecator, a povestit lucruri atat de interesante despre ceea ce facea… M-a convins ca cercetarea noastra dingradini putea fi mult ajutata de A Noua Viziune, in cautarea careia se afla. A spus ca aventura cautarii ei va fi cea mai grozava din toate cele traite de el pana acum si mi-a oferit un loc in echipa sa, pentru cateva luni. M-am decis sa accept…
A tacut din nou si a privit masa. Parea stanjenita, asa ca am schimbat subiectul.
– Cate Viziuni ai citit?
– Numai pe cea de la Viciente. Mai are si Robert cateva, dar el crede ca oamenii trebuie sa se elibereze de traditionalism, ca sa le inteleaga. El spune ca mai bine invatam conceptele cheie de la el.
Probabil ca m-am incruntat, pentru ca a adaugat:
– Nu-ti prea place ideea, nu?
– Suna curios, am spus.
M-a privit din nou, foarte intens.
– Si pe mine ma mira. Poate cand ma duceti acolo o sa stai putin de vorba cu el si sa-mi spui ce crezi.
Chelnerita a aparut cu mancarea, a pus-o pe masa si a plecat. Wil a trecut pe langa ea, venind spre noi in mare graba.
– Trebuie sa vorbesc cu cineva, care se afla la un kilometru de aici, a spus el. o sa dispar vreo doua ore. Ia tu jeepul si condu-o peMarjorie. Eu voi pleca cu altcineva.
Mi-a zambit, adaugand:
– Ne vedem acolo!
M-a batut un gand sa-i spun de Robert Jensen, dar am tacut. Era mai bine asa.

– Bine, am spus.
A privit-o pe Marjorie.
– Imi pare bine ca te-am cunoscut. Pacat ca n-am putut sa stam mai mult de vorba.
L-a privit cu expresia ei blanda.
– Alta data.
Wil mi-a lasat cheile masinii si a plecat. Marjorie a mancat tacuta cateva minute. Intr-un tarziu a spus:
– Imi face impresia unui om foarte hotarat. Cum te-ai intalnit cu el?
I-am povestit in detaliu aventurile mele de la sosirea in Peru. Ma asculta foarte atenta. M-am pomenit ca povestirea curgea cu mare usurinta si ma exprimam aproape cu talent. Ea parea vrajita, imi sorbea fiecare cuvant.
– Dumnezeule! A exclamat. Chiar crezi ca esti in pericol?
– Nu, nu cred. Cel putin nu aici, atat de departe de Lima.
Ma privea, inca asteptand ceva, asa ca in timp ce terminam masa, am facut rapid un sumar al evenimentelor de la Viciente, pana in momentul in care Sarah si cu mine am ajuns la gradini.
– Acolo te-am cunoscut pe tine, am precizat. Si ai disparut foarte repede.
– Ei, n-a fost chiar asa, a zambit ea. Nu te cunosteam si cand am vazut care iti sunt sentimentele, am considerat ca era mai bine sa plec.
– Imi cer scuze, am spus aproape razand, ca mi-a scapat energia din frau.
S-a uitat la ceas.
– Cred ca ar trebui sa ne intoarcem. Probabil ca ma cauta deja.
Am lasat banii pe masa si am iesit, indreptandu-ne spre jeepul lui Wil. Noaptea era friguroasa, se vedea aburul respiratiei. Dupa ce ne-am urcat in masina, Marjorie mi-a spus:
– Ia-o pe aici, spre nord. O sa-ti spun eu unde iesim la drum.
Am dat din cap, am intors scurt pe strada si am intrat pe drumul indicat.
– Mai spune-mi despre ferma spre care ne indreptam, am zis.
– Cred ca Robert a inchiriat-o. Se pare ca grupul sau foloseste ferma de multa vreme, iar el studiaza Viziunile. Cat am stat eu acolo, s-au ocupat cu totii de provizii, de revizuirea masinilor, chestii din astea. O parte din ei pareau cam duri, ca sa spun asa.
– De ce te-a invitat? Am intrebat.
– Spunea ca ii trebuie o persoana care sa poata interpreta ultima Viziune, an caz ca o va gasi. Cel putin asta a spus cand eram la Viciente. Aici a vorbit numai despre provizii si pregatiri pentru excursie.
– Unde planuieste sa plece?
– Nu stiu. Nu mi-a raspuns niciodata la aceasta intrebare.
Dupa vreo trei kilometri, mi-a spus sa o iau spre stanga, pe un drum ingust si pietruit. Am coborat intr-o vale. In fata se vedea o casa facuta din barne groase de lemn. In spatele ei se inaltau mai multe hambare si dependinte. Trei lame ne-au privit de pe o mica pasune ingradita.
In timp ce incetineam, pregatindu-ma sa opresc, cei cativa oameni care se ocupau de o masina ne-u privit fara sa zambeasca. La marginea casei am observat un grup electrogen care duduia. Usa s-a deschis si spre noi s-a indreptat un barbat inalt, brunet, cu trasaturi aspre, puternice.
– E Robert, mi-a spus Marjorie.
– Bine, am spus. Simtindu-ma increzator si tare pe pozitie.
Ne-am dat jos din masina. Jensen a privit spre Marjorie.
– Incepusem sa ma ingrijorez pentru tine, a spus. Am inteles ca ai intalnit un prieten.
M-am prezentat si mi-a strans cu putere mana.
– Sunt Robert Jensen, a spus. Ma bucur ca sunteti bine amandoi. Sa mergem inauntru.
In casa, mai multi oameni se ocupau de provizii. Unul ducea un cort si un primus la masina. In sufragerie mai erau si doua femei peruane, care impachetau mancare. Jensen s-a asezat pe un scaun si ne-a aratat, cu un gest, alte doua scaune pe care sa sedem.
– De ce spui ca e bine ca suntem teferi amandoi? Am intrebat.
S-a aplecat spre mine si m-a intrebat, la randul lui:
– De cand te afli prin partile astea?
– De azi dupa-masa.
– Atunci e clar ca nu stii cat e de periculos. Dispar oameni aici. Ai auzit de Manuscris, de cea de A Noua Viziune, cea de negasit?
– Da. De fapt…
– Atunci trebuie sa afli ce se intampla, m-a intrerupt. Cautarea acestei Viziuni e o poveste urata. Sunt implicati oameni periculosi.
– Cine sunt acestia?
– Cei care nu dau doi bani pe valorile arheologice ale acestor descoperiri. Oameni care vor sa aiba aceste Viziuni pentru interesele lor.
Un urias cu barba ne-a intrerupt conversatia, intinzandu-i lui Jensen o lista. Au schimbat cateva replici rapide in spaniola. Apoi, Jensen m-a privit din nou.
– Si tu cauti Viziunea lipsa? Ai idee in ce te bagi?
M-am simtit cam ciudat si am reusit cu greu sa vorbesc.
– Aaa… Mai degraba as vrea sa aflu mai multe despre restul Manuscrisului. Nu am vazut inca prea multe…
S-a indreptat pe scaun, apo a spus:

– Iti dai seama ca Manuscrisul e un bun in proprietatea statului si ca a face copii neavizate este ilegal?
– Da, dar unii oameni de stiinta dezaproba acest lucru. Sigur ca a guvernul suprima noile…
– Nu crezi ca natiunea peruana are drept de control asupra propriilor comori arheologice? Guvernul stie ca te afli in aceasta tara?
Nu stiam ce sa zic… Nelinistea imi provoca din nou strangeri de stomac.
– Ei, sa nu ma intelegi gresit, a continuat zambind. Sunt de partea ta. Daca esti sustinut de oameni de stiinta din afara tarii, spune-mi. Impresia mea este ca de fapt te afli si tu in treaba.
– Cam asa ceva, am spus.
Am observat ca atentia lui Marjorie se mutase de la mine la Jensen.
– Ce crezi ca ar trebui sa faca? L-a intrebat ea.
Jensen s-a ridicat si a zambit.
– As putea sa-ti ofer un loc aici, cu noi. Avem nevoie de oameni. Locul in care mergem este relativ singur, cel putin asa cred. Si ai avea si posibilitatea sa te intorci acasa, daca lucrurile vor merge mai rau.
M-a privit cu atentie.
– Dar va trebui sa faci in permanenta ceea ce ti se spune.
Am intors capul catre Marjorie. M-am simtit derutat. Imi spuneam ca poate ar fi mai bine sa accept oferta lui Jensen. Daca se avea bine cu guvernul, aceasta putea fi singura mea cale pentru o intoarcere legala in State. Poate ca ma imbatam cu apa rece.Jensen ar fi putut avea dreptate si eu nu.
– Cred ca ar trebui sa te gandesti la ce a spus Robert, a comentat Marjorie. E infricosator pe aici de unul singur.
Desi imi spuneam ca ar putea sa aiba dreptate, eu avea incredere in Wil, in intentiile noastre. Am vrut sa-mi exprim acest gand, dar cand sa deschid gura, nu am putut articula cuvintele. Nu mai puteam gandi clar.
Dintr-o data, uriasul a dat buzna in incapere. Jensen s-a ridicat brusc si a privit pe fereastra, apoi s-a intors calm spre Marjorie.
– Vine cineva. Mergi te rog si cheama-l pe Kenny.
A deschis usa si mi-am auzit numele mentionat afara.
– Cine e acolo? Am intrebat.
Jensen m-a privit dur.
– Liniste! A spus.
El si barbatul cel inalt au iesit si au inchis usa. Pe geam, am vazut, o figura solitara desenandu-se in spatele farurilor camionului. Primul impuls a fost sa raman inauntru. Felulin care Jensen evaluase situatia ma umpluse de temeri. Dar ceva imi parea familiar la persoana pe care o vedeam, asa ca am deschis usa si am iesit. Cand m-a vazut,Jensen s-a repezit spre mine.
– Ce faci? Intra imediat inapoi!
Mi-am auzit din nou numele mentionat, dincolo de generator.
– Inapoi! Acum! A spus Jensen. Poate fi o capcana.
Statea exact in fata mea, blocandu-mi vederea spre camion.
– Inapoi! Acum!
M-am simtit complet confuz, panicat, incapabil sa iau o decizie. Silueta din spatele luminilor s-a apropiat. Am auzit limpede:
– … Sa vii, pentru ca trebuie sa vorbesc cu tine!
Apoi pe masura ce s-a apropiat, capul mi s-a limpezit si mi-am dat seama ca era Wil. Am trecut pe langa Jensen.
– Ce-ai patit? M-a intrebat Wil. Trebuie sa plecam de aici.
– Sa o luam si pe Marjorie.
– Nu pot face nimic pentru ea acum. Ar fi mai bine sa plecam.
Ne indepartam hotarat, cand l-am auzit pe Jensen strigand:
– Mai bine ati ramane aici! N-o sa va mearga!
– Wil s-a oprit si m-a privit, dandu-mi ocazia sa aleg: sa plec sau sa raman.
– Sa mergem! Am spus.
Am trecut de camionul cu care venise Wil, remarcand in cabina doi oameni. Ne-am suit in jeep si am plecat. Convoiul cu prietenii lui Wil ne-a urmat.
El m-a privit.
– Jensen mi-a spus ca te-ai decis sa stai cu grupul lui. Ce s-a intamplat, de fapt?
– De unde stii cum il cheama? M-am mirat eu.
– Stiu totul despre tipul acesta, a replicat Wil. Lucreaza pentru guvernul peruan. E intr-adevar arheolog, dar e hotarat sa tina totul sub secret, in schimbul exclusivitatii dreptului de studiu asupra Manuscrisului. Atata doar ca n-ar fi trebuit sa plece in cautarea celei de A Noua Viziuni. Dupa toate aparentele, incalca intelegerea cu guvernul. Umbla zvonul ca va pleca in curand. Si cand am auzit caMarjorie e cu el, mi-am zis ca e mai bine sa merg sa vad. Ce ti-a spus?
– Mi-a spus ca sunt in pericol si ca ar trebui sa raman cu ei. Si ca ma va ajuta sa ma intorc acasa, daca vreau.
Wil a clatinat din cap.
– Te domina de-a binelea.
– Ce vrei sa spui?
– Ar fi trebuit sa vezi campurile energetice. Al tau fugise aproape cu totul in al lui.
– Nu inteleg!
– Adu-ti aminte de Sarah si de cearta de la Viciente… Ai fost martor. Cel care castiga, cel care-si impune punctul de vedere asupra celuilalt, il „goleste” practic de energie , iar cel care pierde se simte sfarsit, slab, confuz… Ca fata din familia de aseara.

A zambit.
– Asa arati tu acum.
– Ai vazut cum lucrul acesta mi s-a intamplat mie?
– Da. Si ti-a fost foarte greu sa opresti controlul pe care-l avea asupra ta si sa i te sustragi. Pentru o secunda, chiar am crezut ca n-o vei face.
– Dumnezeule! Tipul chiar ca e diabolic!
– Nu chiar. Probabil ca este doar pe jumatate constient de ceea ce face. Crede ca este in drept sa controleze situatia si in mod sigur si-a dat seama pana acum ca n-o poate face decat urmand o anumita strategie. Mai intai, pretinde ca-ti este prieten, apoi gaseste un defect in ceea ce faci. In cazul tau, marseaza pe ideea ca esti in pericol. De fapt, iti submineaza in mod subtil increderea, pana cand incepi sa te indoiesti de calea ta si sa te identifici cu el. de indata ce-i reuseste acest lucru, esti al lui.
Wil m-a privit in ochi.
– Este doar una dintre multele strategii pe care le folosesc oamenii ca sa utilizeze energia altora. O sa afli si altele, mai tarziu, in A Sasea Viziune.
Nu-l mai ascultam. Toate gandurile mele se indreptau spre Marjorie. Nu-mi prea placea ca trebuia sa o las acolo.
– Nu crezi ca ar trebui sa incercam s-o recuperam pe Marjorie? Am intrebat.
– Nu acum. Nu cred ca e in pericol. Putem sa trecem pe acolo maine, inainte de plecare si sa incercam sa vorbim cu ea.
Am ramas tacuti cateva minute, apoi Wil a spus:
– Intelegi ce am vrut sa spun cand am zis ca Jensen nu-si da seama ce face? Prin asta, nu se deosebeste de majoritatea oamenilor. Face ceea ce trebuie ca sa fie mai puternic.
– Nu. Cred ca nu inteleg.
Wil parea ganditor.
– Multi oameni sunt complet inconstienti, in acest sens. Stim doar ca ne simtim slabi si dintr-o data, cand ii controlam pe ceilalti, ne simtim mai bine. Nu ne dam seama ca facem asta pe spezele altora. Furam energia de la altii. Multi oameni isi traiesc toata viata vanand permanent energia altora.
M-a privit amuzat.
– Desi uneori lucrurile se petrec si astfel. Intalnim pe cate cineva, care macar pentru o vreme, ne va trimit in mod voit energia sa.
– Unde vrei sa ajungi?
– Adu-ti aminte cand tu si Marjorie mancati impreuna la restaurant si am intrat eu.
– Ei bine?
– N-am idee despre ce vorbeati, dar era clar ca energia plutea toata spre tine. am vazut asta foarte clar cand am intrat. Cum te-ai simtit in momentele alea?
– Foarte bine, am spus. Ideile pe care le exprimam imi erau limpezi precum cristalul. Ma exprimam cu usurinta. Dar unde vrei sa ajung?
A zambit.
– Uneori, alte persoane vor ca noi sa definim pentru ele o situatie, si pentru asta ne dau energia necesara, asa cum a facut Marjorie cu tine. ne fac sa ne simtim mai puternici, dar vezi tu, „darul” acesta nu dureaza prea mult. Majoritatea oamenilor, chiar si Marjorie, nu sunt destul de puternici ca sa tot dea energie. De aceea relatiile lor degenereaza in lupta pentru putere. Oamenii isi contopesc energiile, apoi se lupta sa controleze totul. Cel care pierde plateste un pret foarte mare.
S-a oprit brusc si m-a privit.
– Intelegi acum A Patra Viziune? Gandeste-te la ce ti s-a intamplat. ai vazut fluxul de energie dintre oameni si te-ai intrebat ce e cu asta, apoi ai dat peste Reneau, care ti-a spus ca psihologii cauta motivele pentru care oamenii incearca sa se controleze unii pe altii. Aceasta teorie a fost demonstrata de catre familia peruana. Ai vazut ca dominarea altora il face pe cel ce domina sa se simta puternic si atotstiutor, „sugand” energie de la cei pe care ii domina. Nu are importanta ca tu crezi ca o face pentru binele celorlalti – al copiilor de exemplu – care ar avea nevoie de control tot timpul. Stricaciunea s-a produs. Mai incolo, ai dat pesteJensen si ti-ai facut idee despre cum se simte acest lucru. Ai vazut ca atunci cand cineva te domina psihic, parca iti ia mintile. Nu ai pierdut o polemica intelectuala cu Jensen . Nu. si cu toate astea, toata puterea ta mentala s-a dus la el. din pacate, aceasta violenta psihica se intampla tot timpul in societate, deseori exercitata de catre oameni bine intentionati.
Am aprobat. Wil imi rezumase experienta cum nu se poate mai bine.
– Incearca sa intelegi pe deplin A Patra Viziune, a continuat el. Vezi cum se potriveste cu ceea ce stii deja. A Treia Viziune ti-a aratat ca lumea fizica este un vast sistem energetic. Acum, APatra iti arata ca foarte mult timp oamenii s-au batut pentru singurul tip de energie la care sunt deschisi: cea care „curge” intre ei. La asta s-a rezumat intotdeauna conflictul uman, indiferent de nivel: de la sacaiala din familie si de la serviciu, pana la razboaiele dintre natiuni. Toate sunt rezultatul sentimentului de nesiguranta, al slabiciunii si impulsului de a fura energia altuia pentru a te simti bine.

– Ia stai! Am protestat. Unele razboaie au trebuit sa fie purtate: au fost drepte.
– Desigur. Dar unicul motiv pentru care un conflict nu poate fi rezolvat imediat este ca una dintre parti are o atitudine irationala, in scop energetic.
Wil a parut ca-si aminteste dintr-o data ceva. Cautand in rucsac, a scos cateva hartii, prinse cu o agrafa de birou.
– Uitasem! A spus. Am gasit pentru tine o copie a celei de A Patra Viziuni.
Mi-a dat copia si a tacut, privind la drum, in timp ce conducea.
Am luat lanterna de pe bord si am citit timp de vreo douazeci de minute. Intelegerea celei de A Patra Viziuni – se spunea – consta in a vedea lumea ca pe o vasta competitie pentru energie, prin urmare si pentru putere.
Totusi, odata ce oamenii inteleg lupta aceasta – continua Viziunea – conflictul va incepe imediat sa fie transcens. Vom incepe sa iesim din competitia pentru energia umana, fiindca, in final, vom fi capabili sa primim energie de la alte surse.
L-am privit pe Wil.
– Care sunt celelalte surse? Am intrebat.
El a zambit, dar n-a spus nimic.

Capitolul V
Mesajul misticilor

A doua zi de dimineata, m-am sculat imediat ce l-am auzit pe Wil miscand. Petrecusem noaptea intr-o casa a unuia dintre prietenii lui. Wil se imbraca iute intr-un colt. Afara era inca intuneric.
– Sa strangem repede, a soptit.
Ne-am adunat hainele si am facut cateva ture la masina, cu proviziile. Centru orasului era la numai cateva sute de metri. Luminile sale se vedeau vag in intuneric. Zorile erau doar o linie rosiatica inspre rasarit. Cateva pasari ciripeau razlet. In rest, liniste.
Am ramas langa jeep, in timp ce Wil a vorbit ceva pe veranda cu prietenul sau. Deodata, s-au auzit zgomote in centru. Se vedeau indreptandu-se intr-acolo luminile farurilor a trei camioane, care apoi s-au oprit in acel loc.
– Ar putea fi Jensen, a spus Wil. Sa mergem sa vedem ce se intampla, dar cu atentie.
Ne-am dus spre o alee care dadea in centru, la cateva zeci de metri de camioane. Doua dintre ele erau incarcate cu combustibil, iar al treilea era parcat in fata unui magazin. Patru, cinci oameni se invarteau pe langa ele. Am vazut-o pe Marjorie iesind din magazin si ducand ceva in camionul de acolo. Apoi a venit spre noi, uitandu-se in vitrinele magazinelor vecine.
– Du-te spre ea si vezi daca poti sa o convingi sa vina cu noi, mi-a soptit Wil. Va astept aici.
M-am furisat dupa colt si m-am ingrozit de ce-am vazut: oamenii lui Jensen purtau arme automate. Teama mea a crescut intr-o clipa si mai mult. Pe o strada, la cativa pasi de mine, niste soldati se furisau spre grupul luiJensen.
Exact in momentul in care Marjorie m-a zarit pe mine, si oamenii lui Jensen i-au vazut pe soldati. Un zgomot de focuri de arma a izbucnit dintr-o data. Marjorie m-a privit terorizata. M-am grabit spre ea, am apucat-o de brat si ne-am ascuns pe alea urmatoare. S-au auzit mai multe impuscaturi, precum si dialoguri si tipete furioase in spaniola. In fuga, ne-am impiedicat de un vraf de ambalaje si ne-am trezit pe jos.
– Sa fugim! Am strigat, sarind in picioare.
S-a luptat si ea sa se ridice, apoi m-a tras si pe mine jos, aratandu-mi din priviri spre capatul aleii. Am inghetat. Intr-un sfarsit, cei doi au fugit pe strada, spre un palc de arbori, putin mai departe.
Stiam ca trebuia sa ajungem inapoi, la casa prietenului lui Wilson, la jeep, fiind sigur ca Wil se va duce acolo. Ne-am tarat cu atentie spre strada vecina. Din dreapta se auzeau tipete si focuri de arma, dar din locul in care ne aflam nu vedeam nimic. Spre stanga iarasi nimic, nici urma de Wil. Probabil ca ne-o luase inainte.
– Sa trecem prin padure, am spus catre Marjorie, care-si invinsese teama si parea foarte sigura pe sine. Dupa aceea – am continuat – sa mergem pe la marginea padurii spre stanga. Jeepul e parcat pe-acolo, pe undeva.
– Bine, a spus ea.
Am traversat repede strada si am alergat vreo saptezeci de metri spre casa. Jeepul era acolo, dar in jurul lui nici o miscare. Cum ne pregateam sa traversam inca o strada, spre casa, o masina militara a dat coltul in stanga noastra si s-a indreptat incet in aceeasi directie ca si noi. In secunda urmatoare l-am vazut pe Wil strabatand in fuga curtea, sarind in jeep si plecand in tromba in directia opusa. Masina militara l-a urmat.

– Ei, fir-ar sa fie! Am spus.
– Ce facem acum? A intrebat Marjorie, cu teama.
S-au mai auzit impuscaturi pe strazile principale din spatele nostru, de data aceasta mai aproape. In fata padurea se indesea si cobora, urmand relieful, spre nord si spre sud. Creasta era aceeasi cu cea pe care o vazusem inainte in panorama.
– Repede, sa urcam! Am spus.
Am urcat in fuga cateva sute de metri. Ne-am oprit intr-un luminis si am privit inapoi catre oras. Tot mai multe masini militare pareau sa curga pe strazi si soldatii incepusera razia, perchezitionand fiecare casa. Sub noi, la baza dealului, se auzeau voci inabusite.
Ne-am grabit sa urcam mai departe. Tot ce puteam face acum era sa fugim cat mai repede.
Am continuat sa urcam spre nord toata dimineata, oprindu-ne numai pentru a ne ascunde atunci cand vreun vehicul se intampla sa treaca pe creasta paralela cu noi, in stanga. Traficul era format in general dinmasini militare de culoare verde, ca si cele pe care le vazusem in oras, dar mai trecea si?cate o masina civila. Ca o ironie, drumul servea drept aparare in fata salbaticiei care ne inconjura.
Inaintea noastra, culmile se uneau si pareau tot mai abrupte. Tancuri stancoase strajuiau de-o parte si de alta valea de dedesubt. Deodata, am vazut venind un jeep ca al lui Wil, pe un drumeag ce serpuia inspre vale.
– Parc-ar fi Wil, am spus, scrutand atent departarea.
– Sa coboram, a spus Marjorie.
– Stai! Daca e vreo capcana? Daca l-au prins si folosesc jeepul drept momeala pentru noi?
Fata lui Marjorie s-a intunecat.
– Stai aici, am spus. Voi cobori singur. Tu priveste numai. Daca totul e in ordine, iti voi face un semn sa cobori.
A fost de acord, cu destula ezitare si eu am coborat rapid povarnisul pietros, spre locul unde era parcat jeepul. Am putut vedea, printre frunze, o persoana care cobora din masina, dar n-am recunoscut-o. Mi-am croit drum printre tufisuri si printre trunchiurile copacilor, alunecand din cand in cand pe pamantul cleios si ud.
In sfarsit, masina mi-a aparut direct in fata, la vreo suta de metri. Soferul, aplecat pe fereastra, inca nu putea fi recunoscut. M-am miscat putin pentru a vedea mai bine. Era Wil. M-am lasat sa alunec la vale, pana m-am oprit intr-un trunchi de copac, in ultima clipa. Mi s-a strans stomacul. Aproape ca ma sinucideam…
Tinandu-ma de copac, am incercat sa-i atrag atentia lui Wil. Privea undeva deasupra mea, cu mare atentie. Coborand privirea, m-a vazut si pe mine. A sarit in sus si a venit spre mine, prin tufisuri. I-am facut un semn spre cheile abrupte. S-a uitat si el intr-acolo, apoi mi-a strigat:
– Nu vad nici o poteca! Trebuie sa cobori in vale si, cumva sa treci pe acolo.
I-am facut semn ca am auzit si cand sa o strig pe Marjorie am auzit zgomot de motor. Wil a sarit in masina si a pornit spre soseaua principala. M-am grabit in sus, pe deal. Printre crengi, am vazut-o peMarjorie venind spre mine.
Deodata, din spatele ei s-au auzit strigate violente in spaniola si zgomot de pasi care alergau. Marjorie s-a ascuns dupa niste pietre. Mi-am schimbat si eu directia, fugind cu cat mai putin zgomot spre stanga. Printre crengi, am vazut doi oameni insfacand-o peMarjorie si am auzit tipatul ei speriat.
Am continuat sa urc panta, ascunzandu-ma, avand in minte imaginea ei speriata. Odata ajuns sus, am luat-o din nou spre nord, cu capul pleznindu-mi de durere si de frica.
Dupa mai mult de un kilometru, m-am oprit, atent. Se auzeau miscari si glasuri in urma mea. Intins pe spate, am incercat sa ma relaxez si sa-mi limpezesc gandurile, dar amintirea capturarii luiMarjorie imi venea mereu in minte. De ce am lasat-o singura? Ce sa fac acum?
M-am ridicat, tragand aer in piept si privind in jur. nu se vedeau masini. Am luat-o din nou la fuga, oprindu-ma din cand in cand pentru a asculta, dar nu se auzeau decat zgomotele obisnuite ale padurii. Incetul cu incetul, am inceput sa ma mai linistesc. In cele din urma au prins-o peMarjorie … Ea nu era vinovata cu nimic, fugise doar din fata impuscaturilor. Probabil ca va fi retinuta numai pana cand va fi legitimata si atunci vor vedea ca este om de stiinta cu acte in regula.
Am pornit din nou spre nord. Incepeau sa ma doara toti muschii, de la atata alergatura. Ma simteam murdar, obosit, infometat si cu stomacul strans de frica. Doua ore, sau mai mult, am tot mers, fara sa ma gandesc la nimic si fara sa intalnesc pe nimeni.
Apoi, dintr-o vaioaga, din stanga, am auzit zgomot de pasi. Am inghetat, ascultand, dar zgomotul a incetat. Copacii erau mai mari aici, un scut urias in calea razelor soarelui, care subtia mult lumina. Nu se vedea la mai mult de cincizeci de metri. Totul era nemiscat. Am mers usor spre un bolovan, in dreapta, apoi spre niste copaci, avand grija sa nu fac vreun zgomot. Trei movile se vedeau mai departe, in directia spre care mergeam, asa ca mi-am continuat drumul. Tot nici o miscare. Am inaintat putin. In spatele meu am auzit trosnetul unei crengute. M-am intors incet.

Chiar acolo, langa bolovan, se afla barbatul cel urias pe care-l vazusem la ferma lui Jensen, cu ochi salbatici, speriati, cu bratele tremurande, amenintandu-ma cu o arma automata. Parea ca se chinuie sa-si aduca aminte cine sunt.
– Stai, stai! Am spus. Il cunosc pe Jensen.
M-am privit atent si a lasat arma in jos. Din padure, in spate, am auzit pe cineva miscandu-se. Barbatul a fugit pe langa mine, cu arma in mana. L-am urmat, instinctiv. Amandoi alergam cat puteam de repede, sarind peste crengi si bolovani, privind din cand in cand in urma.
Dupa cateva sute de metri, s-a impiedicat si eu l-am depasit in fuga. M-am oprit intre doua stanci, sa ma odihnesc putin, si am privit inapoi, incercand sa vad ce venea dupa noi. Un soldat singuratic a ridicat arma, amenintandu-l pe barbatul care se chinuia sa se ridice de jos. Inainte sa apuc sa spus ceva, soldatul a tras. Pieptul barbatului s-a inrosit brusc, improscand totul in jur cu sange. Ecoul salvei trase cu putin inainte a umplut aerul.
O clipa, omul a ramas nemiscat, cu ochii larg deschisi. Apoi trupul sau s-a arcuit si a cazut. Am reactionat orbeste, incepand sa alerg din nou spre nord, de teama ca soldatul m-ar fi putut repera. Creasta devenea tot mai abrupta si pietroasa. Imi era tot mai greu sa urc.
Tot corpul imi tremura de oboseala si de frica. Ma chinuiam sa castig distanta, agatandu-ma si impingandu-ma cu mainile printre pietre.Dupa cateva secunde m-am uitat in urma. Soldatul se apropiase de cadavru. M-am furisat dupa o piatra, exact cand si-a ridicat privirea si s-a uitat in sus. Mi s-a parut ca privea direct spre mine. M-am tarat la stanga, prin spatele pietrelor. Mai incolo, plantele m-ar fi ascuns ochilor soldatului, asa ca am sarit din nou in picioare, alergand cat puteam de repede spre perdeaua de copaci pe care o vedeam in fata. Desi nu indrazneam sa privesc inapoi, ca sa ma conving, eram sigur ca soldatul era pe urmele mele.
In fata mea dealul devenea din nou abrupt si m-am luptat sa urc, simtind ca incepeau sa ma lase puterile. In varf, totul era plin de copaci inalti, desi ca peria. Pamantul era ud, nu vedea niciodata soarele. In spatele paduricii se ridica un perete de stanca, pe care l-am escaladat cu multa atentie, cautand locsoare unde sa ma pot agata si sprijini. M-am luptat, pana cand am vazut ce era in fata mea: o prapastie de vreo suta de metri, fara nici o putinta de a o traversa.
Privelistea m-a trasnit si m-a nimicit intr-o clipa. Se auzeau pietre alunecand pe peretele pe care tocmai il urcasem, semn ca soldatul se apropia cu repeziciune. Am cazut in genunchi. Eram obosit, sfarsit, si cu un ultim suspin m-am abandonat sortii, renuntand a ma mai lupta. Nu va trece mult si vor veni gloantele, stiam asta. Ciudat, la capatul acestui sentiment de groaza, moartea era ca o eliberare bine venita. In asteptare, mi-au rasarit in minte imagini ale duminicilor copilariei mele, ale contemplarii inocente a lui Dumnezeu. Oare cum este moartea? Am incercat sa ma deschid catre aceasta experienta.
Dupa multa vreme, neavand nici o idee despre cat timp putea sa fi trecut, am devenit brusc constient ca nu se intamplase nimic! Am privit in jursi am vazut, cu mare surprindere, ca ma aflam pe piscul cel mai inalt al muntelui. De acolo vedeam alte dealuri, alte culmi, panorama se intindea in toate directiile.
O miscare mi-a atras atentia. Departe, in vale, pe panta care dadea spre sud, soldatul mergea agale, indepartandu-se de mine, cuarma lui si a barbatului din tabara lui Jensen atarnandu-i in spate.
Vederea acestuia mi-a adus un val de caldura in trup si m-a umplut de o bucurie muta. Cumva, nu stiu cum, am supravietuit! M-am asezat cu picioarele incrucisate, savurand aceasta sublima stare de euforie. As fi vrut sa stau acolo pentru totdeauna. Ziua era minunata, soarele stralucea, cerul era albastru, senin.
Si, cum sedeam asa, m-a izbit cat de aproape mi se pareau dealurile purpurii din zare, sau, mai bine zis, ce senzatie de apropiere simteam. Aceeasi perceptie se putea extinde si la norisorii razleti, care imi treceau pe deasupra capului. Aveam impresia ca daca ridic mana, ii pot atinge.

Cum priveam spre cer, mi-am dat seama ca se intampla ceva aparte in corpul meu. Ma miscam cu o usurinta incredibila, spatele si gatul le puteam indrepta fara efort, fara durere. M-am ridicat in picioare fara sa ma ajut de maini, tot fara sa simt vreo durere. Aveam senzatia ca sunt usor ca un fulg.
Privind muntii din departare, am observat luna, care se pregatea sa apuna. Era doar un sfert de luna si atarna deasupra orizontului, ca un bol intors. Pe loc, am inteles de ce avea acea forma. Soarele, la milioane de kilometri deasupra mea, stralucea doar pe partea de sus a lunii care cobora intunecata, si aceasta perceptie mi-a extins constienta chiar mai departe.
Imi puteam imagina luna sub orizont, iar forma ei precis desenata se va arata astfel celor care traiau departe, spre vest, si inca o mai puteau vedea. Mi-am imaginat cum ar fi daca ea s-ar gasi exact sub mine, pe cealalta parte a planetei. Oamenilor de acolo le-ar aparea plina, pentru ca soarele de deasupra mea ar straluci pe langa Pamant si ar lumina-o in intregime.
Aceste imagini au trimis un bulgare fierbinte in sus pe spinarea mea, iar spatele a parut ca mi se indreapta mai mult gandindu-ma, ba nu, realizand ca un spatiu tot atat de mare cat se afla deasupra capului meu era si sub picioarele mele, de cealalta parte a globului. Pentru prima oara in viata, am stiut ca rotunjimea Pamantului nu era un concept intelectual, abstract, ci putea fi simtit.
Acest lucru m-a incitat, dar pe de alta parte mi-a parut perfect normal si natural. Tot ce-mi doream era sa ma afund in senzatia aceea de suspendare, de plutire in spatiul care se afla in toate directiile. Nu era ceva asemanator tendintei de a te avanta de pe pamant, de a sfida gravitatia, ci mai degraba am simtit ca un centru de coordonate interior, eram ca un balon care abia atinge pamantul. Senzatia era oarecum similara celei de conditie fizica perfecta, obtinuta dupa ani de antrenamente, doar ca ma simteam mult mai usor, mult mai bine definit.
M-am asezat din nou pe stanca si din nou totul mi s-a parut foarte, foarte aproape: stanca pe care sedeam, copacii cei inalti din vale, muntii de la orizont. Cum priveam ramurile unduindu-se in vant, am trait nu numai vizual aceasta intamplare, ci si fizic, ca si cum ramurile acelea ar fi fost chiar parul meu.
Am simtit totul ca facand, intr-un fel, parte din mine. Stateam pe un varf de munte si ma uitam la panorama care se intindea sub mine in toate directiile, si ma simteam de parca trupul meu fizic ar fi fost numai un cap, care avea un corp mai mare, format din tot ceea ce vedeam. Am avut senzatia ca intregul univers se privea pe sine prin ochii mei.
Aceasta perceptie mi-a provocat un scurt-circuit in memorie. Mintea mi-a fugit inapoi in timp, la inceputul calatoriei in Peru, apoi in copilarie, la nastere… Mi-am dat seama ca viata mea nu a inceput cu nasterea fiintei ce-mi purta numele pe planeta Pamant, ci mult mai inainte, la formarea restului fiintei mele, a corpului meu adevarat, a universului insusi.
Teoria evolutiei m-am plictisit intotdeauna, dar acum, cu mintea alergandu-mi inapoi in timp, toate lucrurile despre care citisem vreodata incepeau sa vina catre mine. Inclusiv conversatiile cu prietenul meu care semana cu Reneau. Mi-am adus aminte si care era domeniul care il interesa: evolutia…
Toata cunoasterea parea ca difuzeaza in amintirile mele. Imi aminteam lucruri care se intamplasera si toata aceasta unitate m-a facut sa privesc evolutia intr-un fel cu totul nou.
Puteam privi cum prima bucatica de materie a explodat in univers, si iata ca A Treia Viziune era corecta: nimic nu era cu adevarat solid in ea. Materia era doar energie care vibra pe un anumit nivel, si, la inceput, a existat doar aceastaforma simpla: elementul pe care noi il numim hidrogen. Numai asta era in tot universul: hidrogen.
Vedeam cum gravitau atomii de hidrogen, ca si cum ar fi avut nevoie de o stare energetica mai complexa. Cand conglomeratele de hidrogen au atins o densitate suficienta, au inceput sa se incalzeasca, sa arda, sa formeze ceea ce noi numim stele, sa fuzioneze si sa formeze elemente care vibrau pe un nivel mai inalt.
Cum continuam sa privesc, aceste prime stele imbatraneau si, in final, explodau si imprastiau hidrogenul ramas si elementele nou create, in univers. Si procesul se tot repeta, se tot repeta… alti atomi gravitau impreuna, pana cand se incalzeau, formau alte stele, alte elemente, creandmaterie care vibra mereu pe niveluri tot mai inalte. Si asa mai departe… Fiecare generatie de stele a creat atomi care nu mai existasera inainte, pana cand spectrul materiei – elementele chimice de baza – s-a format si s-a stabilit peste tot. Materia a evoluat de la elementul hidrogen – cea mai simpla forma de vibratie – la carbon, care vibreaza pe un nivel foarte, foarte inalt. Acest lucru a ajutat evolutia cu inca un pas.

Cand s-a format Soarele nostru, bucati de materie au cazut de pe orbita lui si una dintre ele, Pamantul, continea toate elementele nou create, inclusiv carbonul. Pe masura ce Pamantul s-a racit, gazele prinse in masa topita au migrat spre suprafata si s-au contopit unele cu altele, formand vapori de apa. Si au venit ploi mari, formandu-se astfel oceanele peste crusta cea stearpa. Apa a acoperit mult din suprafata planetei, cerurile s-au inseninat si soarele, stralucind puternic, a scaldat lumea nou creata in lumina, caldura, radiatie.
In apele adanci, printre furtunile violente care bantuiau planeta, materia a sarit peste nivelul de vibratie al carbonului, catre un stadiu si mai complex: vibratia specifica aminoacizilor. Dar, iata, pentru prima data, acest nou nivel de vibratie nu era stabil. Materia trebuia sa absoarba intruna alta materie in ea, pentru a-si sustine vibratia. Trebuia sa se hraneasca. Astfel a aparut, o noua treapta a evolutiei: viata.
Restransa de existenta doar in apa, am vazut aceasta viata divizandu-se in doua forme distincte. Una – pe care am numit-o flora – traia din materia anorganica si a transformat aceste elemente in hrana, utilizand dioxidul de carbon care exista in acea atmosfera timpurie. Ca un produs secundar, plantele au eliberat oxigenul in afara, pentru prima oara. Viata plantelor s-a raspandit rapid in oceane si in cele din urma si pe uscat.
Cealalta forma – pe care unii au numit-o fauna – absorbea numai hrana organica pentru a-si sustine vibratia. Am putut vedea animalele umpland oceanele in marea era a pestilor, si atunci cand plantele au eliberat suficient oxigen in atmosfera, ele si-au urmat drumul pe uscat.
Am vazut animalele amfibii – jumatate pesti, jumatate altceva, cu totul nou – parasind apele pentru prima oara si folosindu-si plamanii pentru a respira aerul cel nou.Materia facea salt peste salt inainte, si reptilele au acoperit Pamantul in marea era a dinozaurilor. Apoi au aparut si s-au raspandit pe Pamant mamiferele cu sange cald, si mi-am dat seama ca fiecare specie care aparea reprezenta viata -materia – vibrand la niveluri tot mai inalte.
Omul… Viziunea s-a incheiat. Vazusem intr-o clipa toata evolutia, materia aparand si transformandu-se dupa un plan anume, spre vibratii tot mai inalte, creandu-si siesi mereu toate conditiile. Vazusem aparitia omului, aparitia fiecaruia dintre noi, ca indivizi, in acele conditii.
Stand pe muntele acela, aproape ca vedeam cum se extinde aceasta evolutie in viata fiintelor umane si chiar mai departe. Evolutia urmatoare se leaga de experienta coincidentelor in viata. Ceva in aceste evenimente ne indeamna sa mergem mai departe, creeaza noi nivele de vibratie, mai inalte, impinge evolutia inainte. Totusi, oricat demult am incercat, nu am inteles pe deplin acest fenomen.
Am stat mult timp pe stanci, simtind numai pace si implinire. Apoi, brusc, am observat ca soarele incepuse sa alunece spre apus. Spre nord-vest, la ceva maimult de un kilometru, se zarea un fel de oras. Vedeam formele acoperisurilor. Drumul de pe creasta vestica parea sa serpuiasca exact intr-acolo.
M-am ridicat si am inceput sa cobor. Imi venea sa rad cu glas tare. Eram inca legat de locurile acelea, paream ca merg pe suprafata propriului meu corp, si maimult, exploram regiuni ale lui. Sentimentul era ilar de-a binelea.
Am coborat in padure. Soarele dupa-amiezii arunca umbre lungi printre copaci. Pe la jumatatea pantei am dat de un palc de arbori desi ca peria, intre care am intrat si, brusc, am simtit o schimbare in corp: eram mai usor, ma coordonam mai bine. M-am oprit si am privit cu atentie in jur la arbori, la tufisuri, observandu-le forma, frumusetea. Vedeam fuioare de lumina alba si globuri rozalii in jurul fiecarei plante.
Mi-am continuat drumul si am ajuns la un parau, care radia o lumina albastruie, umplandu-ma de liniste si de o stare aproape tulbure, de toropeala. Am trecut prin vale si am urcat pe creasta vecina, pana la drum, pornind-o la intamplare, spre nord.

Mai departe, am zarit un om in sutana disparand la urmatoarea cotitura si am tresarit. Fara urma de teama, am alergat ca sa-l ajung din urma si sa-i vorbesc. Stiam ca voi fi perfect constient de ceea ce voi spune si voi face. Aveam un sentiment de bunastare perfecta. Dar, spre enorma mea surprindere, pana sa-l ajung, a si disparut. Spre dreapta, un drumeag cobora in vale, dar nu se vedea nimeni pe acolo. Nici pe drumul principal nu mai era nimeni, in fata, sau in spate… ma gandeam sa o iau inapoi, pe drumeagul pe care venisem, dar orasul era inainte, asa ca am pornit-o intr-acolo. Totusi, m-am gandit mult la drumul pe care il parasisem…
Dupa vreo suta de metri, urmand o alta curba, am auzit zgomot de motor. Printre copaci am zarit un lung sir de camioane militare apropiindu-se cu mare viteza. Am ezitat o secunda, amintind-mi frica prin care trecusem mai devreme.
De-abia am avut timp sa ma arunc intre tufele de pe marginea dreapta a drumului si am ramas acolo, tacut si nemiscat. Zece jeepuri au trecut in viteza pe langa mine. Din pacate, ma ascunsesem intr-un loc destul de expus si tot ce puteam sa sper era ca nu ma va vedea nimeni. Vehiculele treceau la numai cativa metri. Simteam mirosul gazelor de esapament, vedeam clar fetele celor dinauntru.
Din fericire nu m-a vazut nimeni. Dupa ce au trecut toti si s-au indepartat suficient de mult, m-am tarat in spatele unui copac mare. Mainile imi tremurau si senzatia de conectare si calm de mai inainte se spulberase cu totul. Un nod de frica prea bine cunoscut imi strangea din nou stomacul. Pana la urma am indraznit sa ies pe drum. Zgomotul altor masini m-a facut sa ma ascund din nousi am vazut iarasi jeepuri trecand. Doua, de aceasta data. Incepea sa mi se faca rau.
Am ramas de-a binelea in afara drumului. M-am intors la drumeagul pe care-l vazusem mai devreme. Dupa ce am urmarit atent toate miscarile si toate sunetele, m-am hotarat sa cobor spre vale prin padure, paralel cu drumul. Simteam din nou o greutate in corp. Ma intrebam ce facusem… De ce mersesem pe drum? Trebuie ca am fost nebun, prostit de socul impuscaturilor, intrat in cine stie ce euforie. „Coboara cu picioarele pe Pamant”, imi spuneam. „Trebuie sa fii atent. Sunt pe aici oameni care te-ar rade de pe suprafata pamantului la cea mai mica greseala.”
Am intepenit. In fata mea, la mai putin de o suta de metri, se afla un preot. Sedea sub un copac urias, pe un bolovan. In timp ce il priveam cu gura cascata, el a deschis ochii si m-a vazut. A zambit si mi-a facut semn sa ma apropii.
M-am indreptat spre el, cu retinere. Era tot nemiscat. Parea sa aiba vreo cincizeci de ani, era inalt si subtire. Avea parul negru, taiat foarte scurt, si ochii caprui.
– Imi pare ca ai nevoie de ajutor, mi-a spus, intr-o engleza perfecta.
– Cine esti? Am intrebat.
– Parintele Sanchez. Tu cine esti?
In timp ce m-am asezat si eu pe un bolovan, i-am povestit cine eram si de unde veneam.
– Esti si tu implicat in ceea ce s-a intamplat in Cula, nu-i asa?
– Ce anume stii despre asta? I-am raspuns eu la intrebare cu o alta intrebare, nestiind daca sa am sau nu incredere in el.
– Stiu ca in guvernul acestei tari exista unii foarte, foarte suparati. Si acestia nu vor ca Manuscrisul sa fie facut public.
– De ce? Am intrebat.
S-a ridicat si m-a privit de sus.
– De ce nu vii cu mine? Misiunea e la mai putin de un kilometru de aici. Vei fi in siguranta la noi.
M-am ridicat cu un efort, dandu-mi seama ca nu aveam alta optiune si am fost de acord cu ideea. Nu aveam de ales. M-a condus pe o poteca, politicos si atent. Isi cantarea fiecare cuvant.
– Te mai cauta soldatii?
– Nu stiu.
A tacut cateva minute, apoi a intrebat:
– Te afli in cautarea Manuscrisului?
– Acum nu. As vrea sa scap cu viata din toate astea si sa ma intorc acasa.
A dat din cap cu intelegere si dintr-o data am inceput sa am incredere in el. privirea lui calma si caldura lui m-au cucerit. Imi amintea de Wil. Intre timp, am ajuns la misiune: un palc de casute in jurul unei biserici. Locul era incantator. Preotul a spus cateva cuvinte in spaniola unui alt om in sutana. Acesta s-a alaturat altora si au disparut printre casute. I-am urmarit cu privirea, simtind cum ma cuprinde oboseala. Preotul m-a condus spre una din casute.
Inauntru, locul stramt era impartit in doua dormitoare si un salonas. Focul ardea in camin. Imediat dupa intrarea noastra, a venit un alt preot, care a adus o tava cu paine si supa. Am mancat, in timp ce Sanchez sedea tacut pe un scaun, alaturi. Apoi, la insistentele lui, m-am intins pe un pat si, obosit, am cazut intr-un somn adanc.

Iesind in curte, am remarcat curatenia impecabila care domnea in tot acel loc. aleile pietruite erau marginite de tufe de flori. Fiecare floare parea astfel asezata, incat sa-si arate cat mai bine frumusetea. Nici o planta nu era taiata.
M-am intins sa ma dezmortesc, simtind pe piele o atingere deosebita. Imbracasem o camasa de bumbac, curata, apretata si proaspat calcata. Mai devreme, dupa ce ma trezisem, doi calugari imi pregatisera o baie si haine curate. Imbaiat si imbracat, trecusem in sufragerie, unde ma asteptau briose calde si fructe, pe care le-am mancat cu deosebita placere.Dupa ce am terminat, am iesit in curte.
Am facut cativa pasi incolo si incoace, apoi m-am asezat pe o banca. Soarele scalda varfurile copacilor si imi incalzea fata.
– Cum ai dormit? S-a auzit o voce in spatele meu.
M-am intors. Parintele Sanchez imi zambea.
– Foarte bine.
– Pot sa stau cateva clipe langa tine?
– Cum sa nu!
Timp de cateva minute nici unul dintre noi n-a deschis gura. Mi s-a parut un moment usor neplacut. L-am privit de cateva ori, pregatit sa spun ceva cu glas tare, dar el se uita in alta parte, spre soare, cu ochii mijiti. In cele din urma a spus:
– E un loc minunat aici.
Parea ca se refera la banca pe care sedeam.
– Uite ce e, trebuie sa-ti cer un sfat, am inceput. Care e calea cea mai sigura pe care pot ajunge in Statele Unite?
M-a privit cu seriozitate.
– Nu stiu. Depinde de cat de periculos te considera guvernul. Povesteste-mi ce s-a intamplat in Cula.
I-am povestit totul, de cand auzisem pentru prima oara de Manuscris. sentimentul de euforie pe care il traisem pe munte mi se parea pretentios acum, asa ca de-abia l-am pomenit. Spre marea mea surprindere insa,Sanchez m-a intrebat imediat exact despre asta.
– Si ce spui ca ai facut dupa ce a plecat soldatul?
– Am stat acolo cateva ore, am spus. M-a simtit usurat, ca sa zic asa.
– Ce altceva ai simtit?
Am ezitat, apoi m-am hotarat sa incerc o descriere.
– E greu de spus. Am simtit o conectare euforica la totul, un sentiment total de siguranta si incredere. Nu mai simteam nici oboseala…
A zambit.
– Ai trait o experienta mistica. Multi oameni au relatat astfel de experiente in padurea de langa pisc.
Am dat din cap.
S-a intors si m-a privit drept in fata.
– Aceasta este experienta povestita de misticii tuturor religiilor. Ai citit vreodata ceva despre asta?
– Putin, acum cativa ani.
– Dar pana ieri era doar un concept teoretic.
– Da, cred ca asa era.
Un tanar calugar s-a apropiat de noi si m-a salutat cu un gest, soptind apoi ceva la urechea lui Sanchez. Acesta a facut, la randul sau, un gest afirmativ si tanarul s-a indepartat. Sanchez i-a urmarit fiecare pas. Tanarul a traversat curtea si a intrat intr-un fel de parculet. Am remarcat ca si acel loc era extraordinar de curat si plin de diferite plante. Tanarul s-a indreptat spre cateva coltisoare, cautand parca ceva – gandeam eu – apoi intr-unul din ele chiar s-a asezat. Parea sa fie angajat intr-un program dinainte stabilit.
Sanchez a zambit multumit, apoi si-a indreptat atentia catre mine.
– Cred ca nu esti in siguranta daca incerci sa te intorci acum. Voi vedea care e situatia si voi incerca sa aflu cate ceva despre prietenii tai.
S-a ridicat.
– Trebuie sa-mi vad de treaba. Te rog sa nu te indoiesti ca te vom ajuta, atat cat ne va sta in putinta. Relaxeaza-te si acomodeaza-te cu locul. Este nevoie sa-ti recuperezi puterile.
Am fost perfect de acord.
A scos apoi din buzunar un sul de hartii si mi le-a dat.
– Acestea sunt A Cincea Viziune. Vorbeste despre experiente de genul celor traite de tine. Cred ca va fi interesant.
Am luat hartiile, ezitand, in timp ce el a continuat:
– Ce ai inteles din ultima Viziune despre care ai citit?
Am ezitat din nou. Nu vroiam sa ma gandesc nici la Manuscris, nici la Viziuni. Intr-un tarziu am spus:
– Ca oamenii sunt implicati intr-un fel de competitie pentru energia celorlalti. Cand putem sa-i convingem pe altii sa fie de acord cu noi, ei se identifica cu noi si energia lor vine catre noi, facandu-ne sa ne simtim mai puternici.
A zambit.
– Deci problema e ca fiecare vrea sa controleze si sa manipuleze alti oameni pentru energie, pentru ca simte cand aceasta scade sub anumite niveluri, nu?
– Da.
– Dar exista si o alta solutie, un alt tip de energie?

–         Acest lucru este numai lasat sa se inteleaga acolo.
A dat din cap si a intrat in biserica.
Timp de cateva momente m-am aplecat, sprijinindu-mi coatele de genunchi, fara sa ma uit la traducere. Continuam sa ezit. Evenimentele ultimelor doua zile atenuasera mult entuziasmul meu si preferam sa ma gandesc la intoarcerea in Statele Unite. In parculet, tanarul se ridicase si se deplasase incet spre alt loc, la vreo douazeci de metri de locul unde statuse inainte. Se asezase din nou cu fata catre mine.
Incepea sa ma intrige ceea ce facea el. probabil ca executa ceva ce era scris in Manuscris. M-am apucat sa citesc.
Se descria acolo o noua intelegere, cunoscuta de mult timp sub denumirea de „constienta mistica”. In ultimele decade ale secolului al douazecilea -se spunea – constienta va fi cunoscuta in mod concret, asa cum a fost demonstrat de practicienii ezoterici ai mai multor religii. Pentru majoritatea, constienta a ramas doar un concept intelectual, despre care se tot discuta. Dar pentru un numar tot mai mare de oameni, aceasta constienta va deveni o experienta reala, pentru ca ei vor cunoaste ca aceasta experienta este o cheie pentru incheierea conflictelor dintre oameni, pentru ca in timpul desfasurarii ei omul capteaza energie din alta sursa – o sursa pe care, mai incolo, o vom utiliza la dorinta.
M-am oprit din citit si am privit din nou spre tanarul calugar. Ochii ii erau deschisi si parea sa priveasca direct spre mine. Am dat din cap. Nu vedeam, la distanta, amanunte ale figurii lui. Spre surprinderea mea, a dat si el din cap si mi-a zambit. Apoi s-a ridicat si a pornit spre stanga, facandu-mi semn spre o casuta din directia aceea. Mi-a evitat privirea si a intrat.
In spatele meu s-au auzit pasii lui Sanchez, care iesea din biserica. A zambit, apropiindu-se de mine.
– N-a durat prea mult, a spus el. Vrei sa vezi imprejurimile?
– As vrea, am spus. Spune-mi ceva despre parculet, am continuat, aratand spre locul din care plecase tanarul.
– Sa mergem acolo.
Cum mergeam prin curte, Sanchez mi-a spus ca misiunea avea o varsta de aproape o suta de ani si fusese fondata de catre un misionar spaniol, care simtise ca ii va putea converti pe indieni folosindu-se de inima acestora si nu de sabii. Modul lui de abordare fusese incununat de succes, a continuatSanchez, si, fie datorita acestui succes, fie din cauza departarii locului, misionarul fusese lasat sa-si urmeze calea.
– Noi urmam traditia lui si cautam adevarul in interior, a spus Sanchez.
Parcul era minunat. Cateva hectare de padure deasa fusesera defrisate si apoi cultivate cu arbusti si flori, printre care serpuiau paraiase marginite de pietre rotunde de rau. Plantele erau perfecte, fiecare forma era pusa in valoare cum nu se poate mai bine.
– Unde ai vrea sa ne asezam? A intrebat Sanchez.
Am privit in jur, cautand o varianta. In fata erau cateva parcele cu flori. Spatii deschise, inconjurate de plante minunate, pietre si copaci de forme si marimi diferite. Spre stanga, acolo unde statuse tanarul, se vedeau mai multe pietre, rasarind printre plante.
– Ce spui de locul acesta? Am spus, cu un gest.
A dat afirmativ din cap, asa ca ne-am asezat acolo. Sanchez a respirat profunde de cateva ori. Apoi m-a privit.
– Mai povesteste-mi despre experienta ta de pe munte…
Iar am ezitat.
– Nu stiu ce sa mai spun. Nu a durat prea mult.
Preotul m-a privit cu gravitate.
– Faptul ca s-a terminat si ca iar ti s-a facut frica, nu neaga importanta acelei experiente, nu crezi? Poate ca este un lucru care trebuie redobandit.
– Poate, am spus eu. Dar imi este greu sa ma concentrez asupra dimensiunii mele cosmice, atunci cand cineva incearca sa ma omoare.
A ras, apoi m-a privit cu caldura.
– Voi studiati Manuscrisul aici, la misiune? Am intrebat.
– Da, a raspuns Sanchez. Ii invatam pe altii cum sa caute acel gen de experienta despre care am vorbit. Nu te superi daca vei retrai acele clipe, nu?
O voce din curte ne-a intrerupt. Cineva il striga pe Sanchez. Acesta s-a scuzat si a plecat. Am ramas singur, privind aleile si pietrele din jur, defocalizandu-mi privirea. In jurul tufisului cel mai apropiat vedeam cu greutate putina lumina, dar in jurul pietrelor nu se distingea nimic.
L-am vazut pe Sanchez intorcandu-se.
– Trebuie sa plec, a spus cand a ajuns langa mine. Am o intalnire in oras si poate voi afla ceva despre prietenii tai, sau macar despre cat de sigur ar fi sa pleci acum.
– Bine. Te intorci astazi?
– Nu cred. Mai degraba maine dimineata.

Probabil ca facusem o figura speriata, pentru ca a continuat, punandu-mi o mana pe umar.
– Nu-ti fa griji. Aici esti in siguranta. Simte-te ca acasa. Plimba-te. Poti sa stai de vorba cu oricare dintre preoti si calugari, dar trebuie sa intelegi ca unii vor fi mai receptivi decat altii, acest lucru depinzand de nivelul dezvoltarii lor.
Am zambit.
Sanchez a pornit la drum intr-o camioneta veche. Eu am ramas mai multe ore in parc, fericit ca aveam un ragaz sa-mi adun gandurile si intrebandu-ma daca Wil si Marjorie erau bine, sanatosi. De cateva ori mi-a trecut prin fata ochilor imaginea barbatului ucis, dar m-am luptat cu aceasta amintire cat am putut, incercand sa-mi pastrez calmul.
Cam pe la pranz am vazut cativa calugari pregatind o masa mare in curte. Alti zece au aparut mai tarziu si s-au apucat cu totii sa manance acolo, asezandu-se la intamplare pe banci. Cei mai multi isi zambeau cu amabilitate, dar nu se vorbea prea mult. Unul dintre ei mi-a facut semn.
M-am dus si eu in curte si m-am servit cu porumb si fasole. Toti pareau foarte constienti de prezenta mea, dar nimeni nu-mi vorbea. Am facut cateva aprecieri la adresa mancarii, dar cuvintele mele au intampinat numai zambete si gesturi politicoase. Daca incercam contactul vizual direct, ceilalti isi coborau privirile.
M-am asezat pe o banca singur si am mancat. Mancarea era fara sare, dar foarte bine asezonata cu mirodenii. La sfarsitul pranzului, cand fiecare si-a lasat farfuria goala pe masa, din biserica a mai aparut un calugar si s-a apucat sa manance in graba. Dupa ce a terminat, a privit in jur si a venit sa se aseze langa mine. L-am recunoscut ca fiind tanarul de mai devreme. Mi-a vorbit intr-o engleza destul de aproximativa.
– Pot sa stau langa tine, pe banca?
– Sigur ca da.
S-a asezat si a continuat sa manance, ridicandu-si privirea spre mine din cand in cand. Era scund, subtire si foarte brunet.
– Ti-a placut mancarea? M-a intrebat.
Imi tineam inca farfuria in poala.
– Da, am spus. Am observat ca mesteca mancarea incet si atent si m-a izbit ideea ca-i vazusem pe toti ceilalti facand exact la fel.
– Legumele pe care le-am mancat cresc aici, la misiune? Am intrebat.
A ezitat putin inainte de a raspunde.
– Da. Mancare este foarte importanta.
– Faceti meditatie cu plantele?
M-a privit, evident foarte surprins.
– Ai citit Manuscrisul? M-a intrebat.
– Da. Primele patru Viziuni.
– Ai pregatit si crescut hrana cu mana ta?
– O, nu. doar am aflat despre toate astea.
– Vezi campurile de energie?
– Da, uneori.
Am ramas tacuti cateva minute.
– Hrana este primul mod in care se poate castiga energie, a spus.
Am dat din cap.
– Dar pentru a putea absorbi energia din hrana, aceasta trebuie sa fie ingrijita, curata… Da… Si sa fie apreciata…
Parea sa caute cuvantul potrivit.
– … savurata, a spus. Gustul este o poarta de trecere. Trebuie sa apreciezi gustul. Acesta este rostul rugaciunii dinainte de masa. Nu e multumirea, ci e transformarea hranirii intr-o experienta sfanta, pentru ca energia din hrana sa intre in corpul tau.
M-a privit intens, cautand sa vada daca am inteles.
Am dat din cap, fara sa mai comentez. Parea ganditor.
Ceea ce-mi spusese, ma gandeam, se referea la aprecierea hranei ca scop ultim al obiceiului religios de a multumi si de a fi recunoscator, rezultatul fiind o mai inalta energizare ca urmare a hranirii.
– Dar hranirea e numai primul pas, a continuat el. Dupa ce energia individuala creste in acest fel, devii mai sensibil la energia tuturor lucrurilor si inveti cum sa atragi catre tine aceasta energie, fara insa a manca.
Am dat din cap afirmativ.
– Tot ce e in jurul nostru – a continuat – contine energie. Dar fiecare in alt mod, specific. De aceea unele lucruri amplifica energia mai mult decat altele. Depinde in ce masura caracteristicile tale se potrivesc cu cele de acolo.
– Asta faceai mai devreme? Iti amplificai energia?
A parut multumit.
– Da.
– Si cum faceai asta?
– Trebuie sa fii deschis pentru a te putea conecta, pentru a putea utiliza sentimentul de apreciere. Ca atunci cand vezi campurile. Apoi faci un pas inainte, adica sugerezi senzatia ca esti „plin”.
– Nu sunt sigur ca te inteleg bine.
S-a incruntat putin, din pricina rigiditatii mele.
– Nu vrei sa mergem in parc? Iti voi arata.
– Bine, am spus.
L-am urmat prin curte, spre parc. Ajuns acolo, s-a oprit si a privit in jur, de parca urmarea ceva anume.
– Acolo, a spus, aratand spre un loc marginit de padurea deasa.

Am pornit pe poteca, printre tufisuri. A ales un loc in fata unui copac foarte inalt, care crestea intre pietre. Radacinile incolaceau bolovanii, inainte de a ajunge in pamant. Flori de tot felul cresteau si ele printre pietre si radacini si simteam parfumul lor suav. Padurea care marginea locul era densa si verde.
Calugarul mi-a facut semn sa ma asez intr-un locsor, cu fata spre copac. S-a asezat si el langa mine.
– Nu-i asa ca acest copac este minunat? M-a intrebat.
– Da.
– Atunci… oh… poti sa-l simti…
Din nou parea ca se chinuie sa gaseasca un cuvant. S-a gandit o secunda, apoi a continuat:
– Parintele Sanchez mi-a povestit despre experienta ta de pe munte. Iti mai amintesti cum te-ai simtit?
– Da. Usor, sigur, conectat.
– In ce fel conectat?
– Nu-i usor de spus, am raspuns. Ca si cum intreaga panorama era o parte din mine
– Dar care era senzatia?
M-am gandit cateva clipe. Care era senzatia? Dintr-o data, ea a revenit.
– Iubirea, am spus. Cred ca am simtit iubire pentru tot.
– Da, a spus el. Asta e. Incearca sa simti acest lucru fata de copac.
– Stai putin, am protestat. Iubirea e ceva care se intampla. Nu ma pot forta sa iubesc ceva anume.
– Dar nu te fortezi sa iubesti, a spus el. permiti iubirii sa intre in tine. Insa pentru a face asta, trebuie sa-ti concentrezi mintea pentru a-ti aminti cum a fost atunci si sa incerci sa simti din nou acelasi lucru.
M-am uitat la copac si am incercat sa-mi amintesc emotiile de pe munte. Incet, incet, am inceput sa-i apreciez forma, prezenta si admiratia mea a crescut, pana cand am simtit chiar emotia iubirii. Sentimentul era identic cu cel pe care, copil fiind, il simteam fata de mama mea, sau in adolescenta, fata de vreo fetita care se intampla sa fie obiectul adoratiei mele nevinovate. Chiar daca priveam un copac, aceasta iubire exista ca un sentiment general, de suport al celorlalte lucruri, de fond. Eram indragostit de totul.
Tanarul calugar s-a indepartat la cativa pasi si m-a privit intens.
– Foarte bine, a spus. Primesti energie.
Am observat ca se uita usor defocalizat.
– Cum iti dai seama? Am intrebat.
– Vad campul tau crescand.
Am inchis ochii si am incercat sa evoc sentimentele intense pe care le avusesem pe munte, dar n-am reusit sa repet acea experienta. Lucrurile erau la fel, dar nu la fel de intense ca atunci. Esecul m-a facut sa simt o oarecare frustrare.
– Ce s-a intamplat? m-a intrebat preotul. Energia ta a scazut.
– Nu stiu, am spus. Pur si simplu n-a fost la fel ca inainte.
M-a privit, intai amuzat, apoi cu nerabdare.
– Ceea ce ai trait pe munte a fost un dar, o sclipire, o strafulgerare spre calea cea noua. Acum trebuie sa inveti sa obtii acea experienta singur,putin cate putin.
S-a mai indepartat putin si a spus:
– Mai incearca o data.
Am inchis ochii si am incercat din nou. Emotia m-a napadit iarasi. Am ramas asa, incercand sa amplific senzatia putin cate putin. Am privit copacul.
– Foarte bine, a spus calugarul dintr-o data. Primesti energie si in acelasi timp daruiesti energie copacului.
L-am privit uluit.
– Dar energia copacului?
– Cand apreciezi frumusetea si unicitatea lucrurilor, mi-a explicat el, atunci primesti energie. Cand ajungi la un nivel la care simti iubire, atunci poti sa trimiti energie inapoi, dupa cum doresti.

Doi calugari m-au salutat cu un gest politicos atunci cand am intrat in casa. Focul trosnea in camin si cateva lampi cu petrol luminau incaperea. Aerul mirosea a supa de zarzavat si cartofi. Pe masa se aflau un vas de ceramica, cateva linguri si o tava cu patru felii de paine.
Unul dintre calugari a iesit fara sa ma priveasca. Celalalt privea la o oala mare de tuci, care statea pe un suport, langa foc, cu polonicul in ea. In cele din urma, l-am auzit spunand:
– Mai doresti ceva?
– Nu, cred ca nu. Multumesc.
M-a salutat si a iesit si el, lasandu-ma singur. Am ridicat capacul oalei: supa de cartofi. Mirosea imbietor. Mi-am pus cateva linguri si m-am asezat la masa, desfacand traducerea de laSanchez in fata mea, cu intentia de a o citi. Dar supa era atat de buna, incat m-am concentrat in intregime asupra hranirii. Dupa ce am terminat, am lasat toate vasele intr-un cossi am ramas uitandu-ma parca hipnotizat, la foc, pana ce flacarile au scazut aproape de tot. Apoi am stins lampile si m-am dus la culcare.
A doua zi de dimineata, m-am trezit devreme, proaspat si odihnit. Boarea diminetii inunda toata curtea. Am facut focul din nou. Eram pe punctul de a cauta ceva de mancare prin bucatarie, cand am vazut pe fereastra camioneta luiSanchez apropiindu-se.

Am iesit si l-am vazut coborand, cu un sac de voiaj intr-o mana si cateva pachete in cealalta.
– Am noutati, a spus, facandu-mi semn sa-l urmez inapoi in casa.
Au aparut cativa calugari cu lipii de malai, cornuri si fructe uscate. Sanchez i-a salutat, apoi, dupa plecarea lor, s-a asezat cu mine la masa.
– Am participat la o intalnire a calugarilor Consiliului Sudului, a spus el. Ne-am adunat acolo ca sa vorbim despre Manuscris, tocmai ca urmare a actiunilor agresive ale guvernului. Este prima oara cand un grup de preoti a avut o adunare publica in sprijinul documentului si tocmai incepusera discutiile, cand un reprezentant al guvernului a cerut sa participe si el.
S-a oprit si a luat cateva imbucaturi, mestecand cu atentie.
– Acesta, a continuat, ne-a asigurat ca singurul scop al guvernului este sa protejeze Manuscrisul impotriva exploatarii lui din exterior. Ne-a cerut sa sprijinim autorizarea copiilor detinute de catre cetatenii peruani, sa intelegem necesitatea acestor reglementari si sa predam toate traducerile pe care le avem. A promis ca ne vor fi distribuite imediat de catre guvern copii autorizate.
– Si ati predat traducerile?
– Bineinteles ca nu!
Am tacut amandoi pret de cateva minute. M-am concentrat asupra gustului mancarii.
– I-am cerut explicatii despre violentele din Cula – a continuat Sanchez – si el ne-a spus ca a fost o reactie necesara impotriva unui om pe nume Jensen, care stransese in jurul lui agenti ai strainatatii si planuia sa gaseasca si sa fure o parte nedescoperita a Manuscrisului si sa o scoata din Peru. Asa ca guvernul nu a avut alta solutie decat arestarea lui si a grupului. Nu s-au mentionat numele prietenilor tai.
– L-ai crezut?
– Nu, si nici unul dintre noi n-a facut-o. Dupa plecarea lui, ne-am continuat discutiile. Am hotarat sa urmam calea rezistentei tacute. Vom continua sa facem copii si sa le raspandim, dar cu multa atentie.
– Dar capii bisericii va lasa sa faceti asta? Am intrebat.
– Nu stiu, a spus Sanchez. Mai marii bisericii dezaproba Manuscrisul si nu si-au batut prea mult capul pana acum sa afle cine este implicat si cine nu in aceasta chestiune. Problema noastra principala este un cardinal pe nume Sebastian, care are resedinta undeva, in nord. El este cel mai galagios opozant al Manuscrisului si este si foarte influent. Daca va convinge conducerea tarii sa dea declaratii mai dure, noi ne vom afla in fata unei decizii foarte, foarte importante.
– Si de ce se opune atat de vehement Manuscrisului?
– Ii este frica.
– Frica de ce?
– Nu am mai vorbit de multa vreme cu el si cand am facut-o a evitat intotdeauna subiectul Manuscrisului. Dar eu cred ca el vede rolul omului in cosmos ca fiind al unui ignorant in cele spirituale, inaintand numai si numai prin credinta. Crede ca Manuscrisul va submina starea de fapt si ordinea autoritatilor in lume.
– Si cum sa faca asta?
A zambit dand din cap.
– „Adevarul va va face liberi…”
Il priveam, incercand sa inteleg ce vroia sa spuna cu asta, mestecand ganditor ultimele bucatele de paine ale micului dejun. A mai mancat si el putin, apoi s-a sprijinit pe speteaza scaunului.
– Pari mult mai puternic, a spus. Ai vorbit cu cineva de aici?
– Da. Am invatat de la unul din calugari metoda de comuniune energetica. Nu cred ca i-am retinut numele… Era in parc ieri dimineata, cand noi vorbeam in curte. Ne-am intalnit mai tarziu si mi-a aratat cum sa absorb si sa proiectez energie.
– Se numeste John, a spus Sanchez si mi-a facut semn sa continui.
– A fost o experienta uimitoare. Amintindu-mi sentimentul de iubire, am putut sa ma deschid. Am petrecut apoi toata ziua facand asta. N-am ajuns la inaltimea trairii de pe munte, dar nici departe de ea nu am fost.
Sanchez a parut dintr-o data mai serios.
– Rolul iubirii a fost gresit inteles multa vreme. Iubirea nu este ceva ce noi trebuie sa facem ca sa fim buni, sau ca sa facem lumea sa fie mai buna, sau pentru ca am avea vreo responsabilitate abstracta, sau pentru ca ar fi bine sa mai uitam de hedonism. Conectarea la energie este incitare, apoi euforie, apoi iubire. Gasirea energiei care sa mentina aceasta stare de iubire ajuta in mod sigur lumea, dar ne ajuta in primul rand pe noi, intr-un mod mult mai direct. Este cel mai hedonist lucru pe care il putem face.
Am fost de acord. S-a indepartat de mine, privindu-ma cu atentie.
– Si cum arata campul meu? Am intrebat.
– Mult mai mare. Cred ca te simti foarte bine.

–         Da.
– Bine. Asta facem noi aici.
– Mai spune-mi cate ceva.
– Pregatim calugarii pentru a pleca in munti, sa lucreze cu indienii. Este o activitate solitara si pentru asta trebuie sa fie foarte puternici. Toti cei de aici au fost alesi cu foarte mare grija, sunt urmariti cu tot atata atentie si au in comun faptul ca fiecare a trait cel putin o experienta mistica. Eu studiez acest tip de experienta de multi ani – a continuat Sanchez – chiar inainte ca Manuscrisul sa fi fost descoperit si sunt convins ca in momentul in care un om intalneste trairea mistica, revenirea in aceasta stare si ridicare nivelului personal de energie in acest mod se va face cu mai mare usurinta. Si altii se pot conecta, dar dureaza mai mult. O amintire puternica a acestei experiente, pe care cred ca si tu ai dobandit-o, usureaza mult repetarea ei. Dupa asta se poate construi, incetul cu incetul.
– Cum arata campul energetic al unei persoane in timpul acestei experiente?
– Creste mult si isi schimba culoarea.
– Isi schimba culoarea?
– Da, de la un alb murdar spre verde si albastru. Dar lucrul cel mai important este ca acest camp se extinde. De exemplu, in timpul experientei tale mistice de pe munte, s-a extins in tot universul. Te-ai conectat si ai absorbitenergie din tot cosmosul, apoi ai raspandit energia ta pretutindeni. Iti aduci aminte ce ai simtit?
– Da, am spus. Am simtit ca si cum intregul univers era corpul meu si eu eram doar capul sau, ca sa fiu mai exact, doar ochii.
– Da, a spus el, ;i ]n acel moment campul tau energetic si cel al universului erau una. Universul era corpul tau.
– Ciudata amintire am despre acel moment, am continuat. Am avut impresia ca-mi aduc aminte cum a evoluat acest mare trup al meu – universul. Parca as fi fost acolo. Am vazut primele stele formandu-se din hidrogen, am vazut materia complexa, evoluand din generatii si generatii de sori. Dar nu am vazut materia in sine, ci doar vibratii de energie, care evoluau gradat in stari mai inalte si mai complexe. Apoi a aparut viata si a evoluat, pana la aparitia omului…
M-am oprit dintr-o data si Sanchez mi-a observat schimbarea de dispozitie.
– Ce s-a intamplat?
– Aici s-a oprit evocarea acelei evolutii, am spus. La om. Simteam ca trebuie sa continue cumva, dar nu-mi dadeam seama cum.
– Evolutia continua. Oamenii duc inainte devenirea universului spre forme de vibratie mult mai inalte si complexe.
– Cum?
A zambit, dar nu mi-a raspuns.
– Hai sa lasam asta pentru mai tarziu. Am putina treaba. Ne vedem peste vreo ora, sau poate doua.
Am dat din cap. a luat un mar de pe masa si a iesit. Am iesit si eu, ca sa fac cativa pasi prin curte. Mi-am amintit apoi de copia celei de A Cincea Viziuni, pe care o aveam in dormitor si m-am intors sa o iau. Mai devreme ma gandisem la paduriceain care il intalnisem pe Sanchez. Chiar obosit si speriat fiind, observasem frumusetea aparte a acelui loc. m-am dus si m-am asezat exact unde statuse Sanchez.
Sprijinindu-mi spatele de un copac, mi-am limpezit mintea, privind in jur cateva minute. Dimineata era stralucitoare si o briza usoara adia, miscand crengile de deasupra capului meu. Aerul era proaspat. Am respirat adanc de cateva ori. Am deschis apoi Manuscrisul, cautand pagina unde ma oprisem din citit, dar, inainte sa o fi gasit, am auzit zgomotul unui motor de camion.
M-am intins langa copac si am incercat sa ghicesc directia din care venea zgomotul. Venea dinspre misiune. Era camioneta lui Sanchez, cu el la volan.
– M-am gandit ca ai putea fi aici, a spus, oprind in apropierea locului in care stateam. Urca! Trebuie sa plecam.
– Ce se intampla? Am intrebat, urcandu-ma pe locul din dreapta.
A pornit pe drumul principal
– Unul dintre calugari mi-a povestit ceva ce a auzit in sat. Oficiali din guvern se informeaza de unde apuca despre mine si despre misiunea pe care o conduc.
– Ce crezi ca urmaresc?
M-a privit in ochi, linistit.
– Nu stiu, sa zicem ca nu mai sunt asa de sigur cum eram, ca ne vor lasa in pace. M-am gandit sa plecam in munti, ca masura de precautie. Unul dintre calugarii mei locuieste langa Machu Picchu. E vorba despre parintele Carl. In casa lui vom sta in siguranta, pana cand lucrurile se vor clarifica.
A zambit:
– Oricum doream sa vezi Machu Picchu.
O umbra de indoiala m-a patruns: daca se ducea sa ma predea… M-am hotarat sa fiu foarte atent pana cand voi fi mai stapan pe situatie.
– Ai terminat de citit? M-a intrebat.
– Aproape.
– Ai vrut sa stii despre evolutia omului. Ai terminat partea aceea?

–         Nu.
Si-a intors ochii de la drum spre mine. M-am facut ca nu observ.
– Ai vreo problema? M-a intrebat.
– Nu, am spus. Cat facem pana la Machu Picchu?
– Cam patru ore.
As fi vrut sa raman tacut si sa-l las pe Sanchez sa vorbeasca, sperand ca se va da de gol, dar nu mi-am putut stapani curiozitatea in ceea ce priveste evolutia.
– Care este deci evolutia urmatoare a omului? Am intrebat.
M-a privit lung.
– Tu ce crezi?
– Nu stiu, am spus. Dar cand eram sus pe munte, mi-am dat seama ca este in legatura cu acele coincidente pline de inteles despre care vorbeste Prima Viziune.
– Asa este, a spus el. asta trebuie sa se potriveasca si cu celelalte Viziuni, nu?
Eram confuz. Aproape ca intelegeam, dar nu stiam cum sa o spun in cuvinte. Am ramas tacut.
– Gandeste-te cum se succed Viziunile, a spus. Prima Viziune apare atunci cand luam in serios coincidentele. Aceste coincidente ne fac sa simtim ca exista ceva spiritual, ceva care lucreaza dincolo de tot ce facem. A Doua Viziune statueaza aceasta constienta ca pe ceva foarte real. Vedem ca am fost preocupati doar cu supravietuirea din punct de vedere material, focalizati pe controlul sigurantei propriei noastre situatii in univers si stim ca deschiderea de acum arunca o lumina clara asupra a ceea ce se intampla de fapt. A Treia Viziune initiaza o noua perspectiva asupra vietii. Defineste universul fizic ca fiind pur energetic, format din ceva care raspunde intrucatva modului nostru de gandire. Cea de A Patra Viziune aduce la vedere tendinta umana de a fura energie de la alti oameni, controlandu-i, luandu-le mintile. O crima pe care o comitem deseori, pentru ca ne simtim goliti de energie, in imposibilitate de a mai face ceva. aceasta lipsa de energie poate fi rezolvata, evident, prin conectare la surse mai inalte. Universul ne poate furniza tot ce ne trebuie, doar sa ne deschidem catre el. aceasta este revelatia celei de A Cincea Viziuni. In ceea ce te priveste pe tine, ai avut o experienta mistica, prin care ai vazut o clipa maretia energiei pe care o poti dobandi. Aceasta stare este ca un salt inaintea tuturor lucrurilor, ca o strafulgerarea asuprea viitorului. Nu o putem mentine prea mult. Odata ce incercam sa vorbim cu ceilalti – care opereaza cu stari de constiinta normale – sau incercam sa traim intr-o lume in care se mai intampla conflicte, suntem scosi din aceasta stare superioara si cadem inapoi, la nivelul nostru mai vechi. Apoi, trebuie sa recastigam, pas cu pas, ceea ce am zarit pentru o fractiune de secunda si sa reincepem progresul spre constiinta ultima. Dar pentru a faceasta, trebuie sa invatam sa ne umplem cu energie in mod constient, pentru ca aceasta energie aduce coincidentele si acestea ne ajuta sa stabilizam noul nivel, sa il permanentizam.
Trebuie ca l-am privit foarte incurcat, pentru ca a continuat:
– Gandeste-te, cand ni se intampla ceva mai presus de posibilitatea noastra de a evolua in viata, devenim mai constienti. Simtim ca atingem ceva catre care ne duce destinul. Cand se intamplaasta , se stabileste in noi nivelul energetic care a produs aceasta coincidenta. Putem fi scosi de pe acest nivel si astfel ne putem pierde energia, daca ne este teama, dar acel nivel ramane ca o limita pe care o vom putea recastiga relativ usor. Am devenit altfel de indivizi, cu totul noi. Existam la un alt nivel energetic mai inalt, la un nivel – sa nu uiti – de vibratie mai inalta. Vezi acum care este procesul? Ne incarcam, crestem, ne incarcam si crestem din nou. Asa continuam noi, oamenii, evolutia universului catre vibratii tot mai inalte.
S-a oprit o clipa, parand ca se gandeste sa adauge ceva.
– Aceasta evolutie s-a intamplat inconstient de-a lungul istoriei omenirii. Asa se explica progresul civilizatiei, „cresterea” oamenilor, durata mai mare de viata si altele. Acum, noi trecem prin toata aceasta evolutie in mod constient.Asta ne spune Manuscrisul. Despre asta este vorba in aceasta „mutatie” spre constienta spirituala a omenirii.
Ascultam cu foarte mare atentie, fascinat de spusele lui Sanchez.
– Deci tot ce trebuie sa facem noi este sa ne incarcam cu energie, cum am invatat de la John si atunci coincidentele vor fi mai consistente?
– Cam asa ceva, dar nu e asa de usor cum s-ar putea crede. Inainte de a ne conecta in permanenta la energia aceasta, mai avem un obstacol de trecut. Urmatoarea Viziune, A Sasea, vorbeste despre aceasta problema.
– Si anume?
M-a privit direct in ochi.
– Trebuie

sa ne punem fata in fata cu propriul nostru mod de a-i controla pe altii. Aminteste-ti, A Patra Viziune reveleaza faptul ca omul a avut intotdeauna nevoie de energie si a cautat sa-i controleze pe altii pentru a o dobandi. A Cincea Viziune spune ca exista si surse alternative, dar nu putem fi conectati permanent la ele, atata timp cat nu suntem constienti de metoda pe care noi, ca indivizi, o utilizam pentru a-i controla pe altii. Ori de cate ori cadem in acest prost obicei, ne deconectam de la sursa. A scapa de acest obicei nu e un lucru usor, pentru ca la inceput o facem intotdeauna inconstient. Cheia reusitei este constientizarea totala si aceasta se face identificand felul nostru de a-i controla pe ceilalti, control pe care l-am instituit inca din copilarie, pentru a atrage atentia, pentru a face energia sa vina catre noi. Acest lucru l-am repetat toata viata. Eu numesc asta teatrul nostru de control inconstient. Spun „teatru” pentru ca este o scena familiara, ca o scena de film, pentru care ne scriem scenariul de tineri. Apoi repetam mereu scena, zilnic, fara a fi constienti de asta. Tot ceea ce stim este ca ni se intampla mereu aceleasi lucruri. Si problema e ca tot repetand o singura scena la nesfarsit, celelalte scene din filmul adevarat al vietii noastre – marea aventura marcata de coincidente – nu se mai pot desfasura. Noi oprim filmul atunci cand repetam acest mic teatru pentru a-i manipula pe altii, pentru a le lua energia. Sanchez a incetinit putin, incercand sa ocoleasca niste gropi de pe sosea. Mi-am dat seama ca sunt frustrat. Nu stiam cum functioneaza un teatru de control. Vroiam sa-i vorbesc luiSanchez, dar nu puteam… Ma simteam inca la o oarecare distanta fata de el si nu ma grabeam sa-l las sa ma cunoasca mai bine.
– Ai inteles? M-a intrebat.
– Nu stiu, am spus, taios. Nu stiu daca am si eu micul meu teatru de control.
M-a privit cu mare caldura si a chicotit cu zgomot.
– Nu mai spune! Atunci de ce esti mereu atat de distant?

Capitolul VI
Lumina asupra trecutului

Inainte, drumul se ingusta si cotea strans in jurul peretelui stancos. Camioneta a calcat pe cateva pietre cazute de sus si a intrat in curba. Dedesubt, culmile masive, cenusii, ale Anzilor, se inaltau deasupra cohortelor de nori albi ca zapada.
L-am privit pe Sanchez. Era incordat, aplecat asupra volanului. Cea mai mare parte a zilei ne chinuiseram printre pietre cazute, pe drumuri abrupte, ingustate de alunecari. Ma gandisem de mai multe ori sa deschid discutia despre subiectul teatrului de control, dar mi s-a parut nepotrivit. Sanchez avea nevoie de fiecare strop de energie pentru condus si, mai ales, nu-mi era foarte clar ce anume vroiam sa intreb. Citisem restul traducerii celei de A Cincea Viziuni, care relata exact ceea ce aflasem si eu mai devreme. Ideea de a scapa de vechiul stil de a controla parea a fi de dorit, mai ales daca mi-ar fi accelerat evolutia, darinca nu-mi dadeam seama cum lucreaza teatrul de control, ce efecte are.
– La ce te gandesti? M-a intrebat Sanchez.
– Am terminat de citit A Cincea Viziune. Ma gandeam la teatrul pe care il joaca fiecare. Daca e sa-mi amintesc despre mine, teatrul meu are de-a face cu ideea de a fi distant, presupun.
Nu mi-a raspuns. Privea cu atentie drumul. La mai putin de o suta de metri inainte, soseaua era blocata de un camion mare. Un barbat si o femeie sedeau pe niste pietre, langa camion. Ne-am privit mirati.
Sanchez a oprit camioneta si, evaluand situatia, a zambit.
– Pe femeie o cunosc. E Julia. Totul e in ordine, putem sa le vorbim.
Amandoi erau scunzi si bruneti, pareau autohtoni. Femeia era mai in varsta, aproape de cincizeci de ani, iar barbatul nu avea mai mult de treizeci. Julia a venit in intampinarea noastra. Ne-am dat jos din masina.
– Parinte Sanchez! A spus ea, apropiind-se.
– Ce mai faci, Julia? A replicat Sanchez.
S-au imbratisat, apoi am fost prezentat Juliei. Ea, in schimb, ni l-a prezentat pe tovarasul ei de drum, Rolando.
Fara alte vorbe, Julia si Sanchez s-au intors cu spatele la noi si au pornit spre bolovanii pe care statusera cei doi mai inainte. Rolando m-a privit cu atentie, dar eu, instinctiv, am pornit-o dupa Julia siSanchez. El m-a urmat, uitandu-se inca la mine, de parca vroia ceva anume. Parul ii era des, trasaturile tinere, aspectul ii era destul de dur. Din cine stie ce motiv, am simtit teama fata de el.
De cateva ori, mergand pe marginea drumului, mi s-a parut ca vrea sa inceapa sa vorbeasca, dar de fiecare data am privit in alta directie si am grabit pasul. Asa ca a ramas tacut. Cand am ajuns langa camionul oprit, m-am asezat intr-un loc ingust, astfel incat el nu mai avea cum sa stea langa mine. Julia siSanchez stateau pe un bolovan, la douazeci de metri mai sus, pe munte.

Rolando s-a asezat cat de aproape a putut. Desi privirea lui care ma fixa incepea sa ma scoata din rabdari, nu pot sa neg ca eram si putin curios.
M-a prins ca il priveam si m-a intrebat:
– Ai venit aici dupa Manuscris?
Am raspuns dupa destul de mult timp:
– Am auzit de el.
A parut uimit.
– Dar de vazut, l-ai vazut?
– Partial, am spus. Ai vreo legatura cu asta?
– Sunt si eu interesat, a spus el, dar inca nu am avut sansa sa vad vreo copie.
A urmat un alt rastimp de tacere.
– Esti din Statele Unite? M-a intrebat.
Intrebarea m-a deranjat, asa ca am hotarat sa nu raspund. In loc de asta am intrebat:
– Manuscrisul are de-a face cu ruinele de la Machu Picchu?
– Nu cred, a raspuns el. In afara de faptul ca a fost scris cam in aceeasi perioada in care a fost construit acest oras, nu cred.
Am tacut, admirand incredibila priveliste a Anzilor. Mai devreme sau mai tarziu, daca reuseam sa tac suficient de mult, interlocutorul meu imi va spune ce faceau Julia si cu el aici, si ce legatura aveau cu Manuscrisul. Am stat tacuti aproape douazeci de minute. In cele din urma, Rolando s-a ridicat si a plecat catre ceilalti.
Am ramas uimit, nestiind ce sa fac. Evitasem sa stau cu Sanchez si cu Julia pentru ca am avut impresia ca doreau sa stea de vorba intre patru ochi. Am ramas unde eram inca vreo jumatate de ora, privind piscurile stancoase si chinuindu-ma sa prind franturi din conversatia care avea loc deasupra mea. Nici unul dintre ei nu-mi acorda vreo atentie. In sfarsit, m-am hotarat sa ma alatur lor, dar inainte de a ma misca, s-au ridicat ei si au pornit spre masina Juliei. M-am dus spre ei, scurtand drumul printre stanci.
– Trebuie sa plece, mi-a explicat Sanchez.
– Imi pare rau ca n-am apucat sa stam de vorba, a spus Julia. Sper sa te revad.
Ma privea cu aceeasi caldura cu care aproape ca ma obisnuise Sanchez. Am zambit. Ea a dat usor din cap si a adaugat:
– De fapt, am senzatia ca te voi revedea foarte curand.
In timp ce coboram poteca stancoasa, am simtit nevoia sa-i spun ceva drept raspuns, dar n-am gasit nimic potrivit. Ajunsi langa camion,Julia ne-a salutat dand din cap. Ea si Rolando s-au urcat in graba in masina si au pornit-o spre nord, in directia din care veniseram noi. M-am simtit usor nedumerit in legatura cu toata aceasta intamplare.
Odata urcati si noi in camioneta, Sanchez m-a intrebat:
– Ti-a spus Rolando ceva despre Wil?
– Nu, am zis. L-au intalnit?
Sanchez parea derutat.
– Da, intr-un sat, la vreo treizeci de kilometri de aici.
– Wil a pomenit ceva despre mine?
– Julia a spus ca Wil i-a povestit ca fusese despartit de tine. a spus ca Wil a vorbit mai mult cu Rolando. Tu nu i-ai spus lui Rolando cine esti?
– Nu. Nu mi s-a parut de incredere.
Sanchez m-a privit total surprins.
– Ti-am spus ca poti vorbi cu ei. O cunosc pe Julia de ani de zile. Au o firmulita in Lima, dar de cand cu descoperirea Manuscrisului, se afla in cautarea celei de A Noua Viziuni.Julia n-ar calatori niciodata cu o persoana in care sa nu aiba incredere. Nu era nici un pericol. Ai ratat o informatie foarte importanta.
M-a privit cu seriozitate.
– Iata un exemplu perfect despre cum lucreaza teatrul de control, a continuat el. Ai fost atat de distant, incat n-ai permis nici unei coincidente foarte importante sa se produca.
Probabil ca luasem o pozitie defensiva.
– E in ordine, oricine joaca teatru, intr-un fel sau altul. Acum, cel putin, poti intelege cum functioneaza jocul tau.
– Nu inteleg! Am spus. De fapt, ce vrei sa spui ca fac?
– E vorba de felul tau de a controla oamenii si situatiile – mi-a explicat Sanchez – pentru a forta energia sa se indrepte spre tine. tu iti creezi in minte un teatru in care rolul tau este sa te retragi si sa te comporti misterios si secretos. Iti spui ca esti prudent, dar in realitate speri ca altul va fi atras in jocul tau si va incerca sa afle ce se petrece cu tine. atunci cand cineva o face, ramai neclar, fortandu-l sa lupte, sa faca deductii pentru a-si da seama de adevaratele tale sentimente. Pe masura ce ceilalti iti cad in plasa si fac acest lucru, ei iti acorda toata atentia lor si astfel isi proiecteaza toata energia asupra ta. Cu cat reusesti sa ii mentii maimult timp interesati si adanciti in misterul tau, cu atat primesti mai multa energie. Din nefericire, atunci cand esti distant, viata ta tinde sa evolueze foarteputin , pentru ca repeti mereu aceeasi scena. Daca te-ai fi deschis catre Rolando, filmul vietii tale ar fi evoluat intr-o directie noua si semnificativa.

Ma simteam deprimat. Toate acestea erau doar un alt exemplu despre ceea ce observase si Wil la mine, atunci cand nu i-am dat informatii lui Reneau. Era adevarat. Aveam tendinta sa-mi ascund gandurile adevarate. Am privit pe fereastra, intimp ce ne continuam drumul in sus, printre varfuri. Sanchez era din nou concentrat sa evite caderile de pietre. Cand drumul s-a mai degajat putin, s-a intors si m-a privit.
– Primul pas in procesul de clarificare, pentru fiecare dintre noi, este constientizarea deplina a propriului joc. Nimic nu-si poate urma cursul pana cand nu ne privim cu adevarat si nu descoperim cum manipulam noi insine, in cautarea energiei. Acest lucru ti se intampla si tie.
– Care e pasul urmator? Am intrebat.
– Fiecare dintre noi trebuie sa se intoarca in propriul trecut, in viata familiei din care a provenit si sa vada cum s-a format acest obicei. Vom afla astfel cum putem sa devenim constienti de acest control. Nu uita, cei mai multi dintre membrii familiilor noastre joaca propriul lor teatru, incercand sa ne extraga energia, inca din copilarie. De aceea, tot de atunci, ne-am creat si noi propriul rol. Aveam nevoie de o energie pentru a ne recupera energia. Micul nostru teatru apare intotdeauna in relatie cu membrii familiei. Oricum, odata ce ne dam seama de miscarea energiei in propria familie, vom putea trece peste aceste strategii de control si vom vedea ce anume s-a intamplat, de fapt.
– Cum adica ce s-a intamplat de fapt?
– Fiecare trebuie sa-si reinterpreteze experienta propriei familii din punct de vedere al evolutiei spirituale, si sa descopere cine este de fapt. Odata facut acest lucru, teatrul de control dispare si incepe adevarata viata.
– De unde incep?
– De la intelegerea modului in care ti-ai scris partitura. Povesteste-mi despre tatal tau.
– A fost un om bun, vesel, capabil, dar…
Am ezitat, nedorind sa fiu nerecunoscator fata de tatal meu.
– Dar…? A insistat Sanchez.
– Ei bine, am spus, mereu critica. Din punctul lui de vedere, eu nu faceam niciodata bine ceva.
– Cum anume critica?
Imaginea tatalui meu, tanar si in putere, mi-a aparut deodata in fata ochilor.
– Punea intrebari, apoi gasea hibe in raspunsuri.
– Si ce se intampla cu energia ta?
– Ma simteam golit, incercand sa evit sa-i vorbesc.
– Adica ai devenit vag si distant, incercand sa pui lucrurile intr-o forma care sa-i atraga atentia, dar sa nu-i dea motiv de criticat. El era cel care intreba – interogatorul – si tu te invarteai in jurul lui la distanta, nu?
– Asa cred… interogatorul?
– Acesta este un alt fel de teatru. Cei care utilizeaza acest mod de a suge energia, isi iau rolul de a pune intrebari si de a cerceta lumea altor persoane cu scopul de a le gasi defecte. Odata ce le gasesc, incep sa critice aspectul respectiv din viata victimelor lor. Daca strategia are succes, cel criticat este tarat in joc. Dintr-o data, devine constient de sine in preajma interogatorului si se apuca sa dea atentie lucrurilor pe care acesta le face si gandeste, astfel incat sa nu faca nici o greseala pe care acesta sa o observe. Atitudinea aceasta ii da interogatoruluienergia de care are nevoie. Gandeste-te cum a fost in prezenta unei astfel de persoane. Odata prins in capcana lui, n-ai incercat sa te comporti in asa fel incat sa nu fii critica? Interogatorul te abate de pe drumul tau si te seaca deenergie, pentru ca tu te judeci dupa modul lui de a gandi.
Imi aminteam exact aceasta senzatie si omul care mi-a venit prima oara in minte a fost Jensen.
– Prin urmare tata era un interogator? Am intrebat.
– Asa se pare.
Pentru un moment, m-am adancit in ganduri referitoare la jocul mamei mele. Daca tata era un interogator, atunci mama ce era?
Sanchez m-a intrebat la ce ma gandeam.
– Ma dusesem cu gandul la jocul mamei mele, i-am raspuns. Cate feluri de control exista?
– Sa-ti explic clasificarea pe care o descrie Manuscrisul, a spus Sanchez. Fiecare manipuleaza pentru energie, fie agresiv, direct, obligand oamenii sa le acorde atentie, fie pasiv, jucandu-se cu simpatia si curiozitatea celorlalti, pentru a castiga atentia lor. De exemplu daca te ameninta cineva verbal sau fizic, atunci esti constrans sa-i acorzi atentie si astfel sa-i dai energie, de teama ca ti s-ar putea intampla ceva. cel care te ameninta si te taraste in cel mai agresiv tip de teatru este numit in Manuscris intimidator. Daca, pe de alta parte, cineva iti povesteste ce lucruri ingrozitoare i se intampla, facandu-te poate sa te simti si tu responsabil pentru asta – pentru ca, daca refuzi sa-l ajuti, acele lucruri ingrozitoare vor continua – acesta cauta sa exercite controlul la un nivel cat se poate de pasiv. Manuscrisul il numeste bietul-de-mine. Gandeste-te o secunda: n-ai fost niciodata in preajma cuiva care te face sa te simti vinovat in prezenta lui, chiar daca stii ca nu ai nici un motiv?

–         Ba da.
– Ei bine, ai intrat in lumea dramatica a lui „bietul-de-mine”. Orice va spune sau va face, te va pune pe tine in pozitia de a te apara de ideea ca nu faci destul pentru el. De aceea te simti vinovat in prezenta lui.
Am dat din cap.
– Evident ca puteam examina teatrul fiecaruia, a continuat, dupa cum se plaseaza pe scara de la agresiv la pasiv. Daca o persoana este de o agresivitate mai subtila, cautand defecte si subminand incetul cu incetul lumea ta pentru a-ti atrage energia, asa cum era tatal tau, acea persoana se va incadra in categoria interogatorilor. Mai putin pasiv decat „bietul-de-mine” va fi distantul. Asa ca ordinea rolurilor este aproximativ urmatoarea: intimidator, interogator, distant si bietul-de-mine. Intelegi?
– Cred ca da. Exista oare cineva care sa se plaseze intre aceste tipuri?
– Fiecare dintre noi joaca mai multe roluri in imprejurari diferite, dar exista un teatru dominant, pe care avem tendinta sa il repetam si care este acela care a functionat mai bine cu membrii familiei in care am copilarit.
Lucrurile mi s-au limpezit dintr-o data. Mama mea se comporta exact ca si tata. Am privit spre Sanchez.
– Stiu ce era mama. Si ea era interogator.
– Asadar, ai avut parte de o portie dubla, a spus Sanchez. Nu ma mai mira faptul ca esti atat de distant. Bine ca nu te-au intimidat. Cel putin nu ti-a fost niciodata teama de amenintari.
– Ce s-ar fi intamplat atunci?
– Ai fi ramas intepenit in drama unui bietul-de-mine. Vezi cum stau lucrurile? Daca esti copil si cineva te goleste de energie amenintandu-te cu bataia, nu e de ajuns sa fiidistant. Nu poti sa-l faci sa-ti dea energie fiind alunecos. Lui putin ii pasa ce se intampla in interiorul tau. Este mult prea puternic. Asa ca vei fi nevoit sa devii si mai pasiv si sa incerci abordarea plangareata a lui bietul-de-mine, safaci apel la mila lui, sa-l faci sa se simta vinovat de raul pe care ti-l provoaca. Daca nu functioneaza, atunci vei indura, copil fiind, pana cand vei fi destul de mare ca sa explodezi impotriva violentei si vei lupta cu agresiune impotriva agresiunii.
A tacut o clipa.
– Ca fetita despre care mi-ai povestit, a continuat, din familia peruana care v-a servit masa tie, lui Wil si tovarasului vostru. Un om ajunge la orice extrema se cere, pentru a capata energie si atentie in propria familie. Si dupa asta, respectiva strategie devine modul dominant de a-i controla si goli de energie pe ceilalti, teatrul pe care il va repeta mereu.
– Inteleg ce este un intimidator, am spus. Dar cum se dezvolta un interogator?
– Ce-ai face tu daca ai fi copil si membrii familiei tale ar fi absenti mai tot timpul, sau ai fi ignorat mereu, pentru ca pe toti ii preocupa propria cariera?
– Nu stiu.
– Ai fi distant nu atrage atentia, nu te-ar baga in seama. Nu ti-ar veni ideea de a-i diseca si, in final de a gasi ceva gresit la oamenii aceia distanti, pentru a le atrage atentia si a le capta energia? Asta face un interogator.
Incepeam sa inteleg sensul Viziunii.
– Oamenii distanti ii creeaza pe interogatori!
– Exact!
– Si interogatorii ii produc pe distanti! Intimidatorii ii creeaza pe bietul-de-mine, sau, daca nu, creeaza un alt intimidator!
– Exact. Asa se perpetueaza teatrul de control. Dar retine, exista tendinta de a vedea numai jocul altora si de a crede ca noi nu folosim astfel de practici. Fiecare dintre noi trebuie sa transceanda aceasta iluzie, pentru a-si putea continua evolutia. Aproape toti avem tendinta de a ne impotmoli in vreun joc, celputin pentru o vreme, si atunci trebuie sa facem un pas inapoi si sa ne privim in oglinda suficient de mult pentru a vedea care este jocul nostru.
Am ramas tacut o clipa. Intr-un sfarsit, l-am privit din nou pe Sanchez si am intrebat:
– Si atunci cand ne constientizam jocul, ce urmeaza?
– Sanchez a franat si m-a privit in ochi.

–         Suntem cu adevarat liberi sa devenim mai mult decat ceea ce suntem atunci cand ne jucam rolul inconstient. Cum am spus mai inainte, putem gasi un sens mai inalt vietii noastre, un scop spiritual, pentru care ne-am nascut intr-un anumit loc. vom incepe sa aruncam lumina asupra oamenilor.

– Aproape ca am ajuns, a spus Sanchez.
Drumul trecea printre doua varfuri. Trecand de stancile de pe partea dreapta, am vazut o casuta, sprijinita parca de un alt varf de stanca maiestos.
– Camionul lui nu e aici, a constatat Sanchez.
Am parcat si ne-am indreptat spre casa. Sanchez a deschis usa si a intrat. Eu am asteptat afara. Am respirat adanc de cateva ori. Aerul era rece si rarefiat. Deasupra capului meu cerul era innegurat de nori foarte desi. Statea sa ploua.
Sanchez a reaparut in cadrul usii.
– Nu e nimeni inauntru. Trebuie ca s-a dus la ruine.
– Cum ajungem acolo?
Dintr-o data mi s-a parut ca Sanchez era de-a dreptul epuizat.
– Sunt in sus, in partea aia, la vreo cateva sute de metri, mi-a spus, intinzandu-mi cheile camionetei. Urmeaza drumul pana pe creasta urmatoare si le vei vedea dedesubt. Ia masina. Eu raman aici, sa meditez.
– Bine, am spus, intorcand-ma spre masina.
Am condus inainte, spre o mica vale, apoi am urcat din nou, anticipand privelistea. Panorama nu m-a dezamagit deloc. Ajuns in varful acelei inaltimi, am vazut intreaga splendoare a ruinelor de la Machu Picchu: un complicat ansamblu de pietre masive, cioplite cu atentie, foarte grele, puse una peste alta. Un templu. Chiar si in lumina palida razbatea pe sub nori, frumusetea acestui loc era naucitoare.
Am oprit camioneta si m-am umplut de energie, vreun sfert de ora. Cateva grupuri de oameni mergeau printre ruine. Am vazut parasind ruinele unei case si indreptandu-se spre un vehicul parcat in apropiere un om care avea un guler preotesc. Din cauza distantei si a hainelor… omul purta o jacheta din piele, nu o sutana – nu puteam fi sigur ca acela era parintele Carl.
Am pornit din nou masina si m-am apropiat. Auzind zgomotul si-a ridicat privirea si a zambit, recunoscand camioneta lui Sanchez. Cand m-a vazut pe mine inauntru s-a aratat si mai interesat si s-a apropiat. Era scund si atletic, cu un par castaniu si trasaturi puternice, cu niste ochi de un albastru intens. Parea sa fie trecut de treizeci de ani.
– Am venit cu parintele Sanchez, am spus, coborand din masina si prezentandu-ma. E la tine acasa.
Mi-a intins mana.
– Sunt parintele Carl.
M-am uitat pe langa el, spre ruine. Pietrele fasonate erau si mai impresionante, privite de aproape.
– Esti pentru prima oara aici? M-a intrebat.
– Da. Am auzit demult de acest loc, dar nu mi l-am putut imagina chiar asa.
– Este unul dintre cele mai inalte centre energetice ale lumii.
L-am privit cu atentie. Evident, vorbea despre energie cu sensul pe care i-l dadea Manuscrisul. Am dat din cap afirmativ am spus:
– Ma aflu intr-un punct in care incerc sa construiesc in mod constient fiinta mea energetica si sa-mi vad teatrul de control.
M-am simtit pretios spunand asta, dar suficient de echilibrat ca sa-mi permit sa fiu onest.
– Nu-mi pari distant, mi-a spus.
Am ramas trasnit.
– Cum ti-ai dat seama ca aceasta a fost strategia mea?
– Am instinct pentru aceste lucruri. Pentru asta sunt aici.
– Ii ajuti pe oameni sa vada modul in care ii controleaza pe altii?
– Da, si sa vada si sinele lor adevarat.
Ochii ii straluceau, sinceri. Era direct, fara nici o urma de stanjeneala de a se dezvalui unui strain. Am ramas tacut, asa ca a continuat:
– Intelegi primele cinci Viziuni?
– Le-am citit si am discutat despre ele cu cativa oameni.
Indata ce mi-am terminat afirmatia, am realizat cat de vagi erau lucrurile pe care le-am spus.
– Presupun ca inteleg primele cinci Viziuni, am adaugat. A sasea nu mi-e prea clara.
A dat din cap si a spus:
– Cei mai multi cu care am vorbit nici n-au auzit de Manuscris. au venit aici si se afla sub imperiul acestei energii. Chiar si numai acest lucru, ii face sa isi regandeasca viata.
– Si cum te intalnesti cu acesti oameni?
M-a privit cu o fata de cunoscator.
– Se pare ca ei ma gasesc pe mine.
– Ai spus ca ii ajuti sa-si vada sinele adevarat. Cum anume?
A respirat adanc, apoi a spus:
– Pentru asta nu-i decat o cale. Fiecare dintre noi trebuie sa se intoarca in experienta propriei familii, in timpul si in locul copilariei, si sa revada lucrurile asa cum s-au petrecut. Odata constienti de jocul de control abordat, ne vom focaliza pe un adevar mai inalt al familiei noastre, pe „firul de argint”, ca sa spun asa, care sta deasupra conflictelor energetic. Daca gasim acest adevar, el ne va energiza viata, pentru ca ne spune cine suntem, pe ce cale ne aflam, ce anume facem.

–         Asa ceva mi-a spus si Sanchez. As vrea sa stiu mai multe despre acest adevar.
S-a incheiat la haina. Odata cu seara se lasase si frigul.
– Sper sa vorbim putin mai tarziu despre asta, a spus. As vrea sa-l salut pe parintele Sanchez.
Am privit spre ruine. El a adaugat:
– De ce nu arunci o privire in jur? Ne vedem acasa, mai tarziu.
In urmatoarea ora si jumatate m-am plimbat prin acel loc istoric. Am stat si jos in cateva locuri, simtind-ma mai energizat decat in altele. M-am gandit fascinat la civilizatia care construise aceste temple. Cum adusesera pietrele pana aici, cum le asezasera una peste alta? Parea imposibil.
Pe masura ce interesul meu pentru ruine incepea sa scada, gandurile mi s-au intors spre situatia mea. Desi circumstantele nu se schimbasera, acum ma simteam mai putin speriat. Increderea luiSanchez ma incurajase. Ce prost am fost, sa ma indoiesc de el. si parintele Carl imi placea deja foarte mult.
Cum intunericul se lasase deja, m-am intors spre casa. Cei doi stateau de vorba inauntru, unul langa altul. Am auzit rasete. Erau la bucatarie, pregateau cina. ParinteleCarl m-a intampinat si mi-a oferit un scaun. M-am asezat lenes in fata unui foc mare, care duduia in camin si am privit in jur.
Incaperea era mare, captusita cu panouri mari de lemn. Vedeam de aici alte doua camere – parea ca sunt dormitoare – legate intre ele printr-un holisor ingust. Casa era luminata cu becuri slabe si mi s-a parut ca aud bazaitul slab al unui generator.
Cand pregatirile s-au incheiat, mi s-a cerut sa ma mut langa masa. Sanchez a spus o rugaciune scurta, apoi am mancat, cei doi continuandu-si discutia. Dupa cina, ne-am asezat impreuna langa foc.
– Parintele Carl a vorbit cu Wil, a spus Sanchez.
– Cand? Am intrebat cu interes.
– Wil a trecut pe aici acum cateva zile. Eu l-am cunoscut acum un an, iar acum a venit sa-mi aduca niste informatii. Spunea ca stie cine se afla in spatele actiunilor guvernului impotriva Manuscrisului.
– Cine? Am intrebat.
– Cardinalul Sebastian, desigur! A strigat Sanchez.
– Dar cum se manifesta? Am intrebat.
– Se pare ca-si foloseste influenta pe care o are asupra celor din guvern pentru a amplifica presiunea militara asupra Manuscrisului, a spusSanchez . Intotdeauna a preferat sa lucreze din umbra, prin guvern mai degraba, decat sa forteze o scindare in cadrul bisericii. In ultima vreme si-a intensificat eforturile. Din nefericire, se pare ca obtine si rezultate.
– Ce vrei sa spui? Am intrebat.
– In afara catorva preoti din Consiliul Nordic si a unor oameni cum sunt Julia si Wil, se pare ca nimeni nu mai are copii.
– Nici cei de la Viciente? Mi-am continuat eu sirul intrebarilor.
Am ramas tacuti cateva momente, apoi parintele Carl a zis:
– Wil mi-a spus ca guvernul a inchis Viciente. Toti oamenii de stiinta au fost arestati si rezultatele studiilor de cercetare au fost confiscate.
– Si comunitatea oamenilor de stiinta nu ia atitudine? Am intrebat.
– Ce-ar putea sa faca? A spus Sanchez. Mai mult, cercetarile lor oricum nu erau recunoscute de prea multi. Guvernul promoveaza ideea ca functionau ilegal.
– Nu-mi vine sa cred ca pot face asta!
– Se pare ca pot, a spus parintele Carl. Am dat cateva telefoane de control si am auzit peste tot aceeasi poveste. Desi lucrurile sunt tinute in ascuns, guvernul si-a intensificat mult activitatea distructiva.
– Si ce credeti ca se va intampla? I-am intrebat pe amandoi.
Parintele Carl a dat din umeri, iar parintele Sanchez a spus:
– Nu stiu. Depinde, poate, de ceea ce va gasi Wil.
– De ce?
– Se pare ca este aproape de a gasi ceea ce lipseste din Manuscris, a Noua Viziune. Poate ca atunci va reusi sa starneasca in asa masura interesul, incat sa ia atitudine toata lumea.
– Si unde spunea ca se duce? L-am intrebat pe parintele Carl.
– Nu stiu exact, dar spunea ca intuitia il poarta departe, in nord langa Guatemala.
– Intuitia?
– Da. Vei intelege asta dupa ce te vei lumina asupra omului care esti si vei trece la A Saptea Viziune.
I-am privit pe amandoi, uluit de cat puteau fi de senini.
– Cum de puteti sa va pastrati calmul!? Daca vor veni si aici sa distruga totul, sa ne striveasca, sa ne aresteze pe toti?
M-au privit rabdatori, apoi parintele Sanchez a vorbit:
– Sa nu confundam calmul cu nepasarea. Atitudinea noastra linistita este o masura a calitatii conectarii noastre energetice. Suntem conectati in permanenta, pentru ca acesta este lucrul cel mai bun care se poate face, in orice imprejurare. Intelegiasta, nu-i asa?

–         Da, desigur, am spus. De fapt, cred ca am probleme cu conectarea mea.
Amandoi au zambit.
– A ramane conectat, a spus parintele Carl, este un lucru care se face tot mai usor, pe masura ce-ti este mai clar cine esti.
Parintele Sanchez s-a ridicat si a iesit sa spele vasele.
L-am privit pe Carl.
– Ei bine, am spus, cum sa incep sa ma clarific asupra persoanei mele?
– Sanchez mi-a spus ca ai inteles deja jocul parintilor tai.
– Da. Amandoi au fost interogatori. Asa am devenit eu un distant.
– Bine. Acum trebuie sa privesti dincolo de lupta energetica din familia ta si sa cauti adevaratul motiv al prezentei tale acolo.
L-am privit absent.
– Pentru a-ti regasi adevarata identitate spirituala trebuie sa-ti vezi intreaga viata ca pe o lunga poveste, cu un inteles mai inalt. Poti incepe prin a-ti pune urmatoarea intrebare: „De ce m-am nascut in aceasta familie? Cu ce scop?”
– Nu stiu, am spus.
– Tatal tau era un interogator. Si mai ce altceva?
– Vrei sa spui ce anume mai intruchipa?
– Da.
M-am gandit o clipa, apoi am spus:
– Tatal meu credea in bucuria de a trai, in integritate, in realizarea potentialului maxim pe care ti-l ofera viata. Intelegi, este vorba de a-ti trai viata din plin, la cote maxime.
– A putut face acest lucru?
– In anumite limite. Dar, intr-un fel sau altul, se pare ca a avut ghinioane tocmai atunci cand se bucura mai mult in viata.
Parintele Carl si-a mijit ochii, contempland.
– Credea ca viata este pentru amuzament si distractie si el nu si-a luat partea?
– Da.
– Te-ai gandit vreodata de ce?
– Nu prea. Mi-am spus intotdeauna ca este un ghinionist.
– Poate ca nu si-a dat seama ce trebuie sa faca…
– Poate ca nu.
– Si mama ta?
– Nu mai e in viata.
– Poti vedea ce a insemnat viata ei?
– Da. Viata ei era biserica. A fost o adepta a principiilor crestine.
– In ce fel?
– Credea in serviciul pentru comunitate si in respectarea legilor lui Dumnezeu.
– A urmat legile lui Dumnezeu?
– Litera lor, cel putin atata cat cerea biserica ei.
– A reusit sa-l convinga pe tatal tau sa faca la fel?
Am ras.
– Ei, nu chiar. Mama vroia sa-l duca la biserica in fiecare saptamana, sa-l implice in programele comunitatii. Dar, asa cum ti-am spus, el era un spirit mult prea liber pentru asta.
– Si tu unde te aflai intre ei?
L-am privit lung.
– Nu m-am gandit niciodata la asta.
– Nu vroia fiecare dintre ei sa te aiba de partea lui? Nu pentru asta te-au interogat intotdeauna, ca sa vada daca nu cumva ai fost de o parte sau de cealalta? Nu vroia fiecare sa te faca sa crezi ca drumul lui e mai bun?
– Ai dreptate.
– Prin urmare, care e raspunsul tau?
– Cred ca am incercat tot timpul sa raman neutru.
– Amandoi te-au tinut sub observatie, ca sa vada daca tu corespunzi cerintelor lor, iar tu, incapabil de a-i multumi pe amandoi, ai devenit distant.
– Cam asa e.
– Ce s-a intamplat cu mama ta?
– S-a imbolnavit de Parkinson si a murit, dupa o lunga suferinta.
– A ramas consecventa in credinta ei?
– Da, pana la sfarsit.
– Ce invatatura de viata ti-a lasat?
– Poftim?
– Cauti intelesul pe care l-a avut viata ei pentru tine, motivul pentru care te-ai nascut din ea, ce lectie ai avut de invatat din asta? Fiecare fiinta umana, in mod constient sau nu, ilustreaza ceva cu viata ei, da exemplu de cum crede ea ca ar trebui sa fie un om. Trebuie sa incerci sa descoperi ce te-a invatat si, in acelasi timp, ce anume din viata ei putea fi facut mai bine. Ceea ce ai fi schimbat la mama ta da un indiciu asupra a ceea ce reprezinti tu insuti.
– De ce numai un indiciu?
– Pentru ca un altul este dat de ceea ce doresti sa schimbi in bine in viata tatalui tau…
Eram inca nedumerit. Mi-a pus mana pe umar.
– Noi nu suntem numai o creatie fizica a parintilor nostri, ci si o creatie spirituala. Te-ai nascut din acesti doi oameni si viata lor a avut un efect irevocabil asupra a ceea ce esti. Pentru a-ti descoperi sinele adevarat, trebuie sa admiti ca adevarata ta personalitate a pornit dintr-o pozitie care se afla intre adevarurile celor doi. De aceea te-ai nascut acolo, pentru a obtine o perspectiva mai inalta asupra a ceea ce au reprezentat ei. Calea ta este descoperirea adevarului, care reprezinta sintetizarea credintelor lor.
Am dat din cap.
– Cum ai exprima, deci, ceea ce te-au invatat parintii tai?

–         Nu prea stiu sigur, am spus.
– Ce crezi?
– Tatal meu credea ca trebuie sa traiasca viata la maxim, sa se bucure de ceea ce este, si a incercat sa urmareasca acest scop. Mama credea in sacrificiu si intr-o viata in serviciul comunitatii, lasandu-se pe ea deoparte. Convingerea ei era ca asta cerea scriptura.
– Tu ce parere ai despre toate astea?
– Nu prea-mi dau seama.
– Ce punct de vedere ai alege pentru tine? Pe cel al mamei sau pe cel al tatalui?
– Pe nici unul. Cred ca viata nu e chiar atat de simpla.
Parintele Carl a inceput sa rada.
– Ei, acum esti ambiguu, a spus.
– Cred ca nu stiu.
– Dar daca ar trebui sa alegi una din cele doua variante?
Am ezitat, incercand sa ma gandesc cu onestitate, si raspunsul a venit.
– Amandoi au si nu au dreptate.
Ochii i-au stralucit.
– In ce fel?
– Nu sunt prea sigur. Cred ca o viata corecta include ambele puncte de vedere.
– Problema ta, a spus parintele Carl, este cum se face combinatia. De la mama ai mostenit conceptia ca viata trebuie traita intru spiritualitate. De la tata, pe cea ca viata reprezinta propria persoana: distractie, aventura…
– Asa ca viata mea, l-am intrerupt, continua aceste abordari?
– Da. Pentru tine spiritualitatea este problema. Viata ta va cauta spiritualitatea care exprima si perpetueaza sinele. Aceasta este problema pe care parintii tai nu au fost capabili sa o concilieze si ti-au lasat-o tie. Aceasta este intrebarea evolutiei tale, cautarea ta in aceasta viata.
Ideea aceasta m-a facut sa ma adancesc in ganduri. Parintele Carl a mai spus si altceva, dar nu m-am mai putut concentra asupra spuselor lui. Focul din camin avea un efect calmant asupra mea… Ma simteam obosit.
Parintele Carl s-a ridicat si a spus:
– Cred ca esti destul de obosit, dar vreau sa-ti mai spun un lucru. Te poti duce la culcare si sa nu te mai gandesti niciodata la ceea ce am discutat. Te poti intoarce la vechiul tau joc, sau te poti scula maine dimineata cu aceasta noua idee asupra a ceea ce esti. Daca faci acest lucru, vei putea urma etapele procesului, adica sa privesti cu atentie la tot ce ti s-a intamplat dupa nastere. Daca iti vei vedea viata ca pe o poveste unitara, de la prima clipa si pana acum, iti vei da seama cum ai lucrat la problema ta pana in acest moment. Vei vedea cum si de ce ai venit in Peru si ce-ar trebui sa faci in continuare.
Am dat din cap, ridicand privirea la el. Ochii ii erau calzi si atenti. Avea aceeasi expresie pe care o mai vazusem la Wil si Sanchez.
– Noapte buna! A spus si a intrat in unul din dormitoare, inchizand usa dupa el. Mi-am desfacut sacul de dormit pe podea, m-am strecurat inauntru si am adormit instantaneu.

M-am trezit cu gandul la Wil. Doream sa-l intreb pe parintele Carl ce altceva mai stia de planurile lui Wil. Cum stateam asa, ganditor, aflandu-ma inca in sacul de dormit, parintele Carl a intrat in incapere in varful picioarelor si s-a apucat sa faca focul.
Am desfacut fermoarul de la sac si el m-a privit, atras de zgomot.
– Buna dimineata! Mi-a spus. Cum ai dormit?
– Bine, am zis, ridicandu-ma.
L-am vazut stivuind lemnele si carbunii pe vatra.
– Ce-a spus Wil? Care-i sunt intentiile? Am intrebat.
Parintele Carl s-a indreptat si a zis:
– Spunea ca se duce la un prieten dupa niste informatii pe care le asteapta, despre A Noua Viziune probabil.
– Ce altceva a mai spus?
– Ca parintele Sebastian intentioneaza sa gaseasca si el ultima Viziune si ca nu este departe de asta. Wil crede ca persoana care controleaza aceasta Viziune va avea de spus ultimul cuvant legat de accesul publicului larg la invataturile Manuscrisului.
– De ce?
– Nu prea stiu. Wil a fost printre primii care a reusit sa gaseasca si sa citeasca Viziunile. Probabil ca le-a inteles mai bine decat oricine altcineva. Presupun ca simte ca Ultima Viziune le va face pe celelalte mult mai clare si de acceptat.
– Crezi ca are dreptate?
– Nu stiu, mi-a raspuns. Eu nu am puterea lui de intelegere. Stiu doar ce ar trebui sa fac.
– Adica?
A tacut o secunda, apoi mi-a raspuns:
– Asa cum am spus mai inainte, menirea mea este sa ajut oamenii sa descopere cine sunt cu adevarat. Cand am citit Manuscrisul, acest lucru mi s-a revelat cat se poate de clar. A Sasea Viziune este ceva ce mi se potriveste foarte bine, specific mie. Menirea mea este sa ii ajut pe ceilalti sa inteleaga aceasta Viziune. Sisunt eficient, pentru ca si eu am trecut prin acest proces.
– Care era jocul tau de teatru? Am intrebat.
M-a privit amuzat.
– Am fost un interogator.

–         Controlai oamenii criticand felul in care-si duceau viata?
– Cam asa ceva. Tatal meu era bietul-de-mine, mama era distanta. Ma ignorau cu desavarsire. Singurul fel in care puteam sa atrag atentia si energia lor a fost sa-mi var nasul in ceea ce faceau ei si sa strig in gura mare ceea ce mi se parea gresit.
– Si cand ai reusit sa iesi din teatrul acesta?
– Acum un an si jumatate, cand l-am intalnit pe parintele Sanchez si am inceput sa studiez Manuscrisul. Dupa ce i-am privit cu adevarat pe parintii mei si ceea ce insemnau ei, mi-am dat seama pentru ce am fost pregatit in relatia cu ei. Vezi tu, tatal meu urmarea realizarile. Era foarte bine centrat pe scopurile lui. Isi planifica timpul la secunda si se judeca pe sinedupa cat anume reusea sa faca. Mama era foarte intuitiva si mistica. Credea ca fiecare dintre noi primea indrumare spirituala si ca viata trebuia sa urmeze directia care-ti era indicata.
– Si tatal tau ce credea despre asta?
– Credea ca mama e nebuna.
Am zambit, fara sa spun nimic.
– Vezi ce au facut din mine?
Am dat din cap. Nu prea prinsesem ideea.
– Din cauza tatalui meu, a spus Carl, eram sensibil la gandul ca viata inseamna implinire: sa ai ceva important de facut si sa faci acel ceva. In acelasi timp insa,mama imi transmitea ideea ca viata avea o directie interioara, o indrumare intuitiva. Mi-am dat seama ca viata mea era o sinteza a acestor doua puncte de vedere. Incercam sa descopar cum anume eram indrumati interior catre misiunea pe care numai noi o puteam indeplini, stiind ca aceasta este de o importanta suprema, si ca numai urmarind realizarea acestei misiuni vom fi fericiti si impliniti.
Am dat din cap.
– Acum vezi, a continuat el, pentru ce m-am entuziasmat atata cu A Sasea Viziune. Cum am citit-o, am stiut ca munca mea va fi sa-i ajut pe ceilalti sa se clarifice, ca sa-si poata afla sensul vietii si scopul ei.
– Stii si cum a ajuns Wil pe calea pe care se afla?
– Da, mi-a spus cate ceva. Rolul de teatru a lui Wil a fost tot distantul, ca si tine. Ca si in cazul tau, ambii parinti erau interogatori si feicare avea o filozofie bine inradacinata, pe care vroiau s-o adopte si Wil. Tatal lui Wil a fost un romancier german, care credea ca destinul ultim al rasei umane era sa se perfectioneze. Sustinea principiile umanitare pure, dar nazistii i-au folosit teoriile pentru a-si legitima crimele si epurarile a ceea ce ei pretindeau a fi rase inferioare. Coruperea ideilor lui l-a distrus pe batran si l-a alungat in America de Sud, impreuna cu sotia sa si cu Wil. Sotia sa era peruana, crescuta in Statele Unite si educata acolo. Si ea era scriitoare, insa ca filozofie si credinta apartinea Orientului. Sustinea ca sensul vietii este iluminarea interioara, constiinta superioara, pacea mintii si detasarea de lucrurile lumesti.Dupa ea, viata nu era perfectiune, ci renuntarea la ideea de a perfectiona ceva, de a merge intr-o directie oarecare… Iti dai seama unde se afla Wil?
Am dat din cap.
– Era intr-o pozitie delicata, a continuat Carl. Tatal lui ridicase in slava ideea occidentala a muncii pentru progres si perfectiune, iarmama sustinea credinta orientala ca viata nu e altceva decat linistea mintii. Acesti doi oameni l-au pregatit pe Wil sa lucreze la integrarea diferentelor filozofice intre cultura orientala si cea occidentala, desi n-a stiut de la inceput. A devenit mai intai inginer, dedicat progresului, apoi un simplu ghid, care isi cauta pacea conducand oamenii in locurile unice si inspiratoare ale acestei tari. Cautarea Manuscrisului l-a facut sa-si descopere adevarata vocatie. Viziunile vorbeau chiar despre sensul vietii lui. Ele spuneau ca Orientul si Occidentul pot fi integrate intr-un adevar mai inalt. Vestul are dreptate atunci cand sustine ca viata inseamna progres, evolutie spre ceva mai inalt. Si Estul are dreptate atunci cand accentueaza ca trebuie sa ne controlam egoul. Nu putem progresa numai prin logica. Trebuie sa atingem constiinta deplina, legatura interioara cu divinitatea, pentru ca numai atunci evolutia spre mai bine va fi condusa de ceea ce avem sublim in noi. Cand Wil a descoperit Viziunile, viata lui a inceput sa curga. S-a intalnit cu Jose, preotul care a gasit primul Manuscrisul si l-a si tradus. La putin timpdupa aceea, l-a intalnit pe proprietarul de la Viciente si l-a ajutat sa inceapa cercetarile acolo. Cam in acelasi timp a intalnit-o si pe Julia, care se ocupa de firma ei, dar era si ghid in padurile virgine. Cu Julia a avut Wil cea maimare afinitate. Intre ei s-a produs o comuniune, datorita similitudinii de probleme urmarite. Julia a crescut cu un tata care vorbea despre spiritualitate intr-un mod foarte capricios si cu preamare usurinta. Mama ei a fost profesoara de retorica la un colegiu si ridica in slavi gandirea rationala. Normal, Julia s-a pomenit cautand informatii despre spiritualitate si cerand ca acestea sa fie inteligibile si precise. Wil dorea o sinteza Orient-Occident, care sa explice spiritualitatea umana, iar Julia dorea ca aceasta explicatie sa fie perfect clara. Manuscrisul ii serveste in acelasi fel pe amandoi.

–         Micul dejun este gata, l-am auzit pe Sanchez din bucatarie.
M-am intors, surprins. Nu stiam ca Sanchez se trezise deja. Fara a mai continua discutia, parintele Carl si cu mine n-am dus la masa si ne-am servit cu fructe si cu cereale. Dupa aceea, parintele Carl mi-a cerut sa-l insotesc intr-o plimbare printre ruine. Am fost de acord, pentru ca doream foarte mult sa mai merg in acel loc. amandoi am asdeptat decizia parintelui Sanchez, dar acesta ne-a refuzat politicos, spunand ca trebuia sa coboare in vale, pentru ca avea de dat cateva telefoane.
Afara, cerul era senin si soarele stralucea peste munti. Am pornit pe jos catre ruine.
– Crezi ca Wil poate fi contactat intr-un fel? Am intrebat.
– Nu, mi-a raspuns Carl. Nu mi-a spus cine sunt prietenii lui. Singurul lucru pe care l-am putea face ar fi sa mergem cu masina in Iquitos, un oras langa granita nordica, dar nu cred ca ar fi prea sigur acum.
– De ce acolo?
– Pentru ca mi-a spus ca cercetarile lui duc acolo. Si cardinalul Sebastian are acolo o misiune.
– Crezi ca Wil va gasi ultima Viziune?
– Nu stiu.
Am mers in liniste cateva minute, apoi parintele Carl a intrebat:
– Ai luat vreo decizie in legatura cu intentiile tale de viitor?
– Ce vrei sa spui?
– Parintele Sanchez a spus ca la inceput ai zis ca vrei sa te intorci cat mai repede in Statele Unite, apoi ai devenit foarte interesat de studiul Viziunilor. Acum ce ganduri ai?
– Incerte, am spus. Dar dintr-un motiv oarecare as vrea sa continui.
– Inteleg ca un om a fost ucis in fata ta.
– Asa e.
– Vrei sa ramai?
– Nu, am spus. As fi vrut sa plec, sa-mi pun viata la adapost… Dar iata-ma aici.
– De ce crezi ca se intampla asta? M-a intrebat.
I-am studiat trasaturile cu multa atentie.
– Nu stiu. Dar tu ce crezi?
– Iti aduci aminte unde am ramas azi-noapte?
Imi aminteam exact.
– Descoperisem problema pe care mi-au lasat-o parintii: sa gasesc o implinire care sa se exprime prin sine, care sa ofere si aventura si implinire. Si tu ai spus ca daca voi privi evolutia vietii mele mai indeaproape, acest lucru ii va da sens, perspectiva si va arunca lumina asupra a ceea ce mi se intampla acum.
Mi-a zambit misterios.
– Da. Manuscrisul spune ca asa va fi.
– Si cum se va intampla asta?
– Fiecare dintre noi trebuie sa caute momentele importante din viata lui si sa le interpreteze in lumina teoriei evolutiei.
Am dat din cap. Nu intelegeam.
– Incearca sa-ti revezi interesele, prietenii, coincidentele de-a lungul vietii. Nu te-au dus toate undeva?
M-am gandit la viata mea, incepand cu copilaria, dar n-am gasit nici un sablon.
– Cum ti-ai petrecut timpul in copilarie?
– Nu stiu, am spus. Ca orice copil. Am citit mult.
– Ce ai citit?
– Povesti cu mistere, din cele stiintifico-fantastice, cu fantome. Asa ceva…
– Si ce s-a intamplat cu viata ta dupa aceea?
M-am gandit la influenta pe care bunicul a avut-o asupra mea si i-am povestit parintelui Carl despre munti, despre lac.
A dat din cap, cu intelegere.
– Ce s-a intamplat dupa ce ai crescut?
– Am plecat la scoala. Bunicul a murit intre timp.
– Si ce ai studiat la scoala?
– Sociologia.
– De ce?
– Am intalnit un profesor care mi-a placut. Cunostintele sale legate de natura umana m-au interesat foarte mult. M-am hotarat sa studiez cu el.
– Apoi?
– Am terminat studiile si am inceput sa lucrez.
– Si ti-a placut?
– Da, pentru destul de multa vreme.
– Apoi lucrurile s-au schimbat…
– Simteam ca ceea ce fac nu e destul, nu e complet. Lucram cu adolescenti cu tulburari emotionale si am crezut ca stiu cum sa-i fac sa treaca peste trecutul lor si sa nu mai traiasca inchistati. Credeam ca ii pot ajuta sa-si traiasca viata normal. Mi-am dat seama pe parcurs ca in abordarea mea lipsea ceva.
– Si?
– Am abandonat.
– Si?
– Apoi, o veche prietena m-a sunat si mi-a vorbit despre Manuscris.
– Atunci te-ai hotarat sa vii in Peru?
– Da.
– Si ce crezi despre experientele tale aici?

–         Cred ca sunt nebun. Cred ca s-ar putea sa fiu omorat.
– Dar ce crezi despre felul in care a progresat experienta ta de viata?
– Nu inteleg.
– Cand parintele Sanchez mi-a povestit ce ti s-a intamplat de cand ai venit in Peru, am fost uluit de seria de coincidente care te-au pus fata in fata cu toate Viziunile, exact atunci cand aveai mai multa nevoie.
– Si ce crezi ca inseamna asta? Am intrebat.
S-a oprit din mers si m-a privit drept in fata.
– Inseamna ca erai pregatit. Esti ca si noi, ceilalti. Ai ajuns la un punct in care ai nevoie de Manuscris pentru a continua evolutia vietii tale. Gandeste-te cum s-au potrivit evenimentele vietii tale. Ai fost de la inceput interesat de lucrurile misterioase si acest interes te-a indreptat spre studiul naturii umane. De ce crezi ca l-ai intalnitexact pe acel profesor? El ti-a cristalizat interesele si te-a condus spre cel mai mare mister: sensul vietii omului pe aceasta planeta. Apoi, la un nivel oarecare, ai stiut ca intelesul vietii se leaga de problema transcenderii conditionarilor trecutului si de mersul inainte. De aceea ai lucrat cu acei copii. Dar, dupa cum intelegi acum, Viziunile au umplut lipsurile pe care le-ai intampinat in lucrurile cu acei tineri. Pentru ca adolescentii cu tulburari emotionale sa evolueze, ar trebui ca si ei sa faca ceea ce facem noi: sa se conecteze la suficienta energie pentru a putea trece prin teatrul vietii lor, sa vada ce rol au jucat si sa continue pe calea progresului spiritual, sa dezvolte procesul care trebuia desfasurat de la inceput. Priveste rolul mai inalt al acestor evenimente. Toate lucrurile care te-au interesat si care te-au condus inapoi spre trecut, toate aceste etape de evolutie te-au pregatit pentru a fi aici, acum, cu scopul de a studia Viziunile. Ai munci pe calea evolutiei, cautand toata viata spiritualitatea care sa se exprime pe sine, iar energia pe care ai primit-o de la naturain care ai crescut – pe care bunicul tau a incercat sa ti-o arate – ti-a dat curajul sa vii in Peru. Esti aici, pentru ca trebuia sa fii aici, pentru a-ti putea continua evolutia. Viata ta a fost un drum lung, care te-a adus exact la ceea ce se intampla in acest moment.
A zambit.
– Cand vei asimila complet aceasta Viziune asupra vietii tale, a continuat el, vei obtine ceea ce Manuscrisul numeste o constienta clara a drumului tau spiritual. Conform Manuscrisului, toti trebuie sa petrecem atata timp cat este necesar pentru a trece prin procesul de clarificare a trecutului. Cei mai multi avem propriul nostru teatru, care trebuie transcens, dar, odata ce am facut aceasta, trebuie sa intelegem scopul pentru care ne-am nascut din parintii pe care i-am avut si caresunt suisurile si coborasurile vietii noastre, pentru ce ne-am pregatit. Toti avem un scop spiritual, o misiune pe care o urmam, fara sa fim insa constienti intru totul de ea. Dar odata ce am constientizat aceasta misiune, viata ni se va putea dezvolta. Tu, de exemplu, ti-ai descoperit telul. Acum trebuie sa mergi inainte, lasand coincidentele sa te conduca spre o idee tot mai clara despre cum sa-ti construiesti misiunea de acum incolo, ce altceva trebuie sa mai faci aici. De cand ai venitin Peru, ai beneficiat de energia lui Wil si a parintelui Sanchez. Acum este momentul sa inveti sa evoluezi singur, in mod constient.
Era pe cale de a-mi spune ceva mai mult, dar s-a intrerupt cand a vazut camioneta parintelui Sanchez, care venea in mare viteza spre noi. S-a oprit langa noi si a coborat geamul.
– Ce se intampla? A intrebat parintele Carl.
– Trebuie sa ma intorc cat mai repede la misiune, a spus Sanchez. Trupele guvernamentale sunt acolo. La fel si cardinalul Sebastian.
Am sarit in masina, iar Sanchez a condus inapoi la casa parintelui Carl, spunandu-ne ca trupele au venit sa confiste toate copiile dupa Manuscris si sa inchida probabil misiunea.
Am intrat repede in casa. Parintele Sanchez a inceput imediat sa impacheteze. Eu stateam acolo, gandindu-ma ce sa fac. Parintele Carl s-a apropiat de Sanchez si a spus:
– Cred ca trebuie sa vin cu tine.
Sanchez l-a privit intens.
– Esti sigur?
– Da. Cred ca trebuie sa vin cu tine.
– De ce?
– Nu stiu inca.
Sanchez a ramas ganditor cateva clipe, apoi a inceput din nou sa impacheteze.
– Daca tu crezi ca asa e mai bine…
Ma sprijineam de canatul usii.
– Eu ce ar trebui sa fac? Am intrebat.
M-au privit amandoi.
– Asta tu hotarasti, a spus parintele Carl.
Am ramas tacut.
– Tu trebuie sa decizi! A strigat Sanchez.

Nu puteam concepe ca erau atat de detasati de optiunea mea. A merge cu ei insemna o posibila capturare de catre trupele peruane. Totusi, cum sa raman aici, singur?
– Ei bine, am spus, nu stiu ce sa fac. Trebuie sa ma ajutati. E posibil sa ma ascunda altcineva?
Cei doi s-au privit reciproc.
– Nu cred, a vorbit parintele Carl.
L-am privit, in timp ce nelinistea imi strangea stomacul. Parintele Carl mi-a zambit si a spus:
– Ramai concentrat. Aminteste-ti cine esti.
Sanchez a scos niste hartii dintr-o geanta.
– Iata o copie a celei de A Sasea Viziuni, a spus el. Poate ca te va ajuta sa te hotarasti. Am luat hartiile.
Sanchez l-a privit pe Carl si l-a intrebat:
– Cat mai dureaza?
– Trebuie sa mai vorbesc cu cineva. O ora, cred.
Amandoi s-au intors la pregatirile lor, iar eu am iesit, asezandu-ma afara pe o piatra, si am deschis Manuscrisul. Era ca un ecou al cuvintelor parinteluiCarl si ale lui Sanchez . Lumina aruncata asupra trecutului insemna constientizarea cailor individuale de control, invatate in copilarie. Odata transcens acest obicei, spunea, ne vom gasi sinele superior, identitatea noastra care evolueaza.
Am citit intregul text in mai putin de o jumatate de ora si de-abia cand am terminat mi-am dat seama pe ce se bazeaza aceasta Viziune: inainte sa intram pe deplin in acea stare de spirit speciala, pe care cei mai multi o intrevad doar – viata noastra, condusa de coincidente misterioase – trebuie sa deschidem ochii asupra a ceea ce suntem cu adevarat.
In acel moment, parintele Carl a iesit din casa si, vazand unde eram, a venit catre mine.
– Ai terminat? M-a intrebat, cald si prietenos, ca de obicei.
– Da.
– Te deranjeaza daca stau aici cateva clipe?
– Chiar as vrea sa stai.
S-a asezat in dreapta mea si, dupa un moment de tacere, a intrebat:
– Cred ca da, dar ce se va intampla de acum incolo?
– Trebuie sa crezi cu adevarat acest lucru.
– Cum, cand imi este atat de teama?!
– Trebuie sa intelegi despre ce este vorba. Adevarul pe care il urmaresti este la fel de important ca si evolutia universului, pentru ca-i permite acestei evolutii sa continue. Nu-ti dai seama? ParinteleSanchez mi-a povestit despre viziunea pe care ai avut-o pe munte. Ai vazut cum a evoluat materia, de la vibratia simpla a hidrogenului, pana la specia umana. Te-ai intrebat cum vor continua oamenii aceasta evolutie. Acum ai descoperit raspunsul: oamenii se nasc in circumstante istorice si gasesc ceva pentru care sa lupte si pe care sa-l reprezinte. Se unesc cu alti oameni pentru a urmari un scop. Copiii care se nasc din aceasta unire au rolul de a reconcilia doua pozitii, facand o sinteza superioara, ghidati fiind de coincidente. Cum sunt sigur ca ai aflat din A Cincea Viziune, de fiecare data cand te umpli cu energie si apare o coincidenta care te impinge inainte in viata, nivelul acela de energie se instituie in tine si vei exista la o vibratie mai inalta. Copilul tau va prelua acest nivel de vibratie si il va ridica mai sus. Asa continuam noi, oamenii, evolutia. Diferenta care apare acum, cu aceasta generatie, este ca noi suntem gata sa facem acest lucru constient si astfel, sa acceleram intregul proces. Nu conteaza cat de mult te temi, nu mai ai de ales. Odata ce ai aflat ce reprezinta viata ta, nu mai poti sterge sau ignora aceasta cunoastere. Daca vei incerca sa faci altceva cu viata ta, vei avea mereu senzatia unui gol.
– Dar cum sa fac?
– Nu stiu. Asta numai tu poti sa stii. Iti sugerez, mai intai, sa incerci sa faci rost de ceva energie.
Parintele Sanchez a venit si el langa noi, evitand sa faca zgomot, pentru a nu ne deranja. Am incercat sa ma concentrez asupra varfurilor de munte pe care le puteam vedea de unde ma aflam. Am respirat adanc si mi-am dat seama ca de cand iesisem afara fusesem cu totul absorbit de mine, ca si cum m-as fi aflat intr-un tunel. Parca m-as fi rupt de frumusetea si maiestatea muntilor.
Cum priveam panorama, incercand mereu sa apreciez constient ceea ce vedeam, am inceput sa traiesc senzatia deja cunoscuta, de apropiere. Dintr-o data, totul a parut sa devina mai prezent, sa straluceasca, sa se desprinda. M-am simtit mai usor, cu trupul mai energizat.
I-am privit pe Carl si pe Sanchez. Se uitau intens la mine si cred ca imi observau campul energetic.
– Cum arat? Am intrebat.
– Ca si cum te-ai simti mult mai bine, a spus Sanchez. Ramai aici si sporeste-ti energia cat poti de mult. Mai avem vreo douazeci de minute pana cand plecam.
Mi-a zambit cu simpatie.

–         Dupa aceea, a continuat, vei fi gata sa incepi.

Capitolul VII
Pe firul lucrurilor

Cei doi preoti au intrat inapoi in casa, iar eu am ramas cateva minute sa admir peisajul si sa incerc sa mai captez energie. Apoi mi-am pierdut concentrarea si am alunecat in visare, gandindu-ma la Wil. Unde era? Aproape sau departe de cea de A Noua Viziune?
Mi-l imaginam alergand prin jungla cu A Noua Viziune in mana, urmarit peste tot de trupe. Il vedeam pe Sebastian conducand vanatoarea. In acest vis cu ochii deschisi, era clar ca Sebastian, chiar avand autoritatile de partea lui, se insela, nu intelegea impactul pe care Viziunile il aveau asupra oamenilor. Simteam ca ar trebui sa-l convinga cineva sa adopte un alt punct de vedere. Daca s-ar descoperi mai repede acea parte a Manuscrisului de care-i atat de frica…
Printre aceste ganduri, mi-a rasarit in fata ochilor imaginea lui Marjorie. Unde era? Aproape ca o vedeam aievea. Cum de s-a putut intampla asa ceva?
Zgomotul facut de inchiderea usii din fata mea, m-a adus inapoi la realitate. M-am simtit din nou slabit si nervos. Sanchez venea cu pas iute spre mine. S-a asezat alaturi de mine si m-a intrebat:
– Te-ai hotarat ce vei face?
Am dat din cap ca nu.
– Nu pari prea sigur de tine, a constatat el.
– Nici nu sunt.
– Poate ca nu esti prea sistematic in modul in care iti construiesti energia.
– Ce vrei sa spui?
– Lasa-ma sa-ti descriu felul in care acumulez eu energie. Poate ca medota mea o sa te inspire sa ti-o formezi pe a ta.
Am dat din cap.
– Primul lucru pe care il fac, a spus el, este sa ma concentrez asupra mediului in care ma aflu, asa cum cred ca faci si tu de altfel. Apoi incerc sa-mi aduc aminte cum apare totul atunci cand sunt plin de energie. O fac amintindu-mi senzatia unei prezente, pe care o emana totul in jurul meu, frumusetea unica a tuturor lucrurilor, mai ales a plantelor, felulin care stralucesc si se diferentiaza culorile lor. Ma urmaresti?
– Da. De fapt, si eu incerc sa fac acelasi lucru.
– Apoi, a continuat, incerc sa traiesc sentimentul de apropiere, senzatia ca oricat de departe ar fi ceva, eu pot atinge acel ceva, ca ma pot conecta la el. pe urma, il respir inauntrul meu.
– Il respiri inauntrul tau?
– Parintele John nu ti-a explicat asta?
– Nu.
Sanchez parea derutat.
– Probabil ca intentiona sa revina si sa-ti vorbeasca despre asta mai incolo. Cateodata e foarte teatral in expunerile pe care le face. Pleaca si isi lasa elevul, ca sa inteleaga singur ceea ce a invatat, apoi apare mai tarziu, chiar la momentul potrivit, pentru a mai adauga ceva. sunt convins ca avea de gand sa mai vorbiti, dar am plecat prea repede.
– As vrea sa stiu, totusi, am spus.
– Iti aduci aminte de senzatia de optimism, de buna dispozitie, traita pe munte, aceea ca te afli in mijlocul universului?
– Da.
– Pentru a recastiga aceasta pozitie, eu incerc sa respir inauntrul meu energia cu care tocmai m-am conectat.
Fusesem foarte atent la spusele lui Sanchez. Ascultandu-l e el, crestea si calitatea conectarii mele. Totul in jur era din nou foarte frumos, foarte prezent. Chiar si pietrele pareau sa aiba un halou alb, iar campul luiSanchez era mare si albastru. Inspira profund si constient, tinand aerul inauntrul sau pret de cinci secunde, inainte de a-l expira. I-am urmat exemplul.
– Vizualizeaza la fiecare inspiratie energia care te umple, ca si cum ai fi un balon, a continuat el. Vei vedea ca te vei simti mai energizat, mai usor si mai in mijlocul lucrurilor.
Dupa cateva respiratii adanci, am inceput sa ma simt exact asa cum spusese Sanchez.
– Dupa ce inspir energia, a continuat Sanchez, incerc sa ma conving ca ma aflu in starea emotionala potrivita. Asa cum ti-am spus mai inainte, eu consider acest lucru ca o unitate de masura a conectarii mele.
– Vorbesti despre iubire, nu?
– Da. Asa cum am discutat si la misiune, iubirea nu e un concept intelectual, un imperativ moral sau altceva de felul acesta. Este o emotie profunda, care exista numai atunci cand esti conectat la energia universului, care este si energia dumnezeirii.
Parintele Sanchez ma privea, cu ochii defocalizati.
– Iata, a spus el, asta e! Acesta este nivelul energetic pe care trebuie sa il ai. Acum te ajut eu putin, dar esti gata sa-l mentii de unul singur.
– Cum adica „ma ajuti putin”?
Sanchez a dat din cap.
– Nu-ti bate capul cu asta acum. Vei afla mai tarziu, in A Opta Viziune.
Parintele Carl s-a apropiat de noi, privindu-ne si parand multumit. M-a intrebat:

–         Te-ai hotarat?
Intrebarea m-a iritat. M-am luptat impotriva inevitabilei scaderi de energie.
– Ei, sa nu devii din nou distant, a spus parintele Carl. Nu poti evita luarea unei hotarari in acest moment. Ce crezi ca trebuie sa faci?
– Nu cred nimic, am spus. Chiar asta e problema.
– Esti sigur? Gandurile incep sa se schimbe atunci cand te conectezi la energie.
L-am privit perplex.
– Gandurile care-ti umbla prin cap atunci cand incerci sa controlezi evenimentele in mod logic, a explicat Carl, se opresc in momentul in care renunti la jocul tau. Cand te umpli in interior de energie, din partea superioara a fiintei tale iti vin in minte alte ganduri. Acestea sunt intuitiile. Ele sunt percepute cu totul altfel. Apar undeva, dincolo de mintea ta, uneori ca atunci cand visezi cu ochii deschisi, alteori ca niste viziuni scurte, care vin sa te indrume, sa te ghideze.
Tot nu intelegeam.
– Spune-mi la ce te gandeai adineauri, stand singur aici? M-a intrebat Carl.
– Nu stiu daca imi amintesc, am spus.
– Incearca!
Am incercat sa ma concentrez.
– Cred ca ma gandeam la Wil, a pornit in cautarea celei de A Noua Viziuni, si la cruciada impotriva lui Sebastian impotriva Manuscrisului.
– Si altceva?
– Ma intrebam ce s-a intamplat cu Marjorie. Dar nu inteleg in ce mod ma ajuta toate acestea sa ma hotarasc.
– Sa-ti explic, a spus parintele Sanchez. Cand dobandesti destula energie, esti gata sa incepi sa formulezi in mod constient evolutia, chiar sa-i determini cursul, sa initiezi procesul de curgere a lucrurilor spre coincidentele care te vor duce inainte. Pornesti spre evolutie in felul tau, determini desfasurarea lucrurilor. Mai intai, cum am spus, trebuie sa dobandesti suficientaenergie, apoi iti amintesti cerinta de baza a vietii tale – ceea ce ai mostenit de la parinti – pentru ca aceasta furnizeaza contextul general al evolutiei tale . Apoi pornesti pe calea respectiva, descoperind cerintele marunte, imediate, cu care te confrunti in viata. Acestea apartin intotdeauna problemei de baza a vietiitale si definesc unde anume te afli in cautarile tale . Odata ce ai devenit constient de intrebarile pe care ti le pui la un moment dat, primesti un fel de directionari care tin de intuitie: ce sa faci, unde sa te duci… vezi, intr-un fel sau altul, pasul urmator. Si asta intotdeauna. Singura data cand acest lucru nu se intampla este atunci cand intrebarea pe care o ai in minte este gresita, nepotrivita. Vezi tu, problema in viata nu consta in a primi raspunsuri, ci in a-ti identifica intrebarea pentru momentulin care te afli. Odata ce stii sa ceri – si acel lucru este oportun – vine si raspunsul. Intotdeauna. Dupa ce ai intuitia a ceea ce se va intampla in continuare, pasul urmator este sa fii atent si pe faza. Mai devreme sau mai tarziu se vor petrece si coincidentele care te vor ghida in directia pe care ti-a indicat-o intuitia. Ma urmaresti?
– Cred ca da.
– Asadar, a continuat el, nu crezi ca acele ganduri privitoare la Wil, la Marjorie, la Sebastian, sunt importante? Ia gandeste-te: de ce au aparut ele exact acum, cand tu stii care este povestea vietii tale. Stii ca ai aparut in acea familie din dorinta de a afla cum sa faci din viata spirituala o aventura launtrica, aventura propriei evolutii, nu-i asa?
– Da.
– Apoi, cand ai crescut, ai devenit interesat de subiecte misterioase, ai studiat sociologia, ai lucrat cu oameni, fara sa stii exact pentru ce ai facut aceste lucruri. Pe urma ai inceput sa deschizi ochii, ai auzit de Manuscris, ai venit in Peru si ai gasit Viziunile, una dupa alta, si fiecare te-a invatat ceva despre spiritualitatea pe care o cauti.
L-am privit.
– Care sunt intrebarile tale curente? A spus Sanchez.
– Cred ca as vrea sa cunosc celelalte Viziuni, am spus. As vrea mai ales sa stiu daca Wil va gasi A Noua Viziune. Vreau sa stiu ce s-a intamplat cuMarjorie. As vrea sa aflu mai multe despre Sebastian.
– Si care au fost intuitiile care ti-au sugerat aceste intrebari?
– Nu stiu. Ma gandeam ca as vrea sa o revad pe Marjorie. Aproape ca am avut in fata ochilor imaginea lui Wil, care fugea de trupele care il urmareau. Ce inseamna toate astea?
– Incotro fugea Wil?
– Prin jungla.
– Poate ca asta iti spune unde sa te duci. Iquitos este in jungla. Si Marjorie?
– M-am vazut reintalnindu-ma cu ea.
– Si Sebastian?
– Mi l-am imaginat ridicandu-se impotriva Manuscrisului, pentru ca l-ar intelege gresit si asta s-ar putea schimba daca ar aparea cineva care sa-i citeasca gandurile, sa afle de ce se teme atat.

Amandoi s-au privit amuzati.
– Asta ce inseamna? Am insistat.
Parintele Carl mi-a raspuns cu o alta intrebare:
– Tu ce crezi?
Pentru prima oara de la intamplarea de pe munte, m-am simtit energizat si inrezator. I-am privit si am spus:
– Cred ca inseamna ca ar trebui s-o pornesc prin jungla si sa descopar ce aspecte ale bisericii deranjeaza biserica.
Parintele Carl a zambit si a spus:
– Exact! Si poti sa iei camionul meu.
Am dat din cap. Ne-am indreptat cu totii spre locul unde erau parcate masinile, in fata casei. Lucrurile mele, impreuna cu ceva provizii de hrana si de apa erau deja asezate in camionul parintelui Carl. Masina lui Sanchez era si ea acolo.
– Mai vreau sa-ti spun ceva, l-am auzit pe Sanchez. Sa nu uiti sa te opresti ori de cate ori e nevoie pentru a te reconecta energetic. Sa fii intotdeauna bine incarcat, mereu capabil de iubire. Odata ce realizezi aceasta stare, nimeni si nimic nu-ti poate rapi atata energie, incat sa nu te poti reface. De fapt, energia care curge din tine va crea un flux, care in acelasi timp iti va si aduce energie. Nu poti fi niciodata golit. Dar trebuie sa fii mereu constient de acest proces, pentru ca el sa functioneze. Acest lucru este foarte important, mai ales cand interactionezi cu oameni.
A tacut. Ca si cum ar fi asteptat la rand, parintele Carl a venit mai aproape si a spus:
– Ai citit Manuscrisul, mai putin doua Viziuni, A Saptea si A Opta. A Saptea se ocupa cu abordarea constienta a tot ceea ce ne inconjoara, atentia care trebuie acordata oricarei coincidente, la fiecare raspuns pe care ti-l da universul.
Mi-a dat un dosar.
– A Saptea Viziune, foarte scurta si generala, a continuat, vorbeste despre felul in care unele lucruri ne sar in ochi, sunt evidente, precum si despre felul cum anumite ganduri ne apar pentru a ne indruma. Cat despre A Opta, o vei gasi la timpul potrivit. Ea vorbeste despre cum ii putem ajuta pe cei care ne aduc raspunsurile pe care le cautam. Mai departe, descrie o etica absolut noua, o cale pe care trebuie sa o urmeze oamenii in relatiile lor, pentru a usura evolutia tuturor.
– Nu poti sa-mi dai acum A Opta Viziune? Am intrebat.
Parintele Carl a zambit si mi-a pus mana pe umar.
– Nu cred ca e cazul. Si noi nu urmam propriile intuitii. Vei primi A Opta Viziune imediat ce vei pune intrebarea potrivita.
Am inteles. Amandoi m-au imbratisat si mi-au urat numai bine. Parintele Carl mi-a spus insistent ca ne vom intalni din nou, in curand, si ca atunci voi gasi raspunsurile pe care le cautam si pentru care ma aflam acolo.
Eram cu totii pe cale sa ne urcam in masini, cand Sanchez s-a intors si mi-a spus:
– Am o intuitie si trebuie sa-ti spun ceva. Vei afla mai multe mai tarziu. Lasa perceptia frumusetii si a luminii sa-ti conduca drumul. Locurile si oamenii care au raspunsuri pentru tine vor aparea mai luminoase si mai atractive.
Am dat din cap si m-am urcat in camionul parintelui Carl. Coborand drumul pietros, i-am urmat pe cei doi cativa kilometri, pana cand am ajuns la o rascruce. Sanchez mi-a facut semn, in timp ce el si Carl au luat-o spre est. Am privit in urma lor o clipa, apoi am pornit spre nord, spre bazinul Amazonului.

Ma cuprinsese nerabdarea. Dupa un drum de aproape trei ore, ma aflam la o rascruce, incapabil sa ma hotarasc intre doua directii diferite.
In stanga mea era o vale. Daca ma luam dupa harta, acest drum se indrepta spre nord, pe langa munti, cam o suta de kilometri, apoi cotea spre rasarit, spre Iquitos. Celalalt drum o lua in dreapta mea si mergea prin jungla, spre aceeasi destinatie.
Am respirat adanc si m-am straduit sa ma relaxez, privind in oglinda retrovizoare. Nimic. De fapt, tot drumul nu intalnisem pe nimeni – nici trafic, nici oameni pe jos sau cu bicicleta – de mai mult de o ora. Incercam sa scap de o urma de neliniste. Stiam ca trebuia sa fiu relaxat si conectat daca doream sa iau decizia potrivita.
M-am concentrat asupra situatiei. Drumul dinspre dreapta, prin jungla, trecea printr-un grup de copaci imensi. Cateva stanci uriase rasareau din pamant printre ei. Cele mai multe erau inconjurate de tufisuri mari de plante tropicale. Celalalt drum, prin munti, parea cu totul sterp. Un singur copac se vedea in acea directie, restul peisajului era stancos, cu foarte putina verdeata.
Am privit din nou spre dreapta si am incercat sa imi induc o stare de iubire. Copacii si tufisurile erau de un verde intens. Spre stanga am facut acelasi lucru si am descoperit imediat un petic de iarba cu flori, la marginea drumului. Verdele era palid, dar florile, de un alb stralucitor, alcatuiau impreuna un peisaj unic, pe toata distanta pe care se vedeau. M-am intrebat cum de nu le observasem putin mai devreme. Pareau sa se vada peste tot acum. Mi-am extins atentia, pentru a cuprinde intreaga panorama din directia aceea. Pietrele si petele brune de asfalt pareau extraordinar de colorate. Tufe de violete si alte flori, de un rosu-inchis, decorau tot peisajul.

Am privit din nou in dreapta, spre copaci si tufisuri. Frumusetea lor parea palida, in comparatie cu celalalt drum. „Cum de e posibil?”, m-am intrebat. Mai intai, acest drum paruse mai atragator. Privind iarasi spre stanga, intuitia mea a devenit mai puternica. Bogatia de forme si culori m-a uluit.
Eram hotarat. Am pornit masina si am luat-o spre stanga, incredintat de corectitudinea deciziei mele. Drumul era pietros si plin de radacini. M-am scuturat si trupul meu a devenit mult mai usor. Greutatea imi era centrata pe coapse, spatele si gatul fiindu-mi drepte. Bratele tineau volanul, dar nu parea sa fie nevoie de efort pentru manevrarea lui.
Am mai condus inca doua ore, fara nici un incident, fara sa intalnesc pe nimeni si scotocind din cand in cand in cosul cu provizii, pregatit de parintele Carl. Drumul serpuia in sus si in jos, printre si peste dealuri. Pe varful unui deal, spre dreapta, am vazut parcate doua masini vechi. Erau impinse dincolo de marginea drumului, langa niste copaci firavi. Nu pareau sa fie oameni in jur, asa ca am tras concluzia ca masinile fusesera abandonate. Inainte, drumul cotea la stanga si cobora, in serpentine, spre o vale larga. De pe varf aveam o panorama de cativa kilometri.
Am oprit. La jumatatea vaii, trei sau patru masini militare erau parcate pe marginea drumului. In jurul lor se vedea un mic grup de soldati. M-a cuprins teama. O blocada. Am dat camionul inapoi, pe creasta, am oprit in spatele a doi bolovani uriasi, am coboratsi am inceput sa observ ce se intampla in vale. Un vehicul se deplasa in directie opusa, departandu-se.
Deodata, am auzit miscare in spate. M-am intors brusc. Era Phil, ecologistul pe care il cunoscusem la Viciente. Era si el la fel de speriat.
– Ce cauti aici? M-a intrebat, venind spre mine.
– Incerc sa ajung cumva la Iquitos, am spus.
Teama i se citea pe fata.
– Si noi, dar guvernul parca a innebunit in ceea ce priveste Manuscrisul. Incercam sa ne hotaram daca e cazul sa riscam si sa trecem prin blocada. Suntem patru.
Mi-a facut semn spre stanga. Ceilalti se vedeau printre copaci.
– De ce vrei sa ajungi la Iquitos? M-a intrebat.
– Vreau sa-l gasesc pe Wil. Ne-am despartit in Cula. Am auzit ca s-ar putea sa fie in Iquitos, in cautarea restului Manuscrisului.
Parea terorizat.
– N-ar trebui sa faci una ca asta! Armata a interzis detinerea de copii dupa Manuscris. N-ai auzit ce s-a intamplat la Viciente?
– Da, am auzit…
– Eu nu eram acolo, dar am inteles ca armata a dat buzna si a arestat pe oricine avea o copie. Si oaspetii au fost retinuti pentru interogatoriu. Dale si ceilalti oameni de stiinta au fost luati de trupe si nimeni nu stie ce s-a intamplat cu ei.
– Stii cumva de ce guvernul este atat de agitat in legatura cu Manuscrisul? Am intrebat.
– Nu, dar cand am vazut cat de nesigur devine totul, m-am hotarat sa ma intorc la Iquitos pentru dosarele cu cercetarile mele, apoi sa parasesc aceasta tara.
I-am povestit amanunte despre Wil si despre mine: ce ni se intamplase dupa ce parasisem Viciente si mai ales urmarirea si crima de pe munte.
– La dracu! A spus el. Si te mai ocupi de chestia asta? Mai ramai aici?
Asta mi-a zdruncinat putin increderea, dar am spus:
– Daca nu facem nimic, guvernul va suprima Manuscrisul cu totul. Lumea va fi privata de acest mod de cunoastere si eu cred ca Viziunile sunt foarte importante!
– Atat de importante incat sa merite sa mori pentru ele? M-a intrebat.
Un zgomot de motoare ne-a atras atentia. Camioanele veneau, prin vale, spre noi.
– Fir-ar sa fie! A strigat. Uite-i ca vin!
Inainte ca noi sa putem misca, alte camioane au venit si din cealalta directie.
– Ne-au inconjurat! A strigat Phil, panicat complet.
Am fugit spre masina mea si am ascuns traducerea dupa Manuscris pe care o aveam, sub una din banchete.
Zgomotul devenea tot mai puternic. Am fugit peste drum, spre dreapta, in directia in care o luase si Phil. I-am vazut alergand in sus, si ascunzandu-se dupa niste stanci. M-am ascuns si eu cu ei. Sperau ca masinile militare vor trece pe langa noi si isi vor continua drumul. Camionul meu nu era la vedere. Speram ca vor crede si ei, ca si mine, ca masinile celelalte erau abandonate.

Cei care veneau dinspre sud au ajuns primii si, spre spaima noastra, au oprit langa masini.
– Nu miscati! Politia! A strigat o voce.
Am inghetat. Cativa soldati au aparut din spate. Toti erau inarmati zdravan si pareau foarte hotarati. Ne-au perchezitionat cu mare atentie si ne-au luat tot ce aveam, apoi ne-au impins inapoi spre drum. Acolo, zeci desoldati se apucasera sa perchezitioneze masinile. Phil si tovarasii lui au fost tarati si urcati intr-un camion militar, care a demarat foarte repede. Cand au trecut pe langa mine, am vazut fata lui Phil, palida si pierduta.
Am fost condus, pe jos, in directie opusa si mi s-a cerut sa ma asez pe creasta dealului. Cativa soldati s-au asezat langa mine, fiecare avand pe umar o arma automata. Mai tarziu, un ofiter s-a apropiat de mine si mi-a aruncat la picioare copiile dupa Manuscris, pe care le gasisera la mine… Peste ele a aruncat si cheile de la camionul parintelui Carl.
– Astea sunt copiile tale? M-a intrebat.
L-am privit fara sa raspund.
– Cheile astea s-au gasit asupra ta, a continuat el. In masina am gasit hartiile astea. Te intreb din nou: sunt ale tale?
– Nu cred ca vreau sa raspund pana nu consult un avocat, am spus.
Remarca mea a adus un zambet sarcastic pe fata ofiterului. A spus ceva soldatilor si s-a indepartat. Acestia m-au impins spre unul din jeepurile cu care venisera si mi-au cerut sa ma asez langa sofer. Alti doisoldati s-au urcat pe locurile din spate, cu armele pregatite. Amandoua vehiculele au pornit spre nord, in vale.
Ganduri pline de teama imi napadeau mintea. Oare unde ma duceau? De ce ma bagasem in situatia asta? Iata ce hal de pregatire primisem de la cei doi preoti, nu durase nici macar o zi… Si acolo, la rascruce, fusesem atat de convins ca acesta era drumul cel bun. Paruse mai atragator, fusesem sigur de asta. Unde gresisem oare?
Am aflat si am incercat sa ma relaxez, intrebandu-ma in acelasi timp ce se va intampla in continuare. Voi sustine ca nu stiu nimic, ma gandeam, si ma voi prezenta ca un turist prost indrumat, care nu era capabil sa faca nici un rau. Doar ca ma amestecasem cu cine nu trebuie, voi spune. Nu vroiam decat sa ma intorc acasa.
Mainile, care mi se odihneau pe genunchi tremurau putin. Un soldat de pe bancheta din spate mi-a oferit o plosca cu apa si am luat-o, desi nu puteam bea. Soldatul era tanar si mi-a zambit fara urma de rautate cand i-am inapoiat plosca. Imaginea speriata a lui Phil mi-a trecut prin minte. Ce vor face cu el?
Intalnirea de pe deal cu Phil fusese o coincidenta, ma gandeam. Dar care-i era intelesul? Despre ce am fi vorbit daca nu am fi fost intrerupti? Eu nu facusem decat sa subliniez importanta Manuscrisului, iar el ma prevenise asupra pericolului pe care il reprezenta si ma sfatuise sa fug inainte de a fi prins. Din nefericire, sfatul sau venise prea tarziu.
Am mers cateva ore in liniste. Relieful devenea tot mai plat. Aerul se incalzea. La un moment dat, un soldat mi-a oferit o conserva din carne de vita, din ratia lui, mi se pare, dar, din nou, n-am putut sa inghit nimic. Dupa apusul soarelui, s-a intunecat foarte repede.
Stateam in masina fara sa ma gandesc la nimic, privind drept inainte, la drumul luminat de faruri.
Curand, am adormit. Un somn greu, in timpul caruia am visat ca fugeam. Fugeam disperat de un dusman necunoscut, printre case incendiate, convins ca undeva se afla un secret care deschidea calea spre cunoastere si siguranta. In mijlocul unuia dintre uriasele focuri am vazut o cheie. Am sarit sa o iau de acolo.
Am tresarit, cu sudoarea curgandu-mi pe frunte. Soldatii m-au privit nervosi. Am dat din cap si m-am sprijinit de portiera. Mult timp am privit pe fereastra formele negre ale peisajului, luptandu-ma cu teama. Eram singur, sub paza, alergam prin intuneric si nimanui nu-i pasa de cosmarurile mele.
Spre miezul noptii am ajuns la o cladire mare, slab luminata, facuta din piatra. Era destul de inalta, avea doua etaje. Am pornit-o pe o alee, spre usa din fata, si am intrat. Cateva trepte coborau spre un coridor ingust. Peretii interiori erau tot din piatra, iar tavanul din barne. Cateva becuri care atarnau in dezordine ne luminau calea. Am trecut printr-o alta usa, apoi intr-un loc unde erau mai multe celule. Un soldat ne-a intampinat, a deschis usa unei celule si mi-a facut semn sa intru.

Inauntru erau trei priciuri, o masa de lemn si o vaza cu flori. Spre surprinderea mea, locul era extrem de curat. Cand am intrat, un tanar peruan, de vreo nouasprezece ani, m-a privit inexpresiv din spatele usii. Soldatul a tras zavorul si a plecat. M-am asezat pe un prici, in timp ce tanarul a aprins fitilul unei lampi cu petrol. In lumina care s-a facut, am vazut ca de fapt era indian.
– Vorbesti engleza? L-am intrebat.
– Da, putin, a raspuns.
– Unde ne aflam?
– Langa Pullcupa.
– Locul acesta e o inchisoare?
– Nu. aici sunt stransi toti cei care sunt interogati despre Manuscris.
– Tu de cand esti aici? Am intrebat.
M-a privit cu niste ochi timizi, cuminti.
– De doua luni.
– Ce ti-au facut?
– Au incercat sa ma convinga sa nu mai cred in Manuscris si sa spun cine altcineva mai are copii.
– Cum?
– Prin discutii.
– Doar asa, fara amenintari?
– Doar asa, a repetat.
– Si ti-au spus cand iti vor da drumul?
– Nu.
Am tacut o clipa. Ma privea intrebator.
– Ai fost prins cu copii ale Manuscrisului?
– Da, am raspuns. Tu?
– Da. Locuiesc pe aici, pe aproape, la un orfelinat. Profesorul nostru ne invata despre Manuscris. Mi-a permis sa-i invat si pe cei mai mici. Ar fi putut sa scape, dar a fost si el prins.
– Cate Viziuni ai vazut? Am intrebat.
– Toate cate s-au gasit. Tu?
– Toate, in afara de A Saptea si A Opta. O aveam pe A Saptea, dar n-am apucat sa o citesc pentru ca mi-a fost confiscata si am fost adus aici.
Tanarul a cascat, apoi a intrebat:
– Acum putem sa dormim?
– Da, am spus, absent. Sigur ca da.
M-am intins pe prici, inchizand ochii, avand mintea in alerta. Ce era de facut? Cum de m-am lasat prins? Cum puteam sa scap? Am inchegat cateva strategii si scenarii, inainte sa ma scufund in somn.
Visul mi-a fost tot agitat. Cautam aceeasi cheie, dar de asta data eram pierdut in adancul unei paduri. Mult timp umblasem fara vreo directie, asteptand o indrumare. Dupa o vreme, a venit o furtuna si intreg peisajul a fost inundat. In timpul diluviului, am fost tarat in raul care curgea in directie gresita si ameninta sa ma inghita. M-am luptat cu toata puterea mea impotriva curentului, o vesnicie parca. In cele din urma am reusit sa ies din torent, agatandu-ma de o piatra. Am urcat pe mal, apoi pe dealul care marginea raul, din ce in ce mai sus, prin locuri tot mai amenintatoare. Desi imi adunasem toate fortele si ma concentrasem ca sa pot urca, n-am putut merge mai departe. Am privit inapoi. Ingrozit, am vazut ca raul pe care il parasisem iesea din padure si se imprastia lent spre o plaja minunata, langa o pajiste. Pe pajistea inconjurata de flori se afla cheia. Am alunecat si am cazut in rau, strigand.
Am sarit icnind, pe prici, simtind ca nu am aer. Tanarul indian, care era deja in picioare, a venit repede spre mine.
– Ce s-a intamplat? m-a intrebat.
Mi-am recapatat suflul si am privit in jur, amintindu-mi unde ma aflam. Am vazut ca incaperea avea si o fereastra, iar afara era deja lumina.
– Nimic. Am avut doar un cosmar.
Mi-a zambit, ca si cum ceea ce spusesem ii facea placere.
– Cosmarurile aduc mesajele cele mai importante.
– Mesaje? Am intrebat, ridicandu-ma si incepand sa ma imbrac.
M-a privit usor incurcat de ideea ca trebuia sa se explice.
– A Saptea Viziune vorbeste despre vise, a spus.
– Si ce spune?
– Spune cum saaa…aaa…
– Cum sa interpretam visele?
– Da.
– Si ce anume spune?
– Spune sa compari povestea din vis cu povestea vietii tale.
M-am gandit o clipa, nefiind sigur ce anume vroia sa spuna.
– Cum adica sa compar povestile?
Tanarul indian de-abia ma putea privi in ochi.
– Vrei sa interpretezi visul pe care l-ai avut?
Am dat din cap si i-am povestit ceea ce visasem.
M-a ascultat atent, apoi a spus:
– Compara acum parti din povestea asta cu viata ta.
L-am privit.
– De unde sa incep?
– De la inceput. Ce faceai la inceputul visului?
– Cautam o cheie in padure.
– Cum te simteai?
– Pierdut.
– Compara acest lucru cu situatia ta reala.
– Probabil ca se leaga, am spus. Sunt in cautarea unor raspunsuri legate de Manuscris si chiar ca ma simt pierdut.
– Ce altceva ti se intampla in viata reala?
– Am fost capturat, am spus. In ciuda tuturor lucrurilor pe care le-am incercat, am fost inchis. Tot ce sper acum este sa conving pe cineva sa ma lase sa plec acasa.
– Te luptai sa fugi de urmaritor?
– Da.
– Si ce s-a intamplat mai departe, in vis?
– Luptam impotriva curentului.
– De ce? M-a intrebat.
Incepeam sa pricep unde bate.
– Pentru ca am crezut ca altfel ma voi ineca.

–         Si daca nu te-ai fi luptat?
– M-ar fi condus la cheie. Ce vrei sa spui? Ca in ciuda faptului ca nu lupt impotriva acestei situatii, voi gasi raspunsurile pe care le caut?
Parea din nou stanjenit.
– Eu nu spun nimic. Visul spune totul.
M-am gandit o clipa. Avea aceasta interpretare vreo sansa de a fi corecta?
Tanarul indian m-a privit, apoi a intrebat:
– Daca ar fi sa visezi din nou acelasi lucru, ce vei schimba?
– As rezista curentului, chiar daca m-ar putea omori. De data asta as fi prevenit.
– Ce te ameninta acum?
– Cred ca soldatii. Faptul ca sunt retinut.
– Care e deci, mesajul?
– Cred ca visul a vrut sa spuna sa privesc pozitiv aceasta captivitate.
N-a raspuns, dar a zambit.
Sedeam pe prici, cu spatele sprijinit de perete. Interpretarea aceasta ma incitase. Daca era exacta, inseamna ca nu facusem nici o greseala acolo, la rascruce, si ca totul era de fapt ceea ce trebuia sa se intample.
– Cum te cheama? Am intrebat.
– Pablo, a spus.
Am zambit si m-am prezentat si eu, apoi i-am spus pe scurt de ce ma aflam in Peru si prin ce trecusem. Pablo sedea pe priciul lui, cu coatele pe genunchi. Avea parul, scurt si era foarte slab.
– De ce esti aici? M-a intrebat.
– Caut informatii despre Manuscris, am spus.
– Ce anume cauti? M-a intrebat din nou.
– Vreau sa aflu despre A Saptea Viziune si sa am vesti de la prietenii mei, Wil si Marjorie… Si cred ca as vrea sa stiu de ce este atat de inversunata biserica impotriva Manuscrisului.
– Sunt multi preoti aici cu care poti sa stai de vorba.
M-am gandit la asta o clipa, apoi am intrebat:
– Ce altceva mai spune A Saptea Viziune despre vise?
Pablo mi-a zis ca visele vin sa ne spuna despre viata noastra lucruri care ne scapa. Apoi a spus altele, dar in loc sa ascult am inceput sa ma gandesc laMarjorie. Ii vedeam clar in minte figura si ma intrebam unde putea fi. Apoi o vedeam alergand spre mine, zambitoare.
Deodata mi-am dat seama ca Pablo nu mai vorbea. L-am privit.
– Iarta-ma, mintea imi umbla aiurea. Ce spuneai?
– Nu-i nimic, a spus. La ce te gandeai?
– La o prietena. Nimic important.
M-a privit de parca vroia sa ma intrebe ceva, dar cineva s-a apropiat de usa celulei. Prin ferestruica am vazut ca era un soldat.
– E timpul pentru micul dejun, a spus Pablo.
Soldatul a deschis usa si ne-a facut semn sa iesim in coridor. Pablo mi-a aratat drumul. Am pornit-o spre niste scari, urcand spre o sufragerie stramta. Patru, cinci soldati stateau intr-un colt, iar doi barbati si o femeie asteptau sa fie serviti.
Am ramas trasnit. Nu-mi puteam crede ochilor: femeia era chiar Marjorie. In acelasi moment m-a vazut si ea si a cascat ochii cu mare surprindere, punandu-si mana la gura. Soldatul din spatele meu s-a dus catre ceilalti, spunand ceva in spaniola. L-am urmat pePablo si ne-am asezat la rand.
Marjorie intinsese tava, pentru a fi servita. Ceilalti doi barbati se indreptau cu tavile in mana spre o masa, discutand. De cateva ori, ochii mei si ai luiMarjorie s-au intalnit. Pablo bagase de seama ca ne cunosteam si ma privea intrebator. Ne-am asezat apoi amandoi la masa lui Marjorie. Soldatii vorbeau intre ei, parand sa nu bage de seama miscarile noastre.
– Doamne, cat ma bucur sa te revad, a spus ea. Cum ai ajuns aici?
– M-am ascuns o vreme la niste preoti. Apoi am plecat sa-l caut pe Wil si am fost prins chiar ieri. De cand esti aici?
– De cand m-au prins pe munte.
Am vazut ca Pablo ne privea intens si am facut prezentarile.
– Banuiam ca ea este Marjorie, a spus el.
– Ce s-a mai intamplat? am intrebat-o pe Marjorie.
– Nu prea multe. Nici nu stiu de ce am fost retinuta. In fiecare zi am fost dusa ori la preot, ori la un ofiter, pentru interogatorii. Vor sa stie care au fost contactele mele la Viciente si daca mai exista copii si la cine. Mereu acelasi lucru.
Marjorie a zambit. Parea foarte vulnerabila si din nou am simtit o puternica atractie catre ea. M-a privit cu coada ochiului. Amandoi am zambit. Am mancat in liniste, apoi usa s-a deschis si a intrat un preot, imbracat foarte protocolar. Era insotit de un ofiter de grad superior.
– Acesta e seful preotilor, a spus Pablo.
Ofiterul le-a spus ceva soldatilor care luasera pozitia de drepti, apoi preotul a traversat incaperea, spre bucatarie. Trecand, m-a privit si ochii ni s-au intalnit pentru o clipa. Am privit in alta parte si am continuat sa mananc, nevrand sa-i atrag atentia. Si el, si ofiterul au trecut prin bucatarie, apoi au iesit pe o alta usa.

–         Este unul din preotii cu care ai vorbit? Am intrebat-o pe Marjorie.
– Nu, a spus ea. Nu l-am vazut niciodata.
– Eu il cunosc, a spus Pablo. A venit ieri. Este cardinalul Sebastian.
Am intepenit.
– Acesta e Sebastian?!
– Se pare ca ai auzit de el, a spus Marjorie.
– Am auzit. Este cel mai important personaj bisericesc care e impotriva Manuscrisului. Credeam ca este la misiunea parintelui Sanchez.
– Cine e parintele Sanchez? A intrebat Marjorie.
Eram pe punctul de a-i spune, cand soldatul care ne escortase s-a indreptat spre masa si ne-a facut semn, mie si lui Pablo, sa-l urmam.
– E timpul pentru exercitii, a spus Pablo.
Marjorie m-a privit cu teama.
– Nu-ti fa probleme, i-am spus, vom vorbi la masa urmatoare. Totul va fi bine.
Iesind pe usa, m-am intrebat daca optimismul meu se baza, macar o secunda, pe ceva real. Soldatul ne-a condus pe hol spre o scara scurta, care ducea afara. Am ajuns intr-o curte laturalnica, inconjurata de un zid inalt de piatra. Soldatul s-a oprit la usa. Pablo mi-a facut semn sa inconjuram curtea. Am pornit si in timp ce mergeam s-a aplecat si a cules cateva floricele de la baza zidului.
– Ce mai spune A Saptea Viziune? Am intrebat.
S-a aplecat si a mai cules o floare.
– Spune ca nu numai visele ne indruma, ci si gandurile si reveriile.
– Da. Parintele Carl mi-a pomenit de asta. Spune-mi, cum ne indruma reveriile?
– Ele ne prezinta o scena la intamplare si aceasta inseamna ca acel lucru s-ar putea petrece. Daca suntem atenti, putem fi pregatiti in momentul respectiv.
L-am oprit.
– Stii, Pablo, Marjorie e cea care mi-a aparut mai devreme in fata ochilor. Apoi ne-am intalnit.
A zambit.
Un frison mi-a cuprins spatele. Trebuie ca ma aflam, intr-adevar, in locul potrivit. Intuisem lucruri care se adevereau. Ma gandisem de multe ori ca o voi regasi peMarjorie si acest lucru se intamplase. Coincidentele se produceau in lant. M-am simtit din nou mai usor.
– Nu cred ca s-a intamplat prea des ceea ce am gandit, am spus.
Pablo a privit aiurea apoi a spus:
– A Saptea Viziune spune ca avem mai multe asemenea ganduri decat s-ar crede. Pentru a le recunoaste, trebuie sa asteptam o pozitie de observator. Cand apare un gand, trebuie sa ne intrebam de ce apare. De ce acum? Cum se leaga de intrebarile vietii noastre? Pozitia de observator ne ajuta sa scapam de dorinta de a controla totul si ne plaseaza exact pe firul lucrurilor.
– Dar gandurile negative? Am intrebat. Imaginile de groaza, lucrurile rele: o persoana iubita care sufera, sau neimplinirea a ceva ce am dorit foarte mult?
– Lucrurile sunt simple, a spus Pablo. A Saptea Viziune spune ca imaginile de groaza trebuie oprite imediat ce apar. Atunci alte imagini, pozitive, vor fi bine venite in minte. Curand, lucrurile rele aproape ca nu se vor mai intampla. Intuitiile tale vor prevedea numai lucruri bune. Daca totusi vor mai aparea imagini negative, Manuscrisul spune ca trebuie luate foarte in serios, dar nu urmate. De exemplu, daca-ti vine ideea ca vei avea un accident de camion, apoi vine cineva si iti cere sa te urci intr-un camion, nu trebuie sa te urci.
Facusem un tur complet al curtii si ne apropiam de gardian. Cand am trecut pe langa el am tacut. Pablo a cules o alta floare. Eu am respirat adanc. Aerul era cald si umed. Dincolo de zid plantele erau dese si suculente. Am bagat de seama ca erau si tantari.
– Haideti! A strigat soldatul.
Ne-a manat inauntru, pe hol, apoi in celula. Pablo a intrat in incapere, apo soldatul mi-a barat intrarea cu mana.
– Tu nu! mi-a spus.
Apoi mi-a facut semn sa pornesc mai departe, sa urc niste scari si m-a scos afara din cladire pe usa pe care intrasem cu o zi inainte. In parcare, parinteleSebastian urca intr-o masina mare, in spate. Soferul a inchis usa dupa el. Pentru o clipa, Sebastian m-a privit din nou, apoi a spus ceva soferului. Masina a pornit in tromba.
Soldatul m-a condus spre partea din fata a cladirii. Am intrat intr-un birou. Mi s-a spus sa ma asez pe un scaun de lemn, in fata unei mese albe, de metal. Dupa cateva minute, un preot de vreo treizeci de ani, mic de inaltime, blond, a intrat si s-a asezat la masa, fara sa ma bage in seama. A privit intr-un dosar, apoi spre mine. Purta ochelari rotunzi, cu rame aurii, ceea ce ii dadea un aer de intelectual.
– Ai fost arestat pentru detinerea ilegala a unor documente ale statului, a spus el. Ma aflu aici pentru a constata corectitudinea acestei acuzatii. Ti-as fi recunoscator daca ai colabora.
Am dat din cap.
– De unde ai traducerile?

–         Nu inteleg, am spus, de ce copiile unui manuscris vechi sunt ilegale.
– Guvernul peruan are motivele sale. Te rog sa raspunzi la intrebari.
– Biserica e implicata? Am intrebat.
– Da, pentru ca acest manuscris contrazice traditiile religiei noastre. Interpreteaza gresit adevarata noastra natura spirituala. Unde..
– Asculta, l-am intrerupt. Eu chiar incerc sa inteleg lucrul acesta. Nu sunt decat un turist interesat de Manuscris. Nu sunt o amenintare pentru nimeni. Vreau doar sa stiu de ce este atat de controversat.
A ramas incurcat, straduindu-se parca sa aleaga cea mai buna strategie de abordare. Constient fiind de consecinte, ii cerusem amanunte.
– Biserica crede ca Manuscrisul zapaceste oamenii, a inceput el cu grija. Da impresia ca oamenii pot decide ei insisi cum sa traiasca, fara sa mai ia in considerare invataturile scripturii.
– Care invataturi?
– Porunca despre cinstirea parintilor, de exemplu.
– Adica?
– Manuscrisul blameaza problemele parintilor, submineaza familia.
– Credeam ca vorbeste despre eliminarea resentimentelor, am spus. Si despre gasirea unei solutii pozitive referitoare la perioada copilariei.
– Nu, a spus el. Asta e o cale gresita. N-ar trebui, de la bun inceput, sa se gandeasca negativ despre acest lucru.
– Parintii nu pot gresi?
– Parintii fac ce pot. Copiii trebuie sa-i ierte.
– Dar Manuscrisul nu spune si el acelasi lucru? Nu este vorba de iertare in incercarea de a gasi aspectele pozitive ale copilariei noastre?
A ridicat glasul, manios:
– Dar cu ce autoritate vorbeste Manuscrisul acesta?! Cum poate fi crezut?
S-a ridicat de la masa si s-a holbat la mine, inca furios.
– Habar n-ai despre ce vorbesti! A cpus. Esti cumva un om de stiinta religios? Nu prea cred. Nu reprezinti decat dovada vie a confuziei pe care o poate provoca acest Manuscris. Nu intelegi ca in lume domneste ordinea numai datorita legilor si a unei autoritati? Cum poti sa pui la indoiala aceasta autoritate in problema pe care o discutam?
Am tacut si se pare ca asta l-a infuriat si mai tare:
– Sa-ti mai spun ceva! Delictul pe care l-ai comis te poate costa ani grei de inchisoare. Ai fost vreodata intr-o inchisoare peruana? Curiozitatea ta de yankeu nu moare sa vada cum arata inchisorile noastre? Asta se poate aranja! Pricepi? Pot sa aranjez asta!
S-a frecat la ochi si a tacut o clipa, respirand adanc, evident incercand sa se calmeze.
– Ma aflu aici ca sa aflu cine are copii si de unde provin acestea. Te mai intreb inca o data: de unde ai traducerile?
Iesirea lui nervoasa ma umpluse de teama. Imi inrautateam situatia, punand aceste intrebari. Ce ar fi putut face daca refuzam sa cooperez? Cum puteam insa sa-i implic pe Sanchez si pe Carl?
– Imi trebuie timp sa ma gandesc inainte sa-ti raspund, am spus.
Mi s-a parut ca se va infuria din nou, dar s-a relaxat, si deodata mi-a dat senzatia ca este cumplit de obosit.
– Iti dau ragaz pana maine dimineata, a spus, facandu-i semn soldatului care statea in usa, sa ma duca de acolo.
Curand, am ajuns inapoi in celula.
Fara sa spun o vorba, m-am intins pe prici, epuizat. Pablo privea afara, printre gratii.
– Ai vorbit cu parintele Sebastian? M-a intrebat.
– Nu, cu altcineva. Vroia sa stie de la cine am avut traducerile.
– Ce i-ai spus?
– Nimic. Am cerut un ragaz si l-am obtinut: pana maine.
– A spus ceva despre Manuscris? m-a intrebat Pablo.
L-am privit in ochi, si de data asta nu mi-a ocolit privirea.
– A vorbit si despre Manuscris, spunand ca submineaza autoritatea traditionala, am spus. Si a sfarsit infuriindu-se si amenintandu-ma.
Pablo a parut sincer surprins.
– Era un tip blond, cu ochelari rotunzi?
– Da.
– Este parintele Costous. Ce i-ai mai spus?
– L-am contrazis ca Manuscrisul submineaza traditia, si m-a amenintat cu inchisoarea. Crezi ca a fost o amenintare reala?
– Nu stiu, a spus Pablo.
S-a asezat pe priciul sau. Puteam vedea ca se gandeste la altceva, dar eram prea obosit, prea speriat. Am inchis ochii. M-am trezit cand ma scutura Pablo.
– Hei, e vremea pranzului!
Am mers dupa soldat in sufragerie, unde ni s-a servit o friptura de vita cu garnitura de cartofi. Cei doi barbati de azi-dimineata au aparut si ei, nu insa si Marjorie.
– Unde e Marjorie? I-am intrebat in soapta.
Cei doi m-au privit terorizati ca le vorbisem, si soldatii s-au uitat si ei la mine.
– Nu cred ca vorbesc engleza, a spus Pablo.
– Ma intreb unde e, am spus.
Pablo mi-a raspuns ceva, dar n-am ascultat. Am simtit tentatia de a fugi si m-am vazut alergand in jos pe o strada si iesind pe o usa, spre libertate.

–         La ce te gandesti? A intrebat Pablo.
– La o evadare, am spus. Ce-ai zis mai inainte?
– Stai! A spus Pablo. Nu-ti ignora gandurilor. Ar putea fi importante. Ce fel de evadare?
– Fugeam in jos pe o strada, o alee, apoi ieseam pe o usa. Am avut impresia ca evadarea a avut succes.
– Ce crezi despre aceasta imagine? M-a intrebat Pablo.
– Nu stiu, am spus. Logic, nu pare sa se lege de ceea ce vorbeam.
– Iti aduci aminte ce vorbeam?
– Da. Intrebam de Marjorie.
– Si nu crezi ca exista o legatura intre Marjorie si gandul tau?
– Nu una evidenta. Cum ar putea o evadare sa se lege de Marjorie? Crezi ca a scapat de aici?
Parea ganditor.
– Gandul tau a fost o evadare.
– Da, da, am spus. Poate va voi pleca fara ea. L-am privit pe Pablo: dar poate ca am sa scap cu ea.
– Asa zic si eu, a spus Pablo.
– Unde o fi?
– Nu stiu?
Am terminat de mancat, fara sa mai vorbim. Imi era foame, dar mancarea era ingrozitor de indigesta. Ma simteam obosit, confuz. Foamea m-a parasit foarte repede. Am vazut ca niciPablo nu manca.
– Cred ca trebuie sa ne intoarcem in celula, a spus el.
Am dat din cap si ne-am indreptat catre soldat, cerandu-i sa ne duca inapoi. Ajunsi in celula, m-am intins pe prici si Pablo s-a asezat cu fata la mine.
– Energia ta pare ca s-a epuizat, a spus.
– Asa este. Nu-mi dau seama ce nu este in regula.
– Ai incercat sa absorbi putina energie?
– Nu, am spus. Mancarea asta nu m-a ajutat nici un pic.
– Dar n-ai nevoie de multa mancare, daca te incarci cu energie.
A facut un gest larg cu mana, subliniind cele spuse.
– Stiu. Mi-e greu sa simt iubire intr-o situatie ca asta.
M-a privit uluit.
– Dar daca n-o faci, vei suferi.
– Ce vrei sa spui?
– Corpul tau vibreaza la un anumit nivel. Daca lasi energia sa scada prea mult, corpul va suferi. Aceasta este relatia intre stres si boala. Iubirea e singurul mod de a pastra vibratia inalta. Ne mentine sanatatea. Este foarte importanta.
– Lasa-ma cateva minute, am spus.
Am incercat sa aplic metoda de care-mi spusese parintele Sanchez. M-am simtit imediat mai bine. Obiectele din jurul meu au devenit mai prezente. Am inchis ochii si m-am concentrat mai asupra acestei senzatii.
– E bine, mi-a spus Pablo.
Am deschis ochii si l-am vazut zambindu-mi larg. Fata si corpul ii erau de copil, imature, dar ochii lui pareau plini de intelepciune.
– Vad cum intra energia in tine, a spus.
Puteam distinge un camp verzui in jurul corpului lui Pablo. Florile proaspete pe care le pusese in vaza radiau stralucitor.
– Pentru a intelege A Saptea Viziune si a intra cu adevarat in fluxul evolutiei, a spus el, trebuie sa concentrezi toate Viziunile intr-una singura.
N-am zis nimic.
– Poti sa rezumi totul si sa spui cum s-a schimbat lumea pentru tine dupa ce ai cunoscut Viziunile?
M-am gandit o clipa.
– Cred ca m-am trezit si am vazut ca lumea este un loc misterios, care ne da tot ce ne trebuie daca ne deschidem mintea si mergem pe aceasta cale.
– Si atunci?
– Atunci suntem gata sa pornim pe firul evolutiei.
– Si cum se intra in acest proces?
A urmat un moment de tacere.
– Prin pastrarea ferma in minte a intrebarilor curente ale vietii noastre, am spus. Fiind apoi atenti la directia in care merg lucrurile, fie ca este vorba despre vise, despre intuitii, ganduri sau despre felul in care ne apar circumstantele.
Am tacut din nou, incercand sa concentrez tot ceea ce explica aceasta Viziune, apoi am adaugat:
– Ne cladim energia si ne centram pe propriile noastre situatii, pe intrebarile pe care le avem. Apoi primim indrumare intuitiva, ne vin idei despre unde trebuie sa mergem, ce trebuie sa facem, coincidentele incep sa se petreaca si ne permit sa ne miscam in directia respectiva.
– Da, da! A spus Pablo. Asta e calea. Crestem de fiecare data cand aceste coincidente ne imping spre ceva nou, devenim personalitati depline, care vibreazala o energie mai inalta.
Am observat energia incredibil de expresiva, care-l inconjoara, care-l inconjura. Era stralucitor, viu. Nu mai aparea nici timid, nici foarte tanar, ci plin de putere.
– Pablo, ce s-a intamplat cu tine? am intrebat. Fata de prima oara cand te-am vazut, pari mult mai sigur pe tine, mai intelept.
A ras.
– Cand ai venit, mi-am lasat energia sa se imprastie. La inceput m-am gandit ca ai putea sa ma ajuti sa-mi desfasor energia, dar mi-am dat seama ca inca nu ai invatat sa faci acest lucru. Aceasta abilitate se invata in A Opta Viziune.

Am fost surprins de-a binelea.
– Ce n-am facut?!
– Trebuie sa inveti ca toate raspunsurile care ajung in mod misterios la tine vin de fapt de la alti oameni. Gandeste-te cate lucruri ai invatat de cand ai venit in Peru. Nu cumva toate raspunsurile ti-au venit din actiunile altor oameni, cu care te-ai intalnit in mod misterios?
Ma gandisem si eu la asta. Avea dreptate. Intalnisem oamenii potriviti, in momentele potrivite: Charlene, Dobson, Wil, Dale, Marjorie, Phil, Reneau, parintele Sanchez si parintele Carl, iar acum Pablo.
– Chiar si Manuscrisul a fost scris de cineva, a continuat Pablo. Dar nu toti oamenii pe care i-ai intalnit au avut energia sau abilitatea de a-ti dezvalui cu claritate mesajul pe care il aveau pentru tine. A trebuit sa-i ajuti, trimitandu-le energie.
A tacut o clipa.
– Tu mi-ai povestit, a continuat, despre proiectia energiei catre o planta, prin concentrarea asupra frumusetii ei, mai tii minte?
– Da.
– Ei bine, acelasi lucru se face si cu o persoana. Atunci cand energia ta ajunge la celalalt, il ajuta sa vada adevarul sau. In acele momente el trimite catre tine adevarul. Parintele Costous este un exemplu. El are un mesaj important pentru tine si tu nu l-ai ajutat sa ti-l dezvaluie. Ai incercat sa fortezi de la el aflarea unor raspunsuri si acest lucru a creat o competitie intreenergia ta si a lui. Cand a simtit asta, a iesit la suprafata rolul sau din copilarie, acela de intimidator.
– Si ce ar fi trebuit sa-i spun?
Pablo nu mi-a raspuns. Din nou am auzit pe cineva dincolo de usa.
Dupa o clipa, parintele Costous a intrat in celula.
L-a salutat pe Pablo cu un semn si cu un suras in coltul gurii. Pablo i-a zambit larg, ca si cum l-ar fi placut de-a dreptul. Parintele Costous s-a intors spre mine, cu o fata grava. Frica mi-a cuprins stomacul.
– Cardinalul Sebastian a cerut sa te vada, mi-a spus. Vei fi dus la Iquitos, in aceasta dupa-amiaza. Te sfatuiesc sa-i raspunzi la toate intrebarile.
– De ce vrea sa ma vada? Am intrebat.
– Pentru ca masina ta apartine, de fapt, unuia dintre preotii nostri. Presupunem ca de la el ai primit copiile dupa Manuscris. Ignorarea legii este o abatere grava pentru preotii nostri.
M-a privit cu duritate.
Am intors capul spre Pablo, care mi-a facut semn de aprobare.
– Crezi ca Manuscrisul iti submineaza religia? Am intrebat cu blandete.
Costous m-a privit cu condescendenta.
– Nu numai religia mea, ci pe a fiecaruia. Crezi ca nu exista nici un plan pentru aceasta lume? Dumnezeu controleaza lucrurile. El ne desemneaza destinul. Treaba noastra este sa urmam legile stabilite de Dumnezeu. Evolutia este un mit. Dumnezeu creeaza viitorul asa cum doreste. A spune ca oamenii evolueaza prin puterea proprie, insemna sa eliminam puterea lui Dumnezeu. Oamenii vor deveni egoisti, dezbinati. Vor crede ca cel mai important lucru este evolutia lor si nu planul lui Dumnezeu. Se vor trata unii pe altii chiar mai rau decat o fac acum.
Nu ma puteam gandi la alta intrebare. Preotul m-a privit o clipa, apoi a adaugat, cu amabilitate chiar:
– Sper ca vei coopera cu cardinalul Sebastian.
S-a intors si la privit pe Pablo, evident mandru de felul in care tratase intrebarea mea. Pablo a zambit si a dat din cap. Preotul a iesit si soldatul a incuiat din nou usa in urma lui. Pablo s-a intins pe prici si m-a fixat cu privirea, la fel de increzator in sine, ca si mai inainte.
Un moment l-am privit zambind, in tacere.
– Ce crezi ca s-a intamplat acum? M-a intrebat.
M-am straduit sa am putin umor:
– Am aflat ca am mai multe probleme decat credeam…
A ras.
– Si altceva?
– Nu stiu unde vrei sa ajungi.
– Care erau intrebarile pe care ti le-ai pus cand a venit aici?
– Vroiam sa-i gasesc pe Marjorie si pe Wil.
– Ei bine, pe Marjorie ai gasit-o. Alta intrebare…
– Am senzatia ca preotii nu sunt impotriva Manuscrisului din rautate, ci pentru ca nu-l inteleg. Vroiam sa stiu care e punctul lor de vedere. Am crezut ca ar putea fi facuti sa se razgandeasca.
Dupa ce am spus acestea, mi-am dat brusc seama incotro ma conducea Pablo. Il intalnisem aici pe Costous si am putut afla care erau parerile lui in legatura cu Manuscrisul.
– Si ce mesaj ai primit? M-a intrebat Pablo.
– Mesaj?
– Da, mesaj.
L-am privit.
– De fapt il deranjeaza ideea participarii oamenilor la propria evolutie, nu-i asa?
– Da.
– Se leaga, am adaugat. Ideea evolutiei e destul de indigesta. Si a o extinde la viata de fiecare zi, la deciziile personale, la istorie… Este de neacceptat. Ei cred ca oamenii o vor lua razna, ca relatiile dintre ei vor degenera. Nici nu ma mir ca vor ca Manuscrisul sa fie suprimat.

–         Poti sa-i convingi de contrariul? M-a intrebat Pablo.
– Nu. Vreau sa spun ca nici eu nu stiu destule pentru a putea face asta.
– Si cum crezi ca trebuie sa fie cineva ca sa-i convinga?
– Trebuie sa cunoasca adevarul. Trebuie sa stie cum se vor comporta oamenii intre ei daca vor cunoaste Viziunile si vor incerca sa evolueze pe aceasta cale.
Pablo parea multumit.
– Ce e? Am intrebat, molipsit de zambetul lui.
– Modul in care se vor comporta oamenii unii cu ceilalti este aratat in Viziunea urmatoare, cea de A Opta. Intrebarea ta despre motivul pentru care preotii sunt impotriva Manuscrisului a primit un raspuns, dar a dat nastere unei alte intrebari.
– Da, am spus, adancit in ganduri. Trebuie sa gasesc A Opta Viziune. Trebuie sa ies de aici!
– Ia-o mai usurel, m-a temperat Pablo. Inainte de a pleca mai departe, trebuie sa fii sigur ca ai inteles pe deplin A Saptea Viziune.
– Crezi ca am inteles? Sunt pe firul evolutiei lucrurilor?
– Vei fi, mi-a spus el, daca-ti amintesti sa ai intrebarile mereu prezente in minte. Chiar si oamenii care nu constientizeaza inca acest lucru se pot impiedica de raspunsuri si pot vedea, retrospectiv, coincidentele. A Saptea Viziune are loc atunci cand sesizam prezenta unor raspunsuri si astfel ea accentueaza experienta zilnica. Trebuie sa intelegem ca fiecare eveniment are semnificatia sa si contine un mesaj, care tine de intrebarea noastra. Acest lucru e legat in special de ceea ce noi numim „intamplari rele” petrecute in viata noastra. A Saptea Viziune spune ca adevarata provocare este firul de argint pe care sunt insirate toate evenimentele, bune sau rele. De exemplu, la inceput te-ai gandit ca prinderea ta va strica totul. Acum vezi ca trebuia sa fii aici. Aici se aflau raspunsurile tale.
Avea dreptate, dar daca aici mi s-au dat niste raspunsuri si am evoluat la un anumit nivel, probabil ca acelasi lucru s-a intamplat si cu Pablo.
Am auzit din nou pe cineva pe hol. Pablo m-a privit direct, serios.
– Asculta, a spus, nu uita ce s-a vorbit aici. Urmeaza cea de A Opta Viziune. Ea vorbeste despre etica, despre felul in care te vei comporta cu alti oameni, astfel incat sa poata fi impartasite cat mai multe mesaje. Sa nu uiti ca nu trebuie sa fortezi lucrurile. Ramai centrat pe situatia ta. Care iti sunt intrebarile?
– Vreau sa aflu unde este Wil, am spus. Vreau sa gasesc A Opta Viziune. Vreau sa o gasesc pe Marjorie.
– Si care a fost intuitia ta in legatura cu Marjorie?
M-am gandit o clipa.
– Ca voi evada… ca vom evada impreuna.
La usa continua sa fie zgomot.
– Eu ti-am adus vreun mesaj? Am intrebat in graba.
– Desigur, mi-a raspuns Pablo. Cand ai venit, nu stiam de ce ma aflu aici. Conform celei de A Saptea Viziuni, stiam ca trebuie sa mi se comunice ceva, dar aveam indoieli. Nu credeam ca stiu destul. Datorita tie, a continuat el, stiu acum ca pot mult mai multe. Aceasta a fost mesajul tau pentru mine.
– A mai fost si altceva?
– Da. Intuitia ta ca preotii pot fi convinsi sa accepte Manuscrisul a fost un mesaj pentru mine. Asta ma face sa cred ca sunt aici pentru a-l convinge pe parintele Costous.
In momentul in care a terminat de vorbit, un soldat a deschis usa si s-a indreptat spre mine.
Am privit spre Pablo.
– Vreau sa-ti spun care este unul din conceptele despre care vorbeste Viziunea urmatoare, a zis el.
Soldatul l-a privit incruntat si m-a apucat de brat, impingandu-ma pe coridor si incuind usa. In timp ce ne indepartam, Pablo a strigat prin ferestruica:
– A Opta Viziune da un avertisment. Avertizeaza despre posibilitatea opririi evolutiei! Acest lucru se intampla atunci cand devii dependent de o alta persoana!

Capitolul VIII
Etica interpersonala

M-am tinut dupa soldat pe scari, apoi afara, in soarele stralucitor. Ultimele cuvinte ale lui Pablo imi rasunau in minte. Dependenta de o alta persoana? Ce vroia sa-mi spuna cu asta? Ce fel de dependenta?
Soldatul m-a condus spre parcare, unde ma astepta un jeep foarte bine pazit. Toti erau cu ochii pe mine. Cand m-am apropiat, am observat un alt pasager, care statea pe bancheta din spate. EraMarjorie! Palida, infricosata. Inainte de a-i putea atrage cumva atentia, soldatul din spatele meu m-a apucat de brat si m-a impins langa ea. Alti doi s-au urcat pe locurile din fata. Cel din dreapta ne-a aruncat o privire scurta, apoi vehiculul a pornit-o spre nord.

–         Vorbiti vreunul din voi engleza? Am intrebat.
Soldatul din dreapta, un tip cu o fata bovina, m-a privit inexpresiv si a spus ceva in spaniola. N-am inteles nimic.
M-am intors spre Marjorie.
– Cum te simti? Am soptit.
– Eu… a spus ea cu o voce stinsa si am vazut lacrimi curgandu-i pe obraji.
– Totul va fi bine, am spus, punandu-mi bratul dupa umerii ei. M-a privit, chinuindu-se sa zambeasca, apoi si-a sprijinit capul pe umarul meu. Un val de caldura mi-a napadit trupul.
Ne-am hurducat mai mult de o ora pe drumul acela de tara. Afara, peisajul devenea tot mai verde, semana tot mai mult cu o jungla.Dupa o curba, vegetatia densa s-a rarit si a aparut un orasel cu casute de lemn, de-o parte si de alta a drumului.
La vreo suta de metri mai inainte, un camion de tonaj mare bloca drumul. Cativa soldati ne-au facut semn sa oprim. In spate erau alte vehicule, unele cu faruri mari, galbene, intermitente. Am devenit atent. Cand am oprit, unul dinsoldati a strigat ceva ce n-am inteles. Singurul cuvant care a sunat cunoscut a fost „benzina”. Escortele noastre au parasit jeepul si s-au dus afara, langa un grup care vorbea animat. Ne mai aruncau din cand in cand cate o privire, si nu-si tineau armele la indemana.
Am observat la stanga o straduta pustie. Privind firmele, casele, usile, ceva s-a schimbat in perceptia mea. Formele si culorile cladirilor au devenit mai vii. Am strigat-o in soapta peMarjorie si, pe cand isi ridica ochii spre mine, jeepul a fost scuturat de o explozie. O limba de foc s-a inaltat in fata noastra si soldatii au fost aruncati la pamant. Imediat, privelistea s-a intunecat de fum si de cenusa-
– Vino! Am strigat, tragand-o pe Marjorie afara din masina.
In mijlocul confuziei generale, am fugit pe straduta pe care o ochisem mai inainte. In spatele nostru s-au auzit impuscaturi si strigate. Ascunsi inca de perdeaua de fum, am fugit mai mult de cincizeci de metri. In stanga am observat o usa.
– Sa intram! Am strigat.
Usa era deschisa si am intrat amandoi. Am trantit usa, sprijinindu-ma de ea si tragand zavorul. Cand m-am intors, am vazut o femeie intre doua varste, privindu-ne speriata. Nimerisem in casa cuiva.
Am privit-o, incercand sa zambesc si am vazut ca expresia ei nu era de teama sau de furie ca fusese deranjata de doi straini care ii navalisera in casa dupa explozie. Dimpotriva, afisa un zambet amuzat, care aducea mai degraba a resemnare, ca si cum ne-ar fi asteptat si acum, ca eram acolo, ea avea ceva de facut. Pe un scaun mai incolo statea un copil de vreo patru ani.
– Hai, nu stati! A spus ea in engleza. Vor incepe sa va caute.
Printr-un coridor, ne-a condus catre fundul sufrageriei prost mobilate, apoi jos, pe scari, spre o pivnita. Copilul mergea langa ea. Ne-am miscat rapid prin pivnita, apoi am iesit, pe alte scari, spre o laterala care dadea intr-o alee.
Femeia a deschis portiera unei masini care era parcata acolo si ne-a impins in graba inauntru, pe bancheta din spate. A aruncat o patura peste noi si a plecat spre nord – mi-am zis eu, cu bruma de orientare pe care o mai puteam avea. In tot acest timp am tacut, lasandu-ne in voia femeii. Un val de liniste mi-a urcat in corp, atunci cand am realizat pe deplin ceea ce se intamplase. Viziunea de mai inainte, cea cu evadarea, se adeverise.
Marjorie statea langa mine, cu ochii inchisi.
– Te simti bine? Am intrebat-o in soapta.
M-a privit cu ochii inca in lacrimi si a dat din cap.
Dupa vreun sfert de ora, femeia a spus:
– Cred ca puteti sa stati comod acum.
Am dat la o parte patura si am privit in jur. parea ca urmam acelasi drum ca si mai inainte, doar ca ne gaseam mai departe, spre nord.
– Cine esti? Am intrebat.
M-a privit cu jumatatea ei de zambet. Era o femeie frumoasa, de vreo patruzeci de ani, cu un par negru, care-i mangaia umerii.
– Sunt Karla Deez, a spus, si ea este fiica mea, Mareta.
Copilul zambea si ne privea de la locul din dreapta, cu ochii mari si curiosi. Avea un par la fel de negru si de lung ca si mama ei.
Ne-am prezentat si noi, apoi am intrebat:
– Cum de ai stiut sa ne vii in ajutor?
Zambetul Karlei s-a largit.
– Fugiti de soldati din cauza Manuscrisului, nu-i asa?
– Da. Cum de ti-ai dat seama?
– Cunosc si eu Manuscrisul.
– Unde mergem? Am intrebat.
– Nu stiu, a spus femeia. Voi trebuie sa ma ajutati.
Am privit spre Marjorie. M-a privit si ea.
– Acum chiar ca nu stiu unde trebuie sa mergem, am spus. Inainte de a fi prins, incercam sa ajung la Iquitos.
– De ce vroiai sa ajungi acolo? M-a intrebat Karla.

–         Sunt in cautarea unui prieten, care se afla pe urmele celei de A Noua Viziuni.
– Periculoasa intreprindere…
– Stiu.
– O sa va ducem noi acolo. Nu-i asa Mareta?
Fetita a ras, si cu o privire smechera a spus:
– Bineinteles.
– Ce-a fost cu explozia pe care am lasat-o in urma? Am intrebat.
– Cred ca a luat foc un camion, a spus Karla. Mai devreme s-a produs un accident. Probabil ca a avut loc o scurgere de combustibil.
Eram inca uluit de rapiditatea cu care Karla se hotarase sa ne ajute, asa ca am intrebat:
– Cum de ti-ai dat seama ca fugeam de soldati?
A oftat.
– Ieri, mai multe camioane militare au trecut prin oras, indreptandu-se spre nord. A fost un lucru neobisnuit, care m-a facut sa ma gandesc la prietenii mei, care au fost capturati acum doua luni. Studiam Manuscrisul impreuna cu ei. Eram singurii din oras care cunosteau toate cele opt Viziuni. Atunci au aparut soldatii si prietenii mei au fost arestati. Nu mai stiu nimic despre ei. Ieri, vazand camioanele, a mai spus ea, am stiut ca soldatii continua sa caute copii ale Manuscrisului si ca ceilalti, ca si prietenii mei, au nevoie de ajutor. M-am vazut ajutandu-i din toate puterile mele. Bineinteles, am realizat importanta unor asemenea ganduri in aceste momente. De aceea nu am fost surprinsa cand ati intrat in casa mea.
A tacut o clipa, apoi a intrebat:
– Ai avut vreodata aceasta experienta?
– Da, am spus.
Karla a incetinit. Inainte se vedea o rascruce.
– Cred ca trebuie sa o luam la dreapta, pe aici, a spus ea. Va fi un drum putin mai lung, dar mult mai sigur.
Cand Karla a intors masina spre dreapta, Mareta a alunecat spre stanga si s-a tinut de scaun sa nu cada, chicotind. Marjorie o privea admirativ.
– Cati ani are Mareta? A intrebat ea.
Karla a parut deranjata de intrebare, dar a spus cu blandete:
– Te rog sa nu vorbesti despre ea ca si cum nu ar fi aici. Daca ar fi fost o persoana adulta, ai fi intrebat-o direct, nu?
– Imi cer scuze.
– Am cinci ani, a raspuns mandra Mareta.
– Ai studiat a Opta Viziune? A intrebat-o Karla pe Marjorie.
– Nu, a raspuns aceasta, nu am ajuns decat la A Treia.
– Eu sunt la A Opta, am spus. Ai cumva vreo copie?
– Nu, a spus Karla. Toate au fost confiscate de soldati.
– A Opta Viziune vorbeste despre cum trebuie sa ne purtam cu copiii?
– Da. Trateaza felul in care oamenii trebuie sa invete sa se comporte unii cu altii, cum sa proiecteze energie asupra celorlalti si cum sa evite dependenta de altii.
Inca o data acel avertisment. Eram pe cale sa o intreb pe Karla ce inseamna toate astea, cand Marjorie a spus:
– Vorbeste-ne despre A Opta Viziune.
– A Opta Viziune descrie un nou mod de a folosi energia in relatiile cu oamenii in general, dar pentru a incepe cu inceputul, se vorbeste despre copii.
– Cum sa-i tratam pe copii? Am intrebat.
– Ar trebui sa-i vedem asa cum sunt, ca pe niste momente ale evolutiei, care ne duc inainte. Dar pentru a invata sa evolueze au nevoie in permanenta si neconditionat de energia noastra. Cel mai rau lucru pe care il putem face este sa le luam energia, pedepsindu-i. Acest lucru creeaza in ei teatrul de control, ceea ce stii deja. Aceste manipulari, pe care copiii le invata, ar putea fi evitate daca adultii le-ar darui energia de care cei mici au nevoie in orice situatie. De aceea trebuie lasati intotdeauna sa participe la conversatii, mai ales la cele care ii privesc. Niciodata nu trebuie sa-ti asumi responsabilitatea pentru mai multi copii decat stii tu ca pot beneficia de atentia ta.
– Manuscrisul vorbeste despre toate astea? Am intrebat.
– Da. Si ideea asta cu numarul copiilor este foarte mult subliniata.
Eram nedumerit.
– Dar de ce este atat de importanta?
A intors o clipa privirea spre mine.
– Pentru ca un adult, oricine ar fi el, nu poate da atentie mai multor copii, in acelasi timp. Daca sunt prea multi copii, adultii vor fi depasiti si incapabili sa ofere destula energie. Copiii vor intra in competitie unul cu celalalt, pentru a capta atentia adultului.
– Rivalitate indusa, am remarcat.
– Exact. Dar Manuscrisul spune ca acest lucru este mult mai important decat cred oamenii. Deseori, adultii agreeaza ideea unei familii numeroase, cu multi copii, care cresc impreuna. Dar copiii invata de la adulti, nu de la alti copii. In multe locuri, copiii se aduna in gasti. Manuscrisul spune ca oamenii vor intelege cu timpul ca nu trebuie sa aduca pe lume copii, decat daca exista un adult dispus si capabil sa acorde toata atentia sa unui singur copil.

–         Stai putin, am spus. De multe ori ambii parinti trebuie sa munceasca pentru a supravietui. Acest lucru le interzice sa aiba copii?
– Nu neaparat. Manuscrisul spune ca oamenii vor invata sa extinda familiile dincolo de legaturile de sange. Asa ca se va gasi mereu cineva care sa ofere aceasta atentie copilului. Nu e absolut necesar ca toata energia sa provina de la parinti. De fapt, e chiar mai bine sa se intample asa. Insa oricine ingrijeste copilul, trebuie sa ii acord aceasta atentie.
– Ei bine, am spus, tu ai facut o treaba buna. Mareta pare foarte matura.
Karla s-a incruntat din nou:
– Spune-i ei, nu mie.
– Scuza-ma.
M-am intors spre Mareta:
– Te porti ca un om mare, Mareta.
A tacut o clipa incurcata, apoi a spus:
– Multumesc.
Karla a invaluit-o cu o privire calda, apoi s-a uitat cu mandrie la mine.
– De aproape doi ani ma straduiesc sa am cu Mareta o relatie dupa indicatiile Manuscrisului. Nu-i asa, Mareta?
Copilul a zambit si a dat din cap.
– Am incercat sa-i dau energie si sa-i spun adevarul in orice situatie, intr-un limbaj pe care sa-l poata intelege. Cand imi pune intrebarile ei de copil, le tratez cu foarte multa seriozitate, evitand tentatia de a-i da un raspuns prostesc, asa cum fac adultii pentru a se distra.
Am zambit.
– Adica prostiile de genul povestii cu barza?
– Da. Copiii descopera foarte repede adevaruri de genul acesta. Mai rau e cu distorsiunile create de adulti atunci cand vor sa fie amuzanti, sau cand li se pare ca un adevar ar fi greu de inteles de mintea unui copil. Complet gresit! Adevarul poate fi intotdeauna explicat, chiar si unui copil. Doar sa gandesti putin.
– Ce spune Manuscrisul despre asta?
– Spune ca ar trebui sa gasim intotdeauna calea de a arata copiilor adevarul.
O parte din mine respingea aceasta teorie. Imi placea sa fac haz de copii.
– Dar ei nu inteleg ca adultii doar se joaca? Am intrebat. Toate astea ar putea sa-i faca sa se maturizeze prea repede si sa le rapeasca o parte din farmecul copilariei.
Karla m-a privit cu raceala.
– Mareta este foarte amuzanta. Alergam, ne ascundem, jucam toate jocurile copilariei. Diferenta este ca isi da seama foarte bine cand este fantezie si cand nu.
Am dat din cap. Avea, bineinteles, dreptate.
– Mareta are incredere in mine, a continuat Karla, pentru ca am fost intotdeauna alaturi de ea. I-am oferit atentia mea, atunci cand a avut nevoie. Si daca eu n-am fost acolo, sora mea, care sta aproape de mine, a venit si a avut grija de ea. Mareta a avut intotdeauna un adult care sa-i raspunda la intrebari si datorita acestui lucru niciodata nu a simtit nevoia sa joace vreun rol, sau sa se rasfete. A avut mereu suficienta energie si stie ca o va avea si de acum incolo, ceea ce va face ca tranzitia de la perioada cand primeste energie de la adulti si cea cand si-o va lua din univers – lucru pe care il tin secret fata de ea – va fi mult mai usoara.
M-am uitat la peisajul de afara. Traversam jungla si soarele coborase sub linia orizontului.
– Ajungem la Iquitos pana la caderea intunericului? Am intrebat.
– Nu, mi-a raspuns Karla, dar vom innopta intr-un loc pe care il cunosc.
– Aici, aproape?
– Da. Este casa unui prieten care lucreaza in jungla.
– Pentru guvern?
– O parte din Amazon este o zona protejata. El este un angajat localnic, dar destul de influent. Se numeste Juan Hinton. Nu trebuie sa-ti faci griji, crede in Manuscris si nu se afla inca in vizorul guvernului.
Cand am ajuns, intunericul era deplin. Jungla era plina de sunetele noptii, aerul era umed si racoros. O casa mare din lemn se zarea pe sub frunzisul des. Mai departe se vedeau inca doua cladiri mari si cateva jeepuri. Un alt vehicul era urcat pe rampa si doi oameni lucrau langa el, la lumina unor lanterne.
Un peruan slabut, imbracat in haine scumpe, ne-a raspuns la chemare si i-a zambit Karlei. A devenit nervos cand a bagat de seama ca aceasta nu era singura si a inceput sa-i vorbeasca repede in spaniola. Glasul ei a sunat rugator, dar intreaga lui expresie demonstra ca nu vroia ca noi sa ramanem.
Prin usa intredeschisa am vazut in sufragerie o femeie singura. Am incercat sa-i disting figura: era Julia. A intors si ea capul si m-a vazut, asa ca a iesit, avand o expresie de surprindere pe fata. I-a soptit ceva la ureche barbatului. Acesta a dat din cap si ne-a lasat sa intram, cu un aer resemnat. Ne-am prezentat. Julia m-a privit si a spus:
– Vezi ca ne-am intalnit din nou?
Purta pantaloni kaki, cu multe buzunare si un tricou de un rosu aprins.

–         Cam asa ceva, am spus.
Un servitor peruan l-a abordat pe Hinton, i-a spus cateva cuvinte si amandoi au disparut pe un coridor. Julia s-a asezat langa o masuta pentru servit cafea si ne-a facut semn spre canapeaua de langa ea. Marjorie era cam speriata, se uita tot timpul la mine, cu o privire intrebatoare. Karla parea constienta de starea de agitatie a lui Marjorie. A luat-o de mana.
– Hai sa facem un ceai, a spus.
Marjorie s-a intors de doua ori spre mine, pana a iesit din camera. I-am zambit, apoi m-am intors spre Julia.
– Ce crezi ca inseamna asta? M-a intrebat ea.
– Ce anume? Am intrebat, neatent inca.
– Ca ne-am intalnit din nou.
– Aaa. Nu stiu.
– Cum de te-ai intalnit cu Karla si unde mergeati?
– Ea ne-a salvat. Marjorie si cu mine am fost retinuti o vreme de trupele peruane. Cand am evadat, s-a intamplat sa fie acolo si sa ne ajute.
Julia ma privea fix.
– Spune-mi cum s-au petrecut lucrurile.
I-am povestit totul, incepand cu momentul in care ma urcasem in camionul parintelui Carl, apoi cum am fost prins, cum am evadat.
– Karla a acceptat sa te duca la Iquitos?
– Da.
– Si de ce vrei sa mergi acolo?
– Acolo i-a spus Wil parintelui Carl ca merge. Wil are, se pare, o pista pentru gasirea celei de A Noua Viziuni. Tot acolo se afla si Sebastian, din cine stie ce motiv.
Julia a dat din cap.
– Da. Sebastian are o misiune. Acolo si-a cladit reputatia pe care o are, convertindu-i pe indieni la crestinism.
– Dar tu? Am intrebat. Tu ce faci aici?
Julia mi-a spus ca si ea dorea sa gaseasca A Noua Viziune, dar nu avea nici o pista. Venise aici dupa prietenul ei, Hinton, ii aparuse in minte si in vis de mai multe ori.
De-abia o mai ascultam. Marjorie si Karla se intorsesera din bucatarie si vorbeau in hol, cu tavile de ceai in mana. Marjorie mi-a prins de vreo doua ori privirea, dar nu a zis nimic.
– A citit ceva din Manuscris? m-a intrebat Julia, aratand spre Marjorie.
– Da. Pana la A Treia Viziune, inclusiv.
– Am putea sa o scoatem din Peru, daca asta doreste.
M-am intors spre ea.
– Cum?
– Rolando pleaca maine in Brazilia. Avem prieteni la ambasada de acolo a Statelor Unite. Ar putea s-o trimita inapoi acasa. Am mai ajutat si alti americani in felul acesta.
Am dat din cap. Intr-adevar, aveam sentimente destul de amestecate in legatura cu Marjorie. O parte din mine stia ca cel mai bine ar fi sa plece. Dar cealalta parte vroia ca ea sa ramana cu mine. Ma simteam schimbat, plin de energie, atunci cand ea era prin preajma.
– Cred ca trebuie sa stau de vorba cu ea, am spus intr-un sfarsit.
– Desigur, a spus Julia. Noi doi putem vorbi mai tarziu.
M-am ridicat si m-am dus in hol. Karla tocmai plecase inapoi in bucatarie. Marjorie se sprijinea de un perete, intr-un loc intunecos.
Am luat-o in brate. Tot corpul imi fremata.
– Simti caldura? I-am soptit la ureche.
– E incredibil. Ce inseamna?
– Nu stiu. Intre noi exista o legatura.
Am privit in jur. Nu ne vedea nimeni. Am sarutat-o patimas. Cand m-am dat inapoi si i-am privit fata, arata cu totul altfel, mai puternica, asa cum o cunoscusem la Viciente, asa cum fusese la restaurantul din Cula. Nu puteam crede ceea ce simteam, cata energie urca in mine in prezenta ei, sau la atingerea ei.
Ma strangea in brate.
– De atunci, de la Viciente, mi-am dorit sa fiu cu tine, mi-a spus. Nu stiam ce sa cred atunci despre asta, dar aceasta energie este minunata, n-am mai trait niciodata asa ceva.
Cu coltul ochiului am vazut-o pe Karla zambind cand a trecut pe langa noi. Ne-a soptit ca masa va fi gata curand, asa ca ne-am dus cu totii in sufragerie si am gasit acolo o masa plina de fructe proaspete, preparate din legume si paine. Ne-am asezat si ne-am servit. Mareta a spus o rugaciune, apoi, timp de o ora si jumatate am mancat si am stat de vorba linistiti.Hinton isi pierduse nervozitatea in favoarea unei dispozitii extrem de placute, lucru care ne-a ajutat mult sa scapam de tensiunea evadarii.Marjorie vorbea, radea. Stateam langa ea si ma simteam plin de iubire.
Dupa cina, Hinton ne-a dus intr-un salonas unde ni s-a servit desertul, impreuna cu cateva bauturi dulci. Marjorie si cu mine ne-am asezat pe canapea si ne-am adancit intr-o lunga conversatie despre trecutul fiecaruia, despre experientele pe care le avusesem in viata. Apropierea noastra crestea tot mai mult. Am descoperit ca ea locuia pe coasta de vest, iar eu in sud. Ne-am amuzat din toata inima de acest lucru.
– De abia astept sa ajungem din nou in State, a spus ea. Va fi foarte amuzant sa tot calatorim incolo si incoace.

Am privit-o cu seriozitate.
– Julia mi-a spus ca poate aranja lucrurile pentru tine.
– Vrei sa spui, pentru amandoi, nu-i asa? a replicat ea.
– Nu. Eu nu pot sa plec.
– De ce? Nu pot pleca fara tine! Si nici aici nu pot sa mai stau! Simt ca innebunesc!
– Trebuie sa pleci inainte. In curand te voi urma si eu.
– Nu! a strigat ea. Nu pot suporta asa ceva!
Karla, care tocmai iesise sa o duca pe Mareta la culcare, s-a intors si ne-a privit din usa. Hinton si Julia continuau sa vorbeasca, parand ca nu auzisera iesirea lui Marjorie.
– Te rog! A spus ea. Hai sa plecam acasa!
I-am evitat privirea.
– Bine! N-ai decat sa ramai!
S-a ridicat si a fugit in dormitor.
Toata energia din mine s-a naruit cand am vazut-o plecand. Tot ce castigasem in prezenta ei a disparut si m-am simtit dintr-o data slab, confuz. Am incercat sa ma adun. „Cu toate astea – mi-am spus – nu o cunosc de prea multa vreme. Pe de alta parte, poate ca are dreptate. Poate ca ar trebui sa plec. Ce sa mai fac pe-aici? Acasa as fi putu, eventual, sa creez un curent de opinie in favoarea Manuscrisului si totodata sa raman in viata”. M-am ridicat, cu intentia sa o urmez peMarjorie, dar m-am asezat din nou. Nu ma puteam decide.
– Pot sa-ti rapesc o clipa? M-a intrebat deodata Karla.
Nici nu observasem cand se apropiase de mine.
– Sigur ca da, am spus.
S-a asezat si m-a privit ingrijorata.
– N-am putut sa nu aud ce s-a intamplat, a spus ea. Cred ca inainte de a lua vreo hotarare trebuie sa stii ce spune A Opta Viziune despre dependenta.
– Da. Te rog. Chiar vreau sa stiu!
– Atunci cand un om invata sa se limpezeasca si sa porneasca pe drumul evolutiei, poate fi oricand oprit, in oricare moment, de dependenta de o alta persoana.
– Te referi la Marjorie si la mine, nu-i asa?
– Lasa-ma sa-ti explic procesul si vei judeca singur.
– Bine.
– Mai intai, trebuie sa-ti spun ca eu insumi am avut probleme legate de aceasta parte a Viziunii. Si nu cred ca as fi inteles-o vreodata, daca nu l-as fi intalnit pe profesorul Reneau.
– Reneau! Am exclamat. Il cunosc. L-am intalnit pe cand studiam A Patra Viziune.
– Ei bine, a spus ea, amandoi studiam A Opta Viziune atunci cand l-am intalnit. A stat in casa mea mai multe zile.
Am dat din cap uimit.
– Spunea ca aceasta dependenta – asa cum e ea inteleasa de Manuscris – explica de ce apare lupta pentru putere in relatiile amoroase. Intotdeauna ne intrebam de ce euforia si fericirea iubirii se termina si se transforma brusc intr-un conflict. Acum stim. Este rezultatul fluxului energetic care se creeaza intre indivizii implicati. Cand apare iubirea, cei doi isi daruiesc energie in mod inconstient si amandoi se simt coplesiti. Aceasta este starea de spirit inalta pe care o numim „indragostire”. Din nefericire, atunci cand unul din cei doi asteapta ca acest sentiment sa vina de la celalalt, el se desprinde deenergia universului si depinde tot mai mult de energia celuilalt, care pare sa nu-i ajunga niciodata. Atunci, cei doi inceteaza sa-si mai daruiasca energie unul celuilalt si recad in vechiul joc de control, pentru a fortaenergia celuilalt sa vina catre sine. Din acel moment, relatia degenereaza in lupta pentru putere.
A ezitat o secunda, ca si cum ar fi vrut sa se convinga de puterea mea de intelegere, apoi a adaugat:
– Reneau mi-a spus ca susceptibilitatea noastra la acest tip de dependenta poate fi descrisa psihologic, daca acest lucru te ajuta sa intelegi mai bine…
Am dat din nou din cap si i-am facut semn sa continue.
– Reneau spunea ca problema incepe in familie, in primii ani ai copilariei. Din pricina luptei pentru energie, nici unul dintre noi nu este in stare sa duca pana la capat un proces psihologic complex. Nu suntem capabili sa integram cealalta latura, a sexului opus.
– Ce anume?
– In cazul meu, a continuat ea, nu am putut sa integrez latura mea masculina. In cazul tau, nu ai fost capabil sa integrezi latura ta feminina. Motivul pentru care devenim dependenti de cineva de sex opus este acela ca nu putem avea acces laenergia sexului opus. Vezi tu, energia mistica pe care o avem in interior este in acelasi timp masculina si feminina. Pana la urma, ne putem deschide catre ea, dar la inceputul evolutiei trebuie sa fim foarte atenti. Procesul de integrare se desfasoara in timp. Daca ne legam prematur de o sursa umana de energie feminina sau masculina, blocam izvorul universal.
I-am spus ca nu intelegeam.
– Gandeste-te

cum functioneaza aceasta integrare intr-o familie ideala, a explicat Karla si atunci iti vei da seama ce vreau sa spun. In orice familie, copilul primeste energie in primul rand de la adultii din jurul sau. De obicei, acordarea si integrarea energiei parintelui de acelasi sex se rezolva relativ usor, dar receptarea energiei celuilalt parinte poate fi mai dificila, din cauza diferentei de sex. Sa luam de exemplu, un copil de sex feminin. Tot ce stie fetita este ca incercarea ei primara de a-si integra latura masculina este o atractie extrema catre tatal ei. Vrea sa fie langa el, vrea ca el sa-i fie aproape mereu. Manuscrisul spune ca de fapt ceea ce vrea este energia masculina, pentru ca aceasta energie o completeaza pe a ei, care este feminina. Din aceasta energie masculina ea extrage o senzatie euforica, de completare. Dar ea crede, in mod gresit, ca singurul mod de a avea aceasta energie este de a-si controla sexual tatal, beneficiind aproape tot timpul de prezenta lui fizica. Interesant, ea intuieste ca aceasta energie ar trebui sa fie a ei si ca ar trebui sa o poata avea de cate ori doreste, si atunci isi controleaza tatal, ca si cum acesta ar fi o parte din ea. Intr-ofamilie obisnuita, se stabileste un conflict de putere intre ea si tata. Se formeaza rolurile teatrului de control, tocmai din obisnuirea ei cu o pozitie din care isi manipuleaza tatal, pentru ca acesta sa-i deaenergia de care are nevoie. Intr-o familie ideala, tatal ar trebui sa ramana in afara competitiei. El va continua sa relationeze in mod corect si va avea destula energie pe care sa o poata da fetitei, chiar daca nu va face tot ce vrea aceasta. Lucrul care este important de stiut aici, in cazul ideal, este faptul ca tatal va ramane deschis si comunicativ. Ea il vede ca pe un idol, ca pe ceva magic, dar daca tatal ii va explica onest ce este de fapt, ce face si de ce, fetita va integra stilul lui, abilitatile lui si va trece de aceasta viziune nerealista asupra tatalui ei. Pana la urma va vedea ca este si el doar un om, cu calitati si defecte. Odata ce aceasta emulatie are loc in realitate, copilul face o trecere usoara intre a receptionaenergia sexului opus, de la tata, si a primi energie din univers. Problema, a continuat ea, este aceea ca pana acum majoritatea parintilor au luptat pentru energie cu copiii lor si acest lucru ne-a afectat pe toti. Din cauza acestei competitii, nici unul dintre nou nu si-a rezolvat problemele cu sexul opus. Suntem cu totii blocati inca in cautarea energiei sexului opus in afara noastra, intr-o persoana – barbat sau femeie – pe care o consideram ideala, magica, si o putem poseda sexual. Intelegi?
– Da, am spus. Cred ca da.
– In ceea ce priveste abilitatea noastra de a evolua constient, a continuat ea, ne aflam in fata unei situatii critice. Asa cum am spus mai inainte, conform celei de A Opta Viziuni, atunci cand incepem evolutia, implicit incepem sa primimenergie de sex opus. Aceasta va veni in mod natural, odata cu energia din univers. Dar trebuie sa fim atenti, pentru ca daca ne intersectam cu o persoana care ofera aceasta energie in mod direct, ne putem deconecta de la sursa adevarata si astfel regresam…
S-a inchis in sine, zambind.
– De ce razi? Am intrebat.
– Reneau a facut o analogie, a raspuns. A spus ca pana nu invatam sa evitam aceasta situatie, vom rataci ca niste jumatati de cerc, ca niste litere „C”. Vom fi sensibili la persoanele de sex opus – alte cercuri pe jumatate incomplete – care vin si se unesc cu noi, completand astfel cercurile si daruindu-ne un val de euforie si deenergie , care da senzatia unui intreg, unei conectari depline cu universul. De fapt, n-am facut altceva decat sa ne unim cu alta persoana, care-si cauta si ea jumatatea. Reneau a spus ca aceasta este relatia clasica de dependenta si ca aduce cu sine probleme care nu vor intarzia sa apara.
A ezitat, ca si cum ar fi asteptat o replica din partea mea. Am facut doar un semn.
– Vezi tu, problema cu aceasta persoana care a fost completata, cu acest „O”, pe care multi cred ca l-au atins, este aceea ca el este format din doua parti – una care furnizeazaenergie masculina, cealalta care aduce latura feminina – si in consecinta implica doua capete, doua egouri. Fiecare dintre cei doi vrea sa conduca intregul pe care l-au creat, asa cum o facea si in copilarie. Fiecare vrea sa-l comande pe celalalt, ca si cum celalalt ar fi tot el. acest tip de iluzie, a completarii, se transforma intr-o lupta pentru putere. In cele din urma, fiecare va trebui sa-l tolereze pe celalalt si uneori chiar sa-i anuleze personalitatea, pentru a putea conduce acest intreg in directia dorita. Desigur ca aceasta intentie nu functioneaza, sau nu mai functioneaza. Poate ca in trecut un partener era dispus sa se supuna celuilalt, acest lucru facandu-l de regula femeia si doar uneori barbatul.

Ma gandeam la ce spunea Prima Viziune referitor la lupta pentru putere in relatiile intime si la iesirea zgomotoasa a femeii de la masa vecina, cand fusesem cu Charlene la restaurant.
– Si cam atat despre dragoste, am remarcat.
– Ei, cum sa nu mai existe dragoste! A replicat Karla. Dar mai intai trebuie sa ne completam noi insine cercul. Trebuie sa ne stabilizam canalul de legatura cu universul. Acest lucru cere ceva timp, dar dupa aceea nu vom mai fi susceptibili de a avea aceasta problema si asta numeste Manuscrisul „o relatie mai inalta”. Cand, dupa ce am trecut acest prag, ne legam sentimental de cineva, vom crea o supraentitate, care nu ne va inlatura niciodata de pe calea evolutiei noastre individuale.
– Asta crezi tu ca ne facem, eu si Marjorie, unul altuia, nu? Ne abatem reciproc de pe calea noastra?
– Da.
– Si cum sa evitam aceste ciocniri? Am intrebat.
– Rezistand o vreme „dragostei la prima vedere”, invatand sa ai relatii mai platonice cu cei de sex opus. Aminteste-ti insa tot acest proces. Trebuie sa ai acest gen de relatii numai cu oamenii care se dezvaluie in intregime, care-ti pot spune cum si de ce fac ceea ce fac, exact ca parintele de sex opus, in copilarie, intr-o familie ideala. Intelegand cine sunt cu adevarat prietenii de sex opus, acest lucru va intrerupe proiectarea fanteziei noastre din trecut referitoare la sex, permitandu-ne sa ne conectam din nou la univers. Nu este usor sa procedam astfel, in special pentru persoanele care trebuie sa iasa dintr-o relatie de dependenta reciproca. E o rupere de energie care doare, insa trebuie facuta. Dependenta reciproca nu e o boala doar a anumitor oameni. In acest moment cu totii suferim de ea. Dar trebuie sa incepem sa traim acel sentiment de bunastare si euforie care apare la inceputul unei relatii de dependenta reciproca si atunci cand suntem singuri. Trebuie sa-i ai pe „el” sau pe „ea” inauntrul tau. Apoi vei evolua si vei gasi povestea de dragoste adevarata, care ti se potriveste.
A tacut o clipa.
– Cine stie, a reluat ganditoare, daca tu si cu Marjorie veti mai fi impreuna. Poate veti descoperi ca intr-adevar sunteti facuti unul pentru altul. Dar trebuie sa intelegi ca relatia ta cu ea nu are cum sa functioneze acum.
Conversatia noastra s-a intrerupt in momentul in care a intrat Hinton si a inceput sa ne explice pe unde si cum ni se pregatisera dormitoarele. I-am multumit amandoi pentru ospitalitate si, in timp ce el pleca, Karla a spus:
– Cred ca merg si eu la culcare. Vorbim mai tarziu.
Am dat din cap si am privit-o in timp ce se indeparta. Am simtit o atingere pe umar. Era Julia.
– Ma duc in camera mea. Pot sa te conduc.
– Te rog.
Am intrebat apoi:
– Unde este camera lui Marjorie?
Ea a zambit, in timp ce coboram spre coridor si s-a oprit in fata unei usi.
– Nu prea aproape de a ta. Domnul Hinton este un conservator.
I-am zambit si eu si i-am spus „noapte buna”, apoi am intrat in camera mea si am reusit sa adorm, desi eram usor agitat.
M-am trezit intr-un miros placut de cafea, care se raspandise in toata casa. Am coborat pe veranda. Un servitor in varsta mi-a oferit un pahar cu suc proaspat de struguri. I-am multumit.
– Buna dimineata! Am auzit vocea Juliei din spatele meu.
M-am intors.
– Buna dimineata.
M-am privit atent si m-a intrebat:
– Ai descoperit de ce ne-am intalnit din nou?
– Nu, am spus. Nici nu m-am gandit la asta. Am incercat sa inteleg relatiile de dependenta.
– Da. Am bagat de seama.
– Ce vrei sa spui?
– Am vazut ce s-a intamplat cu tine, dupa aspectul campului tau energetic.
– Si cum arata? Am intrebat.
– Energia ta era conectata la cea a lui Marjorie. Cand tu stateai acolo si ea era in alta camera, campul tau se intindea spre ea si se unea cu al ei.
Am dat din cap.
Julia a zambit si mi-a pus mana pe umar.
– Ai pierdut legatura cu universul. In schimb, ai devenit dependent de energia lui Marjorie. La fel se intampla in toate relatiile de dependenta: treci prin ceva sau peste cineva, pentru a te conecta cu universul. Modul de a aborda aceste intamplari este acela de a intelege ca trebuie sa-ti maresti potentialul energetic si, de asemenea, trebuie sa te concentrezi din nou la misiunea pe care o ai aici.

Am aprobat-o si am iesit, lasand-o singura pe veranda. Timp de aproape zece minute am incercat sa construiesc energie asa cum ma invatase Sanchez. Treptat, frumusetea pe care o aveam in fata ochilor a revenit si m-am simtit mult mai usor. Apoi am intrat in casa.
– Arati mult mai bine, a spus Julia.
– Ma simt mai bine, am replicat eu.
– Care sunt acum intrebarile tale?
M-am gandit o clipa. O gasisem pe Marjorie. Raspunsul la o intrebare venise deci. Dar mai vroiam sa aflu unde este Wil si sa inteleg cum s-ar fi comportat oamenii unii cu altii daca ar fi urmat invataturile Manuscrisului. Daca efectul acestuia era unul pozitiv, de ce erau atat de ingrijorati Sebastian si alti preoti?
Am privit spre Julia.
– Trebuie sa inteleg A Opta Viziune si trebuie sa-l gasesc pe Wil. Poate ca are deja A Noua Viziune.
– Maine merg la Iquitos, a spus ea. Vrei sa vii?
Am ezitat.
– Cred ca Wil este acolo, a adaugat.
– De unde stii?
– Din gandurile care mi-au trecut prin cap azi-noapte.
Am tacut.
– M-am gandit la tine, a continuat Julia. La noi, mergand la Iquitos. Esti implicat cumva in toata povestea asta.
– Implicat in ce?
A ras.
– In gasirea ultimei Viziuni, inaintea lui Sebastian!
In timp ce vorbea, mi-am imaginat cum noi doi ajunsesem la Iquitos, apoi, dintr-o cauza oarecare ne despartisem si am apucat-o in directii diferite. Am simtit ca aveam un scop, dar acesta imi era neclar.
M-am concentrat din nou asupra Juliei.
– Pe unde ai ratacit? M-a intrebat.
– Scuza-ma, am spus. Ma gandeam la ceva.
– Era important?
– Nu stiu. M-am gandit ca odata ajunsi la Iquitos, vom merge in directii diferite…
Rolando a intrat in camera.
– Am adus proviziile pe care mi le-ai cerut, i-a spus Juliei. M-a privit, m-a recunoscut si m-a salutat politicos.
– Multumesc, a spus Julia. Ai vazut multi soldati?
– Nu. Nici unul chiar, a raspuns el.
In acel moment a intrat in incapere Marjorie si mi-a distras atentia, dar am auzit-o pe Julia explicandu-i lui Rolando ca ea credea ca Marjorie va vrea sa plece cu el in Brazilia, de unde putea aranja apoi o plecare in Statele Unite.
M-am intors spre Marjorie.
– Cum ai dormit? Am intrebat-o.
M-a privit de parca nu se hotara daca sa fie furioasa sau nu.
– Nu prea bine, a spus.
Am aratat spre Rolando.
– El este prietenul Juliei si pleaca acum, dis-de-dimineata, spre Brazilia. De acolo ai putea fi ajutata sa ajungi inapoi in State.
A parut speriata.
– Ei, o sa fie bine, am spus. I-au mai ajutat si pe alti americani. Au cunostinte la ambasada americana din Brazilia. O sa ajungi cat ai bate din palme.
A dat din cap.
– Sunt ingrijorata pentru tine.
– Eu o sa fiu bine, nu-ti face griji. Te voi cauta de indata ce voi ajunge in State.
Din spatele meu, Hinton a anuntat micul dejun. Ne-am dus cu totii la masa, in sufragerie. Dupa aceea, Julia si Rolando au intrat parca in criza de timp. Julia ne-a explicat de ce era important pentru Rolando si Marjorie sa treaca granita inaintea caderii intunericului, calatoria urmand sa dureze toata ziua.
Marjorie si-a luat hainele pe care i le daduse Hinton. Putin mai tarziu, cand Julia si Rolando mai vorbeau inca pe coridor, am tras-o deoparte.
– Sa nu-ti faci griji, i-am spus. Pastreaza-ti atentia treaza si vei avea parte si de celelalte Viziuni.
Mi-a zambit, dar n-a zis nimic.
M-am uitat cu Julia la Rolando in timp ce acesta o ajuta pe Marjorie sa-si incarce bagajele in masina. Privirea mea si a lui Marjorie s-au intalnit scurt, in timp ce masina se indeparta.
– Crezi ca vor ajunge cu bine? Am intrebat.
Mi-a facut cu ochiul.
– Bineinteles. Mai bine am pleca si noi. Hai sa-ti dau niste haine curate.
Mi-a dat cate ceva si am incarcat in masina si cateva cutii cu alimente. Apoi ne-am luat la revedere de la Hinton, Karla si Mareta si am pornit-o spre Iquitos.
Pe drum, peisajul incepea sa semene tot mai mult cu o jungla, iar oamenii erau si ei din ce in ce mai rari. Am inceput sa ma gandesc la A Opta Viziune. Ea oferea o noua intelegere a felului in care ii tratam pe altii, dar nu aveam o imagine completa a ei. Karla imi spusese cum trebuiau priviti copiii si imi povestise despre pericolele dependentei de o persoana. Pablo si Karla ajunsesera sa proiecteze constientenergie asupra altora. Cum venea asta?
Am surprins o privire a Juliei si am spus:
– Nu am inteles intru totul cea de A Opta Viziune.
– Modul in care ii abordam pe alti oameni determina viteza evolutiei noastre, rapiditatea cu care se raspunde la intrebarile noastre vitale, a spus ea.

–         Si cum functioneaza asta?
– Gandeste-te la situatia ta. Cum ti s-a raspuns la intrebari?
– Prin oamenii care mi-au iesit in cale, presupun.
– Ai fost total deschis la mesajele lor?
– Nu chiar. In general am fost distant.
– Oamenii care ti-au adus mesajele au fost exagerat de retinuti?
– Nu. au fost deschisi si generosi. Ei…
Am ezitat, nestiind cum as putea sa-mi exprim mai corect ideile.
– Nu cumva te-au ajutat tocmai pentru ca s-au deschis fata de tine? m-a intrebat. Nu cumva te-au inconjurat cu caldura, cu energie?
Remarca ei mi-a provocat o multime de amintiri. Mi-am amintit atitudinea incurajatoare a lui Wil, atunci cand eram in panica, la Lima, ospitalitatea lui Sanchez, sfaturile pline de bun simt ale lui Carl, Pablo, ale Karlei si acum ale Juliei. Cu totii aveau aceeasi privire.
– Da. Toti ati fost asa.
– Exact, a spus ea. Am fost si am facut-o in mod constient, urmand cea de A Opta Viziune. Ridicandu-te energetic si ajutandu-te sa te clarifici, am fost in cautarea adevarului, a mesajului pe care il aveai pentru noi. Intelegi? A te energiza pe tine a fost cel mai bun lucru pe care l-am putut face pentru noi.
– Mai exact, ce spune Manuscrisul despre asta?
– Spune ca toti oamenii cu care ne intalnim au un mesaj pentru noi. Intalniri intamplatoare nu exista. Felul in care raspundem acestor intalniri ne arata daca suntem sau nu capabili sa primim mesajul. Daca avem o conversatie cu o persoana cu care drumul nostru se intretaie si nu vedem in ea un raspuns la intrebarea noastra curenta, aceasta nu inseamna ca mesajul nu exista, ci doar ca ne-a scapat, dintr-un motiv sau altul.
Dupa o clipa de tacere a reluat:
– Ti s-a intamplat vreodata sa te intalnesti cu un vechi prieten sau cu o cunostinta, sa stai un minut de vorba cu el, pentru ca apoi sa-l intalnesti din nou in aceeasi zi sau in aceeasi satamana?
– Da.
– Si ce spui, de obicei? Ceva de genul: „Ei, ne vedem din nou?”, razi si treci mai departe?
– Cam asa ceva.
– Manuscrisul spune ca in astfel de imprejurari ar trebui sa te opresti din ceea ce faci in acel moment – indiferent despre ce ar fi vorba – si sa incerci sa descoperi mesajele pe care le aveti unul pentru celalalt. Manuscrisul afirma de asemenea ca odata ce oamenii isi vor da seama de aceasta realitate, intalnirilor de acest fel li se va acorda timpul necesar, ele vor avea scopuri bine determinate si se vor produce deliberat.
– Acest lucru nu e atat de greu de facut, dar in acelasi timp nu e imposibil pentru cei care nu au idee despre el?
– Ba da, dar Manuscrisul spune si cum trebuie procedat.
– Adica vorbeste despre modul cum ar trebui sa ne abordam unul pe altul?
– Exact.
– Si ce spune despre asta?
– Iti amintesti ce spune A Treia Viziune, ca oamenii sunt singurii din lumea energetica care isi pot proiecta energia in mod constient?
– Da.
– Iti aduci aminte cum se face asta?
Mi-am amintit de lectiile lui John.
– Da. Apreciind frumusetea unui lucru, pana cand in noi patrunde suficienta energie pentru a intra in starea de iubire. In acel moment putem trimite energia inapoi.
– Asa e. Acelasi principiu functioneaza si in cazul oamenilor. Cand apreciem aspectul si calitatile unei persoane, ne concentram asupra ei pana cand forma si trasaturile ei ies in evidenta, sunt mai prezente. Atunci ii putem trimiteenergie , inaltand-o. Desigur, primul pas este acela de a mentine propriul nostru nivel energetic mai inalt, atunci putand proiecta catre o alta persoana fluxul deenergie care curge prin noi. Cu cat ii apreciem mai mult deplinatatea, frumusetea interioara, cu atat mai multa energie curge in acea persoana si, natural, si in noi.
A ras.
– E ceva hedonist, a continuat ea. Cu cat ii iubim si ii apreciem mai mult pe altii, cu atat mai multa energie in noi. De aceea a-i iubi si a-i energiza pe ceilalti este cel mai bun lucru pe care il putem face.
– Am auzit asta, am spus. Parintele Sanchez a spus-o de mai multe ori.
O priveam cu foarte mare atentie. Aveam senzatia ca ii vad personalitatea profunda pentru prima oara. Mi-a intors privirea o clipa, apoi s-a uitat din nou la drum.
– Efectul acestei proiectii de energie asupra individului este imens, a continuat ea. Acum, de exemplu, tu ma umpli cu energie. Acest lucru se simte in formularea gandurilor si a ideilor mele. Pentru ca tu imi dai mai multa energie decat am eu in mod normal, vad mai usor adevarul si ti-l daruiesc mai usor. Cand fac acest lucru, tu ai senzatia ca ceea ce-ti spun e o revelatie. Aceasta te determina sa-mi vezi fiinta superioara mai pe deplin, sa ma apreciezi si sa te concentrezi asupra mea intr-un fel mai profund, care imi da mai multaenergie si o mai clara viziune asupra adevarului meu. Apoi ciclul se repeta. Doi sau mai multi oameni care fac acest lucru impreuna pot ajunge la inaltimi neinchipuite, construindu-se unii pe altii… Trebuie sa intelegi, totusi, ca aceasta conectare este complet diferita de relatia de dependenta reciproca. O astfel de relatie incepe similar, dar curand devine control, pentru ca dependenta deconecteaza de la sursa deenergie. Astfel, nivelul acesteia scade. Proiectia reala de energie se face fara o intentie anume, fara un atasament. Persoanele implicate asteapta doar mesaje.

In timp ce vorbea, ma gandeam la o intrebare. Pablo spusese ca eu nu am fost capabil la inceput sa primesc mesajul parintelui Costous, pentru ca l-am provocat sa intre in teatrul de control al copilariei lui.
– Ce facem daca persoana cu care vorbim joaca deja teatrul sau de control si incearca sa ne atraga in jocul sau? Am intrebat. Cum iesim din situatia asta?
Julia mi-a raspuns grabita:
– Manuscrisul ne spune ca daca nu ne asumam rolul pe care ni-l cere, atunci jocul celeilalte persoane va esua.
– Nu cred ca am inteles.
Julia era atenta la drum. Se gandea.
– Pe aici ar trebuie sa fie o casa si o statie de benzina.
Indicatorul de combustibil spune ca rezervorul nostru era pe jumatate plin.
– Mai avem destula benzina, am spus.
– Stiu, dar tocmai mi-a trecut prin minte gandul sa ne oprim sa facem plinul si cred ca asa ar si trebui sa facem.
– Bine.
– Uite drumul! A spus, aratand spre dreapta.
Am intrat pe soseaua laterala si am mers prin jungla aproape doi kilometri inainte sa ajungem la o casa, sau mai bine zis la un depozit pentru vanatori si pescari. Adapostul era construit pe marginea unui rau si mai multe barci pescaresti erau ancorate la un fel de doc. Am tras langa o pompa mai ruginita siJulia a intrat in casa pentru a-l cauta pe proprietar.
Am iesit si eu din masina, m-am intins si m-am dus pe malul apei. Aerul era extrem de umed. Chiar si sub coroanele arborilor, puteam spune ca aveam soarele exact deasupra capului. Curand caldura va fi izbitoare.
Deodata am auzit in spatele meu o voce furioasa vorbind in spaniola. M-am intors si am vazut un peruan scurt si indesat. Ma privea amenintator. A repetat ce spusese.
– Nu inteleg, i-am spus.
A luat-o pe englezeste.
– Cine esti? Ce cauti aici?
Am incercat sa-l ignor.
– Am oprit pentru benzina. Plecam in cateva minute.
M-am intors din nou spre apa, sperand ca va pleca, dar a venit langa mine.
– Mai bine mi-ai spune cine esti, yankeule!
L-am privit din nou. Parea serios.
– Sunt american, am spus. N-as putea sa-ti spun incotro merg. Sunt aici cu o prietena.
– Un american ratacit, a remarcat, cu ostilitate.
– Exact, am spus.
– Si ce cauti aici, americanule?
– Nimic special, am spus intorcandu-ma spre masina, si nu ti-am facut nimic. Lasa-ma in pace.
Am vazut ca Julia era langa masina. Peruanul s-a intors si a vazut-o si el.
– E timpul sa plecam, a spus Julia. N-am rezolvat nimic.
– Tu cine mai esti, a intrebat-o individul, cu tonul lui ostil.
– Si tu de ce esti asa nervos? L-a intrebat Julia, in loc de raspuns.
Intregul comportament al omului s-a schimbat.
– Pentru ca treaba mea este sa am grija de locul acesta.
– Si sunt sigura ca o faci cum trebuie. Dar cum sa-ti vorbeasca oamenii daca tu ii sperii in halul acesta?
A ramas cu gura cascata, nestiind incotro batea Julia.
– Noi mergem la Iquitos, a continuat ea. Lucram cu parintele Sanchez si cu parintele Carl. Ii cunosti?
A dat din cap ca nu, dar pomenirea numelor celor doi preoti l-a calmat si mai mult. Ne-a salutat cu un gest si s-a departat.
– Sa mergem, a spus Julia.
Ne-am suit in camion si am pornit. Acum imi dadeam seama cat de nervos si nelinistit fusesem. Am incercat sa ies din starea asta.
– Ce s-a intamplat inauntru? Am intrebat.
Julia m-a privit.
– Ce vrei sa spui?
– Intreb daca s-a intamplat ceva inauntru, care sa explice de ce am oprit.
A ras si a raspuns:
– Nu. Actiunea respectiva s-a intamplat afara.
Am privit-o.
– Ai inteles ce s-a intamplat? m-a intrebat.
– Nu.
– La ce te gandeai inainte de a ajunge aici?
– Ca as fi vrut sa-mi intind picioarele.
– Nu. Mai inainte. Care era intrebarea ta?
Am incercat sa ma concentrez. Vorbeam despre teatrul de control, mi-am amintit.

–         Ai spus ceva care m-a incurcat. Ai spus ca nimeni nu-si poate juca rolul cu noi, decat daca noi ne asumam rolul complementar. N-am inteles acest lucru.
– Acum il intelegi?
– Nu chiar. Unde vrei sa ajungi?
– Scena aceasta tocmai ti-a demonstrat ce se intampla daca joci rolul complementar.
– Cum asa?
Mi-a aruncat o privire rapida.
– Ce rol juca acest om cu tine?
– Evident, intimidator.
– Exact. Si ce rol ai jucat tu?
– Distantul, dar tot s-a tinut de mine.
– Si mai ce?
Conversatia asta ma enerva, dar am incercat sa nu-mi pierd concentrarea. Am privit spre Julia.
– Cred ca il intruchipam clar pe bietul-de-mine.
– Asa e, a zambit Julia.
– In schimb, in mod evident, tu te-ai descurcat de fara probleme.
– Pentru ca nu am jucat rolul pe care se astepta el sa-l joc. Adu-ti aminte ca aceste tipuri de roluri se formeaza in copilarie, in functie de celelalte. Fiecare rol are nevoie de cel complementar, pentru a se desfasura. Intimidatorul are nevoie, pentru a obtine energie, de bietul-de-mine sau de alt intimidator.
– Cum ai iesit din asta? Am intrebat-o, nedumerit inca.
– Daca ar fi fost sa joc vreun rol, acela ar fi fost cel pe care-l juca el: as fi incercat sa-l intimidez si eu. Desigur, ar fi rezultat o confruntare violenta. Dar am urmat procedura din Manuscris: am identificat rolul jucat de el, strategia lui de a castigaenergie. Incerca sa te intimideze, nu? Cand a procedat si cu mine la fel, am spus cu voce tare ceea ce facea el de fapt.
– De aceea l-ai intrebat de ce e nervos?
– Exact. Manuscrisul spune ca manipularea si controlul pentru a-si insusi energie nu pot exista daca sunt constientizate si aduse la vedere. Inceteaza sa mai functioneze. E o metoda foarte simpla. Adevarul despre ceea ce se intampla iese intotdeauna la suprafata si dupa aceea omul in chestiune devine mai cinstit si mai onest.
– Pot intelege asta, am spus. Banuiesc ca am scos si eu la iveala asemenea jocuri, chiar fara sa stiu ce fac.
– Sunt convinsa. Toti am facut-o. Doar ca acum invatam mai multe despre asta. Pentru a face lucrurile sa mearga trebuie sa vezi in acelasi timp atat rolul, cat si omul din fata ta, si sa-i transmiti energie, ii va fi mai usor sa renunte la jocul sau, pentru ca acesta nu-si mai are rolul.
– Dar ce-as fi putut vedea eu la tipul acela? Am intrebat.
– Puteai macar sa observi ca era un om nesigur, care are nevoie disperata de energie. Mai mult, ti-a adus un mesaj oportun, nu-i asa?
Am privit-o. Parea sa se abtina cu greu de a pufni in ras.
– Crezi ca am oprit acolo numai ca sa aflu eu cum sa ma comport cu un om care joaca un rol?
– Cel putin asta a fost intrebarea pe care ti-ai pus-o.
Am zambit. Buna dispozitie mi-a revenit incetul cu incetul.
– Da. Cred ca da.
Un tantar care bazaia aproape de urechea mea m-a facut sa ma trezesc. Am privit spre Julia. Zambea, ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva amuzant. Mersesem in tacere cateva ore dupa plecarea de la casa aceea, ciugulind din mancarea pe care Julia o pregatise pentru calatorie.
– Te-ai trezit in cele din urma, a spus ea.
– Da. Cat mai avem pana la Iquitos?
– Orasul e la vreo patruzeci de kilometri de aici, dar Stewart Inn e la numai cateva minute. E un han mic, langa o tabara de vanatoare. Proprietarul e un englez care sprijina Manuscrisul.
A zambit din nou.
– Am trait cateva aventuri impreuna. Daca nu i s-a intamplat ceva intre timp, ar trebui sa fie aici. Poate ne spune ceva despre Wil.
A tras pe dreapta si m-a privit.
– Sa ne multumim cu ceea ce avem, a continuat ea. Pana sa te reintalnesc, am umblat incoace si incolo, cu gandul ca as putea ajuta la gasirea celei de A Noua Viziuni, nestiind incotro sa o apuc. La un moment dat mi-am dat seama ca ma gandeam in mod repetat la Hinton. M-am dus la el acasa si ai aparut tu, care mi-ai spus ca esti in cautarea lui Wil, si ca acesta ar fi la Iquitos. Am avut o imagine cu noi doi, cautand cea de A Noua Viziune, apoi despartindu-ne si continuand in directii diferite. Camasta a fost, nu?
– Da, am spus.
– Ei bine, vreau sa-ti spun ca dupa asta am inceput sa ma gandesc la Willie Stewart, cel cu hanul. Acolo se va intampla in mod sigur ceva.
Am dat din cap.
A demarat din nou si dupa vreo doua curbe a spus:
– Iata si hanul!
La vreo trei sute de metri, acolo unde drumul cotea din nou strans la dreapta, se ridica o casa cu doua niveluri, in stil victorian.
Am intrat intr-o parcare pietruita si am oprit acolo. Cativa oameni vorbeau pe terasa. Eram pe punctul de a cobori din masina, candJulia m-a atins pe umar.

–         Nu uita, a spus ea, ca nimeni nu a ajuns aici din intamplare. Fii atent la mesaje.
Am urmat-o pe terasa. Barbatii, niste peruani bine imbracati, ne-au salutat distrati cand am trecut pe langa ei pentru a intra in casa. In salon, Julia mi-a facut semn spre sufragerie si mi-a cerut sa ocup o masa si sa astept pana cand ea il va gasi pe proprietar.
mi-am plimbat ochii prin incapere. Mai bine de zece mese erau aliniate pe doua randuri. M-am asezat pe la jumatatea salii si m-am sprijinit cu spatele de perete. Alti trei barbati, peruani cu totii, au intrat dupa mine si s-au asezat lamasa de dincolo de culoar. Un altul, intrat de curand, s-a asezat la o masa mai indepartata, in dreapta mea, cu spatele la mine. Era strain, posibil sa fi fost european.
Julia a intrat in camera, m-a vazut si s-a asezat la masa in fata mea.
– Proprietarul nu e aici, a spus ea, iar angajatii nu stiu nimic de Wil.
– Ce facem? Am intrebat.
M-a privit, dand din umeri.
– Nu stiu. Presupun ca exista un mesaj pentru noi aici.
– Cine sa ni-l spuna?
– Nu stiu.
– Atunci cum de stii ca se va intampla? Am intrebat sceptic.
In ciuda tuturor coincidentelor care se petrecusera de la venirea mea in Peru, tot mai aveam reticente la ideea ca lucrurile se intampla numai pentru ca asa vrem noi.
– Sa nu uiti a Treia Viziune, mi-a replicat Julia. Universul este energie, energia raspunde asteptarilor noastre. Oamenii sunt o parte a acestui univers energetic, si atunci cand avem o intrebare, apare cineva care sa ne dea si raspunsul.
A aruncat o privire spre cei din jur.
– Nu stiu cine sunt acesti oameni, dar daca apucam sa vorbim suficient cu ei, vom afla ce mesaje au pentru noi si ce raspunsuri ne vor da la intrebari.
Am privit-o intrebator. S-a aplecat peste masa.
– Sa-ti intre bine in cap. Oricine apare in calea ta are un mesaj pentru tine. daca era altfel, persoana respectiva s-ar fi aflat in alta parte, ar fi plecat mai devreme, sau ar fi venit mai tarziu. Faptul ca acesti oameni se afla acum, aici, se intampla dintr-un anume motiv.
Nu eram atat de sigur ca lucrul acesta era atat de simplu.
– Dificultatea, a continuat ea, consta in a-ti da seama cu cine sa vorbesti mai in amanunt, pentru ca este imposibil sa o faci cu toata lumea.
– Cum te vei hotari? Am intrebat.
– Manuscrisul spune ca exista semne.
O ascultam cu atentie pe Julia, dar din cine stie ce motiv mi-am aruncat ochii in jur si l-am privit pe barbatul din dreapta. Acesta s-a intors spre mine, exact in aceeasi clipa. Ne-am privit in ochi o fractiune de secunda, apoi el si-a continuatmasa, iar eu m-am uitat in alta parte.
– Ce semne? Am intrebat.
– Semne ca acesta, a spus Julia.
– Care?
– Cel pe care tocmai l-ai primit.
A facut un gest spre barbatul din dreapta.
– Ce vrei sa spui?
Julia s-a aplecat din nou spre mine.
– Manuscrisul spune ca uneori contactul vizual spontan este un semn ca trebuie sa discuti cu persoana respectiva.
– Dar asemenea lucruri nu se intampla tot timpul?
– Ba da. Si dupa ce se intampla, majoritatea oamenilor nu baga in seama si isi continua treburile.
Am dat din cap.
– Ce alte semne mai indica Manuscrisul? Am intrebat.
– Senzatia ca parca ai cunoaste acea persoana, ca are un aspect familiar, chiar daca n-ai mai intalnit-o niciodata.
In timp ce Julia vorbea, ma gandeam cat de cunoscuti mi s-au parut Dobson si Reneau atunci cand i-am vazut prima data.
– Explica Manuscrisul de ce acestia ne par atat de cunoscuti?
– Nu spune prea multe. Doar ca suntem membrii aceluiasi grup si ca gandim la fel. Aceste grupuri evolueaza de regula urmarind aceleasi scopuri. Gandesc la fel si aceasta le creeaza acelasi aspect si aceeasi atitudine exterioara. Ii recunoastem intuitiv pe membrii grupului nostru si, deseori, acestia au mesaje pentru noi.
Am privit de mai multe ori spre barbatul din dreapta. Parea oarecum cunoscut. Incredibil! Cum ma tot uitam la el, s-a intors iarasi catre mine. Eu m-am intors din nou spreJulia.
– Trebuie sa vorbesti cu el, a spus ea.
N-am raspuns. Ma simteam destul de jenat la gandul de a ma duce sa intru in vorba cu el asa, nitam-nisam. Vroiam sa plec, sa mergem la Iquitos. Eram gata sa deschid gura si sa fac aceasta propunere, cand Julia a vorbit din nou.
– Aici trebuia sa ne aflam, nu in Iquitos. Trebuia sa facem asta. Problema este ca te cam opui ideii de a merge la omul acela si a incepe cu el o conversatie.
– Cum ai facut asta? Am intrebat.
– Ce?
– Cum ai stiut la ce ma gandeam?
– Nu e nimic misterios in asta. Ti-am urmarit cu atentie expresia.

–         Adica?
– Atunci cand poti evalua pe cineva la un nivel mai profund, ii vezi sinele, ascuns in spatele mastilor pe care si le pune. Cand te concentrezi la acest nivel, percepi gandurile celuilalt dupa expresia fetei lui. Este un lucru perfect normal.
– Mie imi suna a telepatie.
A ras.
– Telepatia este ceva foarte normal.
L-am privit din nou pe barbatul din dreapta. Nu s-a mai intors spre mine.
– Aduna-ti energiile si du-te sa vorbesti cu el, inainte de a pierde aceasta ocazie, a spus Julia.
M-am concentrat, pentru a-mi imbunatati nivelul energetic, si cand m-am simtit sigur pe mine am intrebat:
– Si ce sa-i spun?
– Adevarul, a spus Julia. Pune adevarul intr-o forma pe care crezi ca el o va recunoaste.
– Bine. Asa am sa fac.
M-am ridicat si m-am indreptat spre tinta atentiei mele. Parea timid si nervos, cam cum fusese si Pablo in noaptea in care il cunoscusem. Am incercat sa privesc dincolo de nesiguranta lui, la un nivel mult mai profund. Facand aceasta, mi s-a parut ca are o alta figura, mai energica.
– Buna! Am spus. Mi se pare ca nu esti peruan. Sper ca poti sa ma ajuti cu o informatie. Caut un prieten pe nume Wil James.
– Ia loc, mi-a spus el, cu un puternic accent scandinav. Sunt profesorul Edmond Connor.
Pe cand ne strangeam mainile, mi-a spus:
– Nu cred ca il cunosc pe prietenul tau Wil. Imi pare rau.
M-am prezentat si eu si i-am spus, in cateva cuvinte, ca Wil se afla in cautarea ultimei Viziuni cunoscut a Manuscrisului.
– Cunosc Manuscrisul, a spus el. Vreau sa aflu daca este autentic.
– De unul singur?
– Nu. Trebuia sa ma intalnesc aici cu profesorul Dobson, dar n-a aparut inca.
– Il cunosti pe Dobson?
– Da. El este cel care a organizat cercetarea Manuscrisului.
– Si lucrurile merg bine? Vine aici?
Profesorul m-a privit intrebator.
– Cel putin acestea erau planurile pe care le aveam. E ceva in neregula?
Energia mea s-a naruit. Mi-am dat seama ca intalnirea lui Connor cu Dobson fusese planuita inaintea arestarii celui din urma.
– L-am intalnit in avion, am spus, cand am venit in Peru. A fost arestat in Lima. Nu am nici cea mai vaga idee despre ce i s-a mai intamplat.
– Arestat! Dumnezeule!
– Cand ai vorbit ultima oara cu el? am intrebat.
– Acum cateva saptamani, dar aceasta intalnire a ramas hotarata. A spus ca ma va suna in caz ca se schimba ceva.
– Iti aduci aminte de ce vroia sa va intalniti aici si nu in Lima?
– Spunea ca aici, in apropiere, exista niste ruine, si ca aici i-am putea contacta si pe alti oameni de stiinta.
– A spus si locul unde ii puteti intalni?
– Da. Spunea ca trebuie sa mergem in San Luis, cred. De ce?
– Nu stiu. Intrebam, asa…
Imediat ce am spus acest lucru, am inceput sa ma gandesc la Dobson, la cum ar aparea reintalnirea noastra. Ma vedeam intalnindu-l pe un drum strajuit de copaci foarte inalti.
In acelasi timp am privit pe fereastra si l-am vazut, cu mare uimire, pe parintele Sanchez, care venea spre cladire. Parea obosit si hainele ii erau murdare. In parcare un alt preot il astepta intr-o masina veche si prafuita.
– Cine este? M-a intrebat profesorul Connor.
– Parintele Sanchez! Am exclamat, incapabil sa-mi stapanesc agitatia.
M-am intors sa o caut pe Julia, dar aceasta nu mai era la masa. M-am ridicat cand l-am vazut pe parintele Sanchez intrand in incapere. M-a vazut si s-a oprit brusc, cu o surpriza totala pe fata, apoi ne-am imbratisat.
– Esti bine? L-am intrebat.
– Da, sigur, a spus. Ce faci aici?
Cu toata oboseala, a ras vesel.
– Nu mai stiam incotro sa o iau. De-abia am ajuns si aici. Sute de soldati vin incoace.
– De ce? A intrebat Connor din spatele meu, apropiindu-se de noi.
– Regret, a spus Sanchez, dar nu stiu de ce vin. Stiu numai ca sunt foarte multi.
Am facut prezentarile si i-am spus parintelui Sanchez ce era cu Connor. Acesta din urma parea usor intrat in panica.
– Trebuie sa plec de aici, a spus el, dar nu am sofer.
– Parintele Paul asteapta afara, a spus Sanchez. El se va intoarce chiar acum la Lima si, daca vrei, poti sa pleci cu el.
– Vreau, cum sa nu, a spus Connor.
– Stai! Dar daca dau peste soldati? Am intrebat.
– Nu cred ca il vor opri pe parintele Paul, a spus Sanchez. El nu este chiar atat de cunoscut.
In acel moment, Julia a intrat in incapere si l-a vazut pe Sanchez. Cei doi s-au imbratisat cu caldura. Am facut din nou prezentari, intre ea si Connor. Acesta parea sa se teama tot mai tare. Parintele Sanchez i-a spus din nou ca putea sa plece, iar el s-a dus in camera si si-a luat repede bagajele. L-au condus Sanchez si Julia. Eu l-am salutat fara sa mai ies din sufragerie, apoi m-am asezat la o masa. Vroiam putin timp de gandire. Stiam ca intalnirea cu Connor a fost intrucatva semnificativa. Faptul ca Sanchez venise aici era si el important, dar nu-mi dadeam seama de ce.

Julia s-a intors destul de repede si s-a asezat langa mine.
– Nu ti-am spus eu ca se va intampla ceva? Daca nu ne-am fi oprit aici, nu l-am fi intalnit pe Sanchez si nici pe Connor. Apropo, ce-ai aflat de la Connor?
– Nu-mi dau seama prea bine. Unde este parintele Sanchez?
– A urcat intr-o camera, ca sa se odihneasca putin. Nu a mai dormit de doua zile.
Am privit pe fereastra. Stiam ca Sanchez era obosit, dar m-a dezamagit faptul ca nu era disponibil. As fi vrut foarte mult sa vorbesc cu el, sa vad daca puteam adauga si alte nuante la ceea ce se intampla. As fi vrut mai ales sa povesteasca despre soldati. Ma simteam nesigur, si o parte din mine chiar ar fi vrut sa fi plecat cu Connor.
Julia mi-a ghicit nerabdarea.
– Ei, las-o mai moale, a spus ea. Spune-mi ce crezi despre A Opta Viziune.
Am privit-o incercand sa ma concentrez.
– Nu prea stiu de unde sa incep.
– Ce crezi ca vrea sa spuna A Opta Viziune?
Am recapitulat in minte tot ceea ce stiam.
– Se refera la relatiile cu alti oameni, copii sau adulti. Vorbeste despre dezvaluirea teatrului de control, aducerea la lumina a jocurilor meschine si concentrarea asupra oamenilor intr-un mod prin care sa le putem transmite energie.
– Si mai ce?
Am privit-o si imediat mi-am dat seama unde vroia sa ajunga.
– Mai spune ca daca suntem atenti la relatiile pe care le avem, vom obtine intotdeauna raspunsurile de care avem nevoie.
Julia a zambit larg.
– Am inteles Viziunea? Am intrebat-o nerabdator.
– Aproape, a spus ea. Ar mai fi ceva. ai inteles cum poate un om sa il ajute pe un altul. Acum esti pe punctul de a afla ce se intampla intr-un grup in care toti participantii stiu cum sa interactionez intre ei.

Am iesit pe veranda si m-am asezat pe unul din scaunele de fier forjat de acolo. Dupa cateva minute, Julia a iesit si ea si s-a asezat langa mine. Mancasem o cina usoara, fara sa vorbim prea mult, apoi ne hotarasem sa ne petrecem seara la aer. Se scursesera aproape trei ore de cand Sanchez urcase in camera, si incepeam iarasi sa fiu nerabdator. Am fost realmente usurat cand am vazut ca vine si el si se aseaza langa noi.
– Ai auzit ceva despre Wil? Am intrebat.
Se asezase in fata noastra si isi potrivise scaunul la egala distanta de fiecare dintre noi.
– Da, a spus. Am auzit.
A tacut ganditor si eu am continuat cu nerabdare:
– Ce ai auzit?
– Sa-ti povestesc tot ce s-a intamplat, a spus el. Cand parintele Carl si cu mine am pornit spre misiune, ne asteptaseram sa-l gasim acolo pe Sebastian, cu soldati cu tot. Ne gandeam ca vom avea parte de un interogatoriu inchizitorial. Ajungand insa acolo, am aflat ca Sebastian si soldatii plecasera brusc cu vreo doua ore inainte, dupa ce primisera un mesaj. O zi intreaga n-am stiut ce se petrece. Apoi ne-a vizitat chiar ieri parintele Costous. Am inteles de la el ca v-ati cunoscut. Ne-a spus ca a fost trimis la misiune de catre Wil James. Se pare ca Wil isi amintise numele misiunii dintr-o conversatie anterioara cu parintele Carl si si-a dat seama ca tu ai putea ava nevoie de aceasta informatie. Parintele Costous s-a hotarat sa sprijine Manuscrisul.
– De ce a plecat Sebastian atat de repede? Am intrebat.
– Pentru ca s-a grabit sa-si puna in aplicare planurile. Mesajul primit ii spunea ca parintele Costous vroia sa faca publica intentia cardinalului de a distruge A Noua Viziune.
– Sebastian a gasit A Noua Viziune?
– Inca nu, dar e pe-aproape. A gasit un alt document care spune unde este aceasta.
– Si unde ar putea fi? a intrebat Julia.
– La ruinele Celestina, a raspuns Sanchez.
– Unde se afla acestea? Am sarit eu, nerabdator.
Julia m-a privit.
– La vreo cincizeci de kilometri de aici. Exista acolo un santier arheologic, la care au lucrat numai oameni de stiinta peruani, in cel mai mare secret. Santierul este format din cateva straturi cu temple stravechi, primele maiase, celelalte incase. Se pare ca aceste culturi au considerat amandoua, ca acest loc este cu totul deosebit.
Am realizat dintr-o data ca Sanchez se concentra asupra acestei conversatii cu o intensitate neobisnuita. Cand vorbeam eu, se concentra in intregime asupra mea, fara sa clipeasca. La fel, se focaliza asupra Juliei, atunci cand vorbea ea. Parea ca face intentionat acest lucru. Ma intrebam de ce si chiar in acel moment s-a asternut intre noi linistea. Ma priveau amandoi, asteptand.

–         Ce e? Am intrebat.
Sanchez a zambit.
– E randul tau sa vorbesti, a spus el.
– Vorbim cu randul? Am intrebat eu, nedumerit.
– Nu, a spus Julia. Purtam o conversatie constienta. Fiecare vorbeste cand energia se deplaseaza asupra lui. Se poate spune ca acum s-a deplasat spre tine.
Nu stiam ce sa spun. Sanchez m-a privit cu caldura.
– O parte din A Opta Viziune vorbeste despre interactiunea constienta intr-un grup. Nu trebuie sa devii constient de tine, ci doar sa intelegi procesul. Dintre membrii unui grup, numai unul va avea cea mai importanta idee a momentului. Daca toti sunt cu atentia treaza, isi vor da seama cine va vorbi si vor putea, constient, sa se concentreze asupra acelei persoane, ajutand-o sa-si expuna ideea cu cea mai mare claritate. Pe masura ce conversatia inainteaza, altcineva vaavea inspiratia cea mai puternica, apoi altcineva si asa mai departe. Daca te concentrezi asupra a ceea ce se vorbeste, simti atunci cand iti vine randul. Esti inspirat, ideea rasarindu-ti in minte.
Sanchez si-a intors privirea spre Julia, care a intrebat:
– Ce idee ai avut si nu ne-ai spus-o?
Am incercat sa-mi amintesc.
– Ma intrebam de ce parintele Sanchez privea cu atata intensitate pe cel care vorbeste. Cred ca ma intrebam ce sens are acest lucru.
– Cheia acestui proces, a spus Sanchez, este sa vorbesti atunci cand iti vine randul, si sa proiectezi energie atunci cand vorbeste altcineva.
– Foarte multe lucruri ar putea merge prost, a intervenit Julia. Multi se pot simti importanti cand se afla intr-un grup. Simt puterea ideii si o exprima, apoi, pentru ca aceasta energie ii face sa se simta bine, continua sa vorbeasca si dupa ce energia ar fi trebuit sa se deplaseze asupra altcuiva. Incearca sa monopolizeze discutia. Ceilalti sunt dati de-o parte si chiar daca simt puterea unei idei, nu vor risca sa o mai spuna. Cand acest lucru se intampla, grupul se fragmenteaza si membrii lui nu mai beneficiaza de toate mesajele. La fel se intampla atunci cand unii membri ai grupului nusunt acceptati de catre ceilalti. Indivizii respinsi vor fi impiedicati sa primeasca energie si grupul nu va mai beneficia de ideile lor.
Julia a tacut si amandoi ne-am intors spre Sanchez, care trasese aer in piept pentru a vorbi.
– Modul in care sunt exclusi oamenii e foarte important, a spus el. Cand nu ne place cineva sau ne simtim amenintati, tendinta normala este focalizarea pe ceva care ne displace si ne irita la acea persoana. Din nefericire, procedand astfel, in loc sa constientizam frumusetea acelei persoane, in loc sa-i daruimenergie, ii luam aceasta energie, facandu-i un rau. Respectivul se va simti dintr-o data mai putin frumos, mai putin increzator, pentru ca noi i-am luat energia.
– De aceea este atat de important acest proces, a continuat Julia ideea. Oamenii se imbatranesc unii pe altii cu o viteza cutremuratoare, luptandu-se cu violenta.
– Nu uita, a spus Sanchez, ca intr-un grup adevarat, functional, se procedeaza exact invers, pentru ca vibratia si energia fiecaruia sa creasca prin contributiile tuturor. Cand acest lucru se intampla, campurile energetice ale membrilor grupului se unesc si formeaza un bazin energetic enorm, ca si cum toti aravea un singur trup, cu mai multe capete. Capetele vorbesc pe rand, pentru intregul corp. Intr-un grup care functioneaza astfel, fiecare individ stie cand trebuie sa vorbeasca si ce sa spuna, pentru ca vede lucrurile mai clar. Acesta este Omul Superior despre care vorbeste A Opta Viziune, legat de relatia barbat-femeie, dar si de cea din interiorul grupurilor.
Cuvintele lui Sanchez m-au facut sa ma gandesc la parintele Costous, apoi la Pablo. Tanarul indian ii schimbase intr-atat gandurile parintelui Costous, incat acesta dorea sa pastreze Manuscrisul? Puterea lui Pablo venise din cea de A Opta Viziune?
– Unde este parintele Costous acum? Am intrebat.
Amandoi m-au privit surprinsi, iar parintele Sanchez a raspuns repede:
– El si parintele Carl s-au hotarat sa plece la Lima si sa vorbeasca cu conducatorii bisericii despre ceea ce se pare ca a planuit cardinalul Sebastian.
– Cred ca de aceea nu a mai vrut sa mearga la tine la misiune. Avea altceva de facut.
– Exact, a spus Sanchez.
S-a lasat din nou tacerea si ne-am privit unii pe altii, asteptand urmatoarea idee.
– Intrebarea care se ridica, a spus Sanchez intr-un tarziu, este ce anume vom face noi?

Julia a vorbit prima:
– M-am gandit tot timpul ca voi fi implicata, intr-un fel sau altul, in cautarea celei de A Noua Viziuni, sau ca voi fi suficient timp in posesia ei pentru a face ceva… dar nu stiu ce anume.
Sanchez cu mine am privit-o intens.
– Vad intamplandu-se aceste lucruri intr-un anume loc, a continuat ea. Stati putin! Locul pe care l-am avut in minte este chiar acesta, ruinele de la Celestina. Acolo, intre trepte, exista un loc special. Aproape ca uitasem de asta. Acolo trebuie sa merg. Trebuie sa ajung la ruinele Celestina!
Cand si-a incheiat fraza, s-au intors amandoi spre mine.
– Nu stiu ce sa spun, am vorbit in cele din urma. M-a interesat de ce Sebastian si ai lui sunt impotriva Manuscrisului. Am aflat ca le este teama de ideea evolutiei launtrice… dar nu stiu incotro sa o iau.. Soldatii vin… Cred caSebastian va gasi primul A Noua Viziune… Nu mai stiu. Mi se pare ca sunt implicat intr-un fel in incercarea de a-l convinge sa nu o distruga.
M-am oprit. Gandurile mi-au alergat spre Dobson, apoi din nou la A Noua Viziune. Dintr-o data, mi-am dat seama ca aceasta viziune ne va arata incotro se indreapta omenirea. Ma intrebasem la un moment dat cum se vor comporta oamenii unii cu altii sub influenta Manuscrisului si raspunsul l-am avut prin A Opta Viziune. Acum, intrebarea logica era: unde vor duce toate astea, cum se va schimba societatea omeneasca? Despreasta trebuie ca vorbeste A Noua Viziune!
Stiam, intr-un fel, ca Viziunea ii va spulbera lui Sebastian temerile despre evolutia constienta. Daca va voi si va putea sa asculte…
– Ma gandesc ca Sebastian poate fi convins sa sustina Manuscrisul! Am spus cu convingere.
– Te vezi vorbindu-i? M-a intrebat Sanchez.
– Nu chiar. Ma vad cu altcineva, care poate ajunge la el. Cineva care ii va vorbi de la nivelul lui.
Spunand acestea, atat Julia cat si eu ne-am intors spre parintele Sanchez.
S-a straduit sa zambeasca, apoi a spus, resemnat:
– Cardinalul Sebastian si cu mine evitam de multa vreme o confruntare pe tema Manuscrisului. El a fost intotdeauna superiorul meu. A considerat ca sunt protejatul sau si recunosc ca si eu l-am privit ca pe superiorul meu. Dar cred ca am stiut intotdeauna ca se va ajunge aici. De la inceput, de cand ai vorbit despre convingerile lui, am stiut ca aceasta este misiunea mea. Toate intamplarile vietii mele n-au facut altceva decat sa ma conduca aici.
Ne-a privit intens, apoi a continuat:
– Mama mea a fost crestina reformata. Ura notiunile de sentiment de vinovatie si de pedeapsa, de care se facea uz in Evanghelii. Simtea ca oamenii trebuie sa se intoarca spre religie din iubire, nu din teama. Tatal meu era un adept al disciplinei care, in cele din urma, a ajuns preot si, asemenea luiSebastian , credea cu obstinatie in traditie si in autoritate. Toate acestea m-au condus sa lucrez sub autoritatea bisericii, dar intotdeauna am cautat caile prin care aceasta autoritate putea fi imbunatatita astfel incat sa dea nastere unei experiente religioase superioare. Discutia cuSebastian este pasul urmator. Am rezistat, m-am sustras, dar stiu ca trebuie sa merg la Iquitos, la misiunea lui Sebastian.

Capitolul IX
Viata care va urma

Drumul spre nord strabatea jungla deasa si intretaia cativa mari afluenti ai Amazonului, dupa cum ne spusese parintele Sanchez. Luandu-ne ramas bun de la Julia, am plecat devreme, intr-un camion inchiriat, dotat cu cauciucuri de teren si cu comanda 4×4. Relieful se inalta, copacii deveneau mai mari si mai distanti.
– Arata ca imprejurimile de la Viciente, am spus.
Sanchez mi-a zambit.
– Am intrat intr-o padure lunga de vreo douazeci si cinci de kilometri si lata de vreo saizeci. Este deosebita, mai energizanta. Se intinde pe tot drumul, pana la ruinele dela Celestina. O adevarata jungla.
Departe, spre dreapta, la marginea padurii, am observat un petic de pamant defrisat.
– Ce e acolo? Am intrebat.
– Asta e parerea guvernului despre cum trebuie facuta agricultura.
O suprafata mare fusese curatata de copaci si buturugile fusesera stivuite din loc in loc. O turma de vite ratacea agale printre buruienile care cresteau peste tot pe terenul erodat. Cateva vaci au privit spre noi, atrase de zgomot. Am observat un alt loc defrisat. „Dezvoltarea agriculturii” se indrepta spre copacii uriasi pe langa care tocmai trecusem.
– Oribil, am spus.
– Intr-adevar. Nici cardinalul Sebastian nu e de acord cu asta.

Ma gandeam la Phil. Probabil ca acesta era locul pe care incerca sa-l protejeze. Oare ce s-o mai fi intamplat cu Phil?
M-am pomenit ca ma gandesc din nou la Dobson. Connor imi spusese ca il asteptase pe Dobson la han. De ce oi fi aflat eu lucrul acesta? Unde era Dobson acum? Fusese oare expulzat sau l-au inchis? Nu mi-a scapat faptul ca imaginea lui Dobson imi aparuse odata cu cea a lui Phil.
– Cat de departe e misiunea lui Sebastian?
– La vreo ora de drum, a raspuns Sanchez. Cum te simti?
– Ce vrei sa spui?
– Ce mai face campul tau energetic?
– Presupun ca e „sus”, am spus. E foarte frumos aici.
– Ce spui de conversatia noastra in trei, de aseara?
– Cred ca a fost uimitoare.
– Ai inteles ce s-a intamplat?
– Adica ideile pe care le aveam pe rand, fiecare?
– Da, precum si intelesul profund al acestui lucru.
– Nu stiu.
– Ei, m-am gandit la asta. Acest mod de relationare constienta, in care fiecare incearca mai degraba sa scoata la iveala ce e mai bun in ceilalti decat sa-si exercite puterea asupra lor, este un mod pe care, in cele din urma, il vom adopta cu totii. Gandeste-te cum va creste nivelul energetic al fiecaruia si cum vom evolua atunci cu totii!
– Da, am spus. Chiar ma intrebam cum se va schimba cultura omenirii, atunci cand nivelul total de energie va creste.
M-a privit de parca as fi pus punctul pe „i”.
– Asta as vrea si eu sa stiu, am spus.
Am ramas o clipa uitandu-ne unul la celalalt si mi-am dat seama ca amandoi asteptam sa vedem care va fi urmatoarea idee. Intr-un final,Sanchez a spus:
– Raspunsul se afla in cea de A Noua Viziune. Trebuie sa fie acolo. Trebuie sa ni se explice ce se va intampla atunci cand cultura va evolua.
– Asa cred si eu, am spus.
Sanchez a franat. Ne apropiam de o intersectie si nu prea stia incotro sa o ia.
– Ne indreptam spre San Luis? Am intrebat.
M-a privit drept in ochi.
– Numai daca o luam la stanga. De ce?
– Connor mi-a spus ca Dobson planuia sa vina pe acest drum, de la San Luis catre han. Cred ca acesta a fost un mesaj.
Am continuat sa ne privim.
– Am observat ca ai incetinit la intersectia asta. De ce?
A ras.
– Nu stiu. Drumul cel mai scurt spre Iquitos este drept inainte. Dar, din nu stiu ce motiv, am simtit o nesiguranta.
M-a trecut un fior.
Sanchez a ridicat o spranceana si a zambit.
– Cred ca ar fi mai bine s-o luam spre San Luis, nu-i asa?
Am dat din cap si am simtit o caldura ciudata urcandu-mi in corp. Stiam ca oprirea la han si intalnirea cu Connor trebuiau sa aiba un inteles.Sanchez a intors spre stanga si a pornit-o spre San Luis , privind cu atentie drumul. Aproape o jumatate de ora am rulat pe un drum liber, fara sa se intample nimic. Apoi, brusc, s-a auzit un claxon si am vazut un jeep argintiu venind in urma noastra. Soferul ne facea semne, striga dupa noi. Avea o figura foarte cunoscuta.
– E Phil! Am strigat.
Am tras pe dreapta si Phil a alergat spre portiere. Ne-am strans mainile si am facut prezentarile.
– Nu stiu ce cautati pe aici, a spus el, dar mai incolo drumul e plin de soldati. Cred ca ar fi mai bine sa va intoarceti si sa asteptati, impreuna cu noi.
– De unde ai stiut ca venim? Am intrebat.
– N-am stiut, dar v-am vazut cand ati trecut. Suntem cam cu un kilometru in urma voastra.
A privit in jur o clipa, apoi a spus:
– Ar fi mai bine sa disparem de pe drumul acesta!
– Te urmam, a spus parintele Sanchez.
Ne-am luat dupa jeepul lui Phil si ne-am intors in directia din care venisem. Am cotit pe un drumeag spre rasarit si am parcat acolo. Dinspre marginea padurii, ne-a iesit inainte un barbat. Nu-mi puteam crede ochilor: eraDobson!
Am coborat din camion si m-am indreptat spre el. Era la fel de surprins ca si mine. Ne-am imbratisat cu multa caldura.
– Ce bine imi pare ca te vad! A spus.
– Si mie. Am crezut ca te-au impuscat!
Dobson m-a batut pe spate.
– Nu, nu. Doar ca intrasem in panica. M-au retinut numai. Mai tarziu, un functionar – simpatizant al Manuscrisului – mi-a dat drumul. De atunci sunt tot pe fuga.
A tacut o clipa, zambindu-mi.
– Ma bucur ca esti bine. Cand Phil mi-a spus ca te-a intalnit la Viciente si ca mai tarziu ati fost arestati, n-am mai stiut ce sa cred. Trebuia sa-mi fi dat seama ca ne vom reintalni. Incotro mergeati?
– Sa-l intalnim pe cardinalul Sebastian. Credem ca intentioneaza sa distruga ultima Viziune.
Dobson a dat din cap, si cand sa vorbeasca din nou, parintele Sanchez s-a indreptat spre noi.
Am facut repede prezentarile.
– Cred ca am auzit mentionandu-se numele tau in Lima, in legatura cu doi preoti care au fost retinuti, i-a spus Dobson.

–         Parintele Carl si parintele Costous? Am intrebat.
– Da, cred ca da.
Sanchez a dat usor din cap. L-am privit o clipa, apoi Dobson si cu mine am petrecut cateva minute povestindu-ne pe scurt toate cate ni se intamplasera de la despartirea noastra brusca. Studiase si el toate cele opt Viziuni si parea nerabdator sa-mi mai spuna inca multe alte lucruri, dar l-am intrerupt ca sa-l informez ca m-am intalnit cu Connor si ca acesta se intorsese probabil la Lima.
– Va fi si el arestat, a spus Dobson. Regret ca n-am ajuns la timp, dar a trebuit sa ma duc la San Luis, pentru a ma intalni cu un alt om de stiinta. Nu l-am gasit nici pe acesta, in schimb am dat de Phil si…
– Ce s-a intamplat? a intrebat Sanchez.
– Cred ca ar trebui sa sedeti cu totii, a spus Dobson. N-o sa va vina sa credeti: Phil a gasit copia unei parti din cea de A Noua Viziune.
Nimeni n-a mai miscat.
– O copie tradusa? A intrebat parintele Sanchez.
– Da.
Phil venea de la masina catre noi.
– Ai gasit o parte din A Noua Viziune? L-am intrebat.
– Nu chiar, a spus el. Mi-a fost data pur si simplu. Dupa ce am fost prinsi, eu am fost dus in alt oras, nu stiu unde. Dupa o vreme, a aparut cardinalul Sebastian. M-a tot interogat in legatura cu munca de la Viciente si cu efortul meu de a salva padurile. N-am stiut de ce, pana cand un gardian mi-a oferit copia acelei parti din cea de a Noua Viziune. O luase de la unul din oamenii lui Sebastian, care se pare ca de-abia apucase sa o traduca. Se vorbeste in ea despre energia padurilor virgine.
– Si ce se spune? L-am intrebat.
A tacut. Dobson ne-a cerut din nou sa ne asezam si in acest scop ne-a condus spre un luminis, unde zacea doborat un copac mare. Locul era minunat. Vreo alti zece copaci enormi formau un cerc de vreo cincisprezece metri in diametru. Sub ei, sute de flori tropicale straluceau in cele mai frumoase culori pe care le vazuse vreodata si aveau un parfum incantator. Ne-am asezat.
Phil l-a privit pe Dobson. Acesta, la randul sau, s-a uitat la mine si la Sanchez si a spus:
– A Noua Viziune vorbeste despre cum se va schimba cultura omenirii in mileniul urmator, ca rezultat al evolutiei constiente si descrie un mod de viata cu totul diferit de cel actual. De exemplu, Manuscrisul prezice ca noi, oamenii, vom provoca in mod deliberat scaderea numarului populatiei, pentru a putea trai in cele mai frumoase si mai incarcate de energie locuri de pe Pamant. Cea ce este remarcabil este faptul ca in viitor vor exista mult mai multe astfel de locuri, pentru ca vom lasa padurile sa creasca si nu le vom mai taia, ele, in schimb creand energie. Conform celei de A Noua Viziuni, spre mijlocul mileniului urmator oamenii vor trai printre copaci vechi de cinci sute de ani, in gradini enorme si vor calatori rapid la distanta, spre zonele urbane, gratie unor incredibile minuni ale tehnologiei. Pana atunci, mijloacele de supravietuire – hrana, imbracamintea, transportul – vor fi complet automatizate si puse la dispozitia tuturor. Necesitatile noastre vor fi complet satisfacute, fara a mai fi nevoie de bani, dar nici nu vom mai fi exagerat de indulgenti cu cei lenesi. Ghidat de intuitie, fiecare va sti precis ce sa faca si cand sa actioneze si totul se va desfasura in mod armonios. Nimeni nu va consuma exagerat, pentru ca nu va mai avea dorinta de a poseda si de a-i controla pe altii in vederea asigurarii propriei securitati. In mileniul urmator viata va deveni cu totul altceva. Conform Manuscrisului, a continuat el, dorinta noastra de a urmari un scop va fi satisfacuta de aventura propriei noastre evolutii, de intelegerea intuitiilor si a desfasurarii propriului destin. A Noua Viziune descrie o lume in care fiecare va deveni mai atent la ceea ce i se intampla. Vom sti exact ce evenimente urmeaza sa se produca, indiferent unde, fie ca este vorba de o poteca intr-o padure in care bate vantul, fie despre un pod traversat de un camion. Va dati seama cat de pline de semnificatii vor fi atunci intalnirile dintre oameni? Ganditi-va cum se vor cunoaste doua persoane. Fiecare va observa campul energetic al celuilalt si vor fi date pe fata toate manipularile posibile, chiar din prima clipa. Lucrurile se vor limpezi foarte repede, iar cei doi isi vor spune totul si isi vor transmite mesajele, vor indeplini scopul mai inalt al intalnirii lor. Isi vor continua apoi calatoria individuala, dar vor fi fundamental schimbati. Vor vibra la un alt nivel, apoi vor veni in contact cu alti oameni, intr-un fel care nu fusese posibil inaintea acelei intamplari.

Pe masura ce energia noastra ajungea la el, Dobson era tot mai elocvent si mai inspirat in descrierea vietii care va urma. Ce spunea el parea foarte real. Nu ma indoiam ca descria un viitor foarte posibil. Stiam si ca de-a lungul istoriei multi vizionari au avut pentru o clipa revelatia acestei vieti – Marx, de exemplu – dar nu s-a gasit o cale pentru a indeplini aceasta utopie. Comunismul a deveni o tragedie.
Chiar cunoscand ceea ce dezvaluiau celelalte opt Viziuni, nu-mi imaginam cum va putea omenirea sa ajunga la inaltimea descrierii celei de A Noua Viziuni, gandindu-ma la comportamentul oamenilor, in general. CandDobson a tacut, mi-am facut cunoscuta ingrijorarea.
– Manuscrisul spune ca avem in noi o tendinta naturala de a cauta adevarul si aceasta ne va indrepta intr-acolo, mi-a raspuns Dobson, zambind. La un moment dat va surveni si intelegerea acestor lucruri. Poate ca ar trebui sa privim in mileniul urmator asa cum am facut-o cu cel prezent – atunci, in avion, daca-ti mai aduci aminte – adica retraind totul in aceasta viata.
Dobson le-a povestit pe scurt si celorlalti despre acest lucru, apoi a continuat:
– Ganditi-va cate s-au intamplat in acest mileniu. In timpul Evului Mediu s-a trait intr-o lume simpla, a binelui si a raului, aceste notiuni fiind definite de catre oamenii bisericii. In perioada Renasterii insa, omul a devenit liber. Si-a dat seama ca povestea privitoare la locul sau in Univers trebuie sa fie alta si a vrut sa cunoasca in intregime. Prin urmare, a pus stiinta sa descopere aceasta poveste, dar atunci cand efortul depus nu a dat rezultate imediate, a decis sa se domoleasca si sa transforme munca intr-o preocupare care a pus stapanire pe traiul zilnic, ne-a inrobit si a despuiat lumea de mister. De-abia acum vedem adevarul despre aceasta preocupare a noastra. Ne-am dat seama ca adevaratul motiv pentru care am trait cinci secole de acumulari materiale, de producere a celor necesare vietii, a fost acela de a pregati terenul pentru altceva, si anume pentru un mod de viata care sa reduca misterul in existenta noastra. De-abia acum am primit de la stiinta raspunsurile pe care le asteptam: omenirea se afla pe aceasta planeta pentru a evolua constient. A Noua Viziune spune ca pe masura ce vom invata sa evoluam si sa ne urmam calea, descoperind adevar dupa adevar, intreaga viata si cultura se vor transforma intr-un mod previzibil.
A tacut, dar nici unul dintre noi nu a spus nimic. Evident, fiecare dorea sa auda cat mai mult.
– Odata ce vom atinge masa critica, a continuat el, si Viziunile vor veni una dupa alta si vor fi cunoscute pe scara larga. Omenirea va trai un timp de introspectie intensa. Vom vedea cat este de superba si cata spiritualitate contine natura. Copacii, raurile sunt temple ale marii puteri, in fata carora trebuie sa ne plecam cu respect. Vom opri activitatile economice care ameninta aceste comori. Se vor gasi solutii alternative, pentru a rezolva problema poluarii, pentru ca unii oameni evoluati vor avea astfel de intuitii. Aceasta va fi o parte din prima mare schimbare care se va produce, a continuat, si care se va traduce printr-o migrare foarte ampla a oamenilor de la o ocupatie la alta, pentru ca fiecare va avea intuitia a ceea ce reprezinta de fapt si a scopului sau in viata. Multi vor descoperi ca nu si-au ales profesia potrivita si se vor orienta spre o alta, pentru a evolua. Manuscrisul spune ca in aceasta perioada oamenii isi vor schimba meseria de mai multe ori de-a lungul vietii. Urmatorul salt cultural va fi automatizarea productiei de bunuri. Pentru cei care o vor face – tehnicienii – acest lucru se va traduce prin nevoia de eficienta. Pe masura ce intuitiile lor vor fi mai limpezi, se va vedea ca automatizarea va crea timp liber pentru toata lumea si fiecare isi va urmari mai usor tinta. In acest timp, restul oamenilor isi vor urma inspiratia in meseriile alese si vor dori sa aiba mai mult timp liber. Vom descoperi ca adevarurile pe care trebuie sa le spunem si lucrurile pe care trebuie sa le facem sunt prea importante pentru a se potrivi cu cerintele obisnuite ale unei slujbe. Vom gasi cai de a micsora numarul orelor de munca, in scopul de a ne urmari adevarul. Doar cativa oameni vor mai continua sa lucreze cu norma intreaga. Aceasta tendinta va face ca aceia care au fost disponibilizati din cauza automatizarii sa-si gaseasca mai usor macar o slujba cu program redus.

–         Si banii? Am intrebat. Nu pot sa cred ca oamenii isi vor reduce de buna voie veniturile.
– Nici nu va fi nevoie de asta, a spus Dobson. Manuscrisul spune ca veniturile vor ramane constante, pentru ca vor fi platite viziunile pe care le ofera fiecare.
– Poftim?
Pur si simplu ma pufnea rasul.
– Manuscrisul spune ca pe masura ce vom sti mai multe despre dinamica energiei in univers – a continuat Dobson – vom vedea ce se intampla atunci cand daruim ceva. In momentul de fata, singura notiune spirituala legata de ideea de „a da” este ilustrata de conceptul limitat al bisericii.
S-a intors spre parintele Sanchez:
– Dupa cum stii, conceptul de „zeciuiala” din scriptura a fost interpretat cel mai adesea ca pe o obligatie de a ceda bisericii zece la suta din venituri, in ideea ca ceea ce am dat ni se va intoarce multiplicat. A Noua Viziune explica aceasta altfel: a darui reprezinta principiul universal prin care este sprijinita nu numai biserica, ci si oricine altcineva. Atunci cand daruim, primim inapoi, acest lucru facand parte din interactiunile energetice dinunivers. Sa nu uitati: cand proiectam energie spre cineva, se creeaza in noi un vid, care, atunci cand suntem conectati, se umple din nou. La fel lucreaza si banii. A Noua Viziune spune ca in momentul in care vom incepe sa daruim in mod constant, se va intoarce spre noi mult mai mult decat ceea ce dam. Darurile noastre ar trebuie sa se indrepte spre aceia care ne-au oferit adevaruri spirituale. Cand oamenii ajung la timp in viata noastra pentru a ne da raspunsurile de care avem nevoie, ar trebui sa le dam bani. Asa ne vom suplimenta veniturile si ne vom elibera de ocupatia care ne limiteaza evolutia. Cu cat se vor angaja mai multi in aceasta „economie spirituala”, cu atat vom incepe mai repede saltul spre cultura mileniului urmator. Vom ajunge sa ne deplasam de la evolutia pe care o obtinem prin alegerea corecta a profesiei, spre evolutia obtinuta prin aceste plati, in acelasi timp oferind fiecare dintre noi adevarul nostru celorlalti.
L-am privit pe Sanchez. Asculta foarte concentrat si fata sa radia.
– Da, s-a adresat el lui Dobson. Vad foarte limpede acest lucru. Daca vor participa cu totii, vor darui si vor primi in mod constant. Si in aceasta interactiune cu ceilalti, in acest schimb de informatii, fiecare isi va gasi locul sau, munca sa, o orientare economica cu totul noua. Oamenii pe care ii atingem, ne vor plati pentru asta. Acest lucru va permite ca suportul material al vietii sa se automatizeze, pentru ca vom fi prea ocupati cu propria noastra evolutie, pentru a mai actiona direct. Vom dori ca productia materiala sa se automatizeze si sa functioneze ca un instrument. S-ar crea, probabil, stocuri, dar aceasta situatie ne va da libertatea de a extinde aceasta epoca a informatiei. Insa lucrul cel mai important acum este sa intelegem incotro ne indreptam. Nu vom putea salva mediul, nu vom putea democratiza planeta si nu-i vom putea hrani pe saraci atata timp cat nu renuntam la teama de lipsuri, de saracie, la nevoia de a controla, atata timp cat nu daruim. Pana acum nu s-a putut face nimic, pentru ca nu cunosteamnici o alta varianta. Acum aceasta exista!
A privit spre Phil.
– Dar n-am avea nevoie de o sursa ieftina de energie?
– Fuziunea, supraconductibilitatea, inteligenta artificiala, a spus Phil. Tehnologia automatizarii nu e departe, acum, ca stim de ce o facem.
– Asa e, a spus Dobson. Cel mai important lucru este sa vedem adevarul pe care ni-l arata acest mod de viata. Venim pe aceasta planeta pentru a evolua, nu pentru a ne construi imperii personale. A-i plati pe altii pentru viziunile lor va fi primul pas spre transformare, apoi, pe masura ce economia se va automatiza, vor disparea si banii. Nu va mai fi nevoie de ei. Daca ne vom urma corect intuitia care ne calauzeste, vom lua numai ceea ce ne trebuie.
– Si – a intervenit Phil – vom intelege, in sfarsit, ca zonele virgine ale planetei trebuie sa fie pastrate si protejate, pentru ca ele reprezinta sursa unei incredibile energii.
Intreaga noastra atentie era atintita asupra lui si l-am vazut surprins si pe el de valul de entuziasm care-l cuprinsese.
– Eu nu am studiat toate Viziunile, a continuat el, intorcandu-se spre mine. De fapt, dupa ce gardianul m-a ajutat sa evadez, presupun canici nu as fi pastrat acest fragment, daca nu te-as fi intalnit mai inainte. Insa mi-am adus aminte ca tu spusesesi ca Manuscrisul este foarte important. Desi nu am citit celelalte copii, inteleg cat de important este sa mentinem echilibrul intre automatizare si dinamica energiei pe Pamant. Inca din copilarie, in centrul interesului meu, s-a aflat padurea si rolul pe care il are ea in ecosfera. A Noua Viziune spune ca pe masura ce specia umana va evolua din punct de vedere spiritual, populatia va scadea in mod deliberat, pana ce se va ajunge la un numar de locuitori pe care Pamantul sa-i poata sustine. Vom trai in mijlocul sistemelor energetice naturale ale planetei. Agricultura va fi automatizata. Acest lucru exclude plantele pe care dorim sa le energizam noi insine, pentru ca apoi sa le consumam. Copacii necesari pentru constructii se vor dezvolta in locuri amenajate special. Aceasta va permite arborilor seculari sa creasca, sa ajunga la maturitate si sa formeze paduri bogate inenergie. Mai tarziu, aceste paduri vor constitui regula si nu exceptia, iar oamenii vor trai in preajma acestei surse de energie. Ganditi-va in ce lume vom trai!

nu am citit celelalte copii, inteleg cat de important este sa mentinem echilibrul intre automatizare si dinamica energiei pe Pamant. Inca din copilarie, in centrul interesului meu, s-a aflat padurea si rolul pe care il are ea in ecosfera. A Noua Viziune spune ca pe masura ce specia umana va evolua din punct de vedere spiritual, populatia va scadea in mod deliberat, pana ce se va ajunge la un numar de locuitori pe care Pamantul sa-i poata sustine. Vom trai in mijlocul sistemelor energetice naturale ale planetei. Agricultura va fi automatizata. Acest lucru exclude plantele pe care dorim sa le energizam noi insine, pentru ca apoi sa le consumam. Copacii necesari pentru constructii se vor dezvolta in locuri amenajate special. Aceasta va permite arborilor seculari sa creasca, sa ajunga la maturitate si sa formeze paduri bogate in energie. Mai tarziu, aceste paduri vor constitui regula si nu exceptia, iar oamenii vor trai in preajma acestei surse de energie. Ganditi-va in ce lume vom trai!
– Asta ar trebui sa ridice nivelul energetic al tuturor, am observat eu.
– Sigur ca da, a spus Sanchez visator, ca si cum s-ar fi gandit de pe acum la rezultatele acelei cresteri de energie.
Asteptam cu totii sa vedem ce va urma.
– Acest lucru va grabi evolutia noastra, a continuat Sanchez. Cu cat vom fi mai repede pregatiti sa primim energia sa curga prin noi, cu atat universul va avea o reactie de raspuns, aducand in mod misterios in viata noastra oameni care sa ne lumineze calea.
A tacut din nou pe ganduri.
– De fiecare data cand urmam o intuitie si vreo intalnire misterioasa ne duce inainte, vibratia noastra creste. Mai departe, mai sus, a continuat el, vorbind ca pentru sine. Si daca acest lucru ar continua…
– Am atinge niveluri energetice tot mai inalte, a spus Dobson, incheind fraza.
– Da, a spus Sanchez. Asa e. Scuzati-ma o clipa.
Apoi s-a ridicat, a patruns cateva zeci de metri in padure si s-a asezat acolo singur.
– Ce mai spune a Noua Viziune? L-am intrebat pe Dobson.
– Nu stiu. Aici se incheie fragmentul pe care il avem. Vrei sa vezi?
I-am raspuns afirmativ, asa ca s-a dus repede la masina si a revenit cu un dosar de vreo douazeci de pagini batute la masina. Am citit textul, impresionat de modul in care Dobson si Phil prinsesera punctele esentiale. Cand am ajuns la ultima pagina, mi-am dat si eu seama ca A Noua Viziune nu se termina acolo. Textul se intrerupea in mijlocul unei idei. Tocmai se vorbea despre faptul ca transformarea planetei va crea o cultura total spiritualizata si va ridica fiintele umane la niveluri energetice tot mai inalte. Se sugera ca toate acestea vor duce la aparitia a altceva, care ramanea necunoscut, pentru ca fraza se intrerupea aici.
Dupa vreo ora, Sanchez s-a ridicat si a venit spre mine. In tot acest timp statusem si eu la marginea padurii, observand campurile energetice ale tufelor si florilor care cresteau acolo. Dobson si Phil stateau de vorba in spatele jeepului.
– Cred ca va trebui sa plecam spre Iquitos, a spus Sanchez.
– Si ce facem cu soldatii?
– Merita sa riscam. Mi-a aparut clar in fata ochilor faptul ca vom trece de ei in deplina siguranta, daca plecam in acest moment.
Am fost de acord cu el, asa ca le-am impartasit acest plan lui Phil si lui Dobson. Amandoi au sprijinit ideea, apoi Dobson a adaugat:
– Si noi vorbeam tot de asta. Cred ca ne vom duce direct la ruinele Celestina. Poate ca vom salva ceea ce nu cunoastem din cea de A Noua Viziune.
Ne-am despartit si am pornit-o din nou spre sud.

– La ce te gandesti? Am intrebat dupa o lunga tacere.
Parintele Sanchez a franat si s-a intors spre mine.
– La cardinalul Sebastian si la ce ai spus tu, ca nu va mai lupta impotriva Manuscrisului daca acesta ii va fi mai clar.
Exact in momentul in care parintele Sanchez facea aceasta afirmatie, mintea mea a inceput sa vizualizeze o confruntare reala cu Sebastian. Se facea ca acesta statea undeva, privind la noi de sus. Avea puterea de a distruge A Noua Viziune si noi ne straduiam sa-l convingem s-o inteleaga, inainte de a fi prea tarziu.
Sanchez mi-a zambit.
– Ce avea in fata ochilor? M-a intrebat.
– Ma gandeam la Sebastian.
– Si ce se intampla?
– Aveam imaginea clara a unei confruntari cu Sebastian. Era pe cale de a distruge ultima Viziune. Noi doi ne straduiam sa-l facem sa se razgandeasca.
Sanchez a oftat.
– Cred ca raspandirea ultimei Viziuni va depinde de noi.
Stomacul mi s-a strans.
– Ce-ar fi mai bine sa-i spunem?
– Nu stiu. Trebuie sa-l convingem sa vada lucrurile in mod pozitiv, sa inteleaga ca Manuscrisul, ca intreg, nu neaga, ci aduce lumina asupra adevarului bisericii. Sunt sigur ca ultima parte a Viziunii A Noua face exact acest lucru.

Am calatorit inca o ora in liniste, fara a mai intalni pe nimeni pe drum. Gandurile imi rataceau spre toate intamplarile pe care le traisem de cand am venit in Peru. Stiam ca Viziunile Manuscrisului au trezit in mine o noua constiinta. Eram mai atent la modul misterios in care se desfasura viata mea, revelat de Prima Viziune. Stiam ca omenirea va simti acest mister, pentru ca era pe cale de a construi o noua perspectiva asupra lumii, descrisa in cea de A Doua Viziune. A Treia si A Patra mi-au spus ca Universul, in sine, nu este decat un vast sistem energetic si ca lupta dintre oameni e doar ocale mai scurta si o manipulare in scopul obtinerii acestei energii. A Cincea Viziune a revelat faptul ca putem inceta sa mai avem aceste conflicte daca primim energie de la o sursa superioara. Pentru mine acest lucru devenise practic un obicei. A Sasea Viziune a aratat ca se va termina cu jocul nostru repetat in permanenta, pentru ca vom gasi propriul adevar. Acest lucru il mai aveaminca viu in minte. A Saptea a pus in miscare adevarata evolutie a fiintelor, prin intrebari, intuitii, raspunsuri. A ramane pe aceastacale magica era chiar secretul fericirii. A Opta Viziune, aratand cum trebuie sa intram in relatie cu altii pentru a scoate la lumina ce e mai bun din ei, reprezinta cheia continuitatii functionarii acestuimister si a primirii tuturor raspunsurilor. Toate acestea cristalizasera in mine o constiinta pe care o simteam prin faptul ca eram mai atent la toate evenimentele. Mai ramasese ultima Viziune, care trebuia sa ne spuna incotro ne poarta evolutia noastra. Aflasem ceva in legatura cu asta. Restul insa…
Parintele Sanchez a tras camionul pe dreapta.
– Ne aflam la patru kilometri de misiunea cardinalului Sebastian, a spus el. Cred ca trebuie sa stam de vorba.
– Bine.
– Nu stiu la ce ne putem astepta, dar presupun ca ar trebui sa vedem la fata locului ce se va intampla.
– Cat de mare e misiunea?
– Mare. S-a tot dezvoltat in ultimii douazeci de ani. El a ales acest loc, spunand ca era nevoie sa fie crestinati niste indieni care inainte nu prea fusesera bagati in seama. Acum vin aici studenti din toata tara. Sebastian are indatoriri administrative in ierarhia bisericeasca de la Lima, dar acest proiect ii este cel mai drag. Este devotat in intregime acestei misiuni.
M-a privit in ochi.
– Te rog sa fii atent. Poate ca va veni o vreme cand va trebui sa ne ajutam unul pe altul.
Sanchez a demarat apoi si am plecat mai departe. Timp de cateva minute am mers in tacere, apoi am trecut pe langa doua jeepuri militare trase pe dreapta. Soldatii care se invarteau in jurul lor ne-au privit cand am trecut.
– Ei bine, a spus parintele Sanchez, acum stiu ca suntem aici.
Dupa inca un kilometru, intram pe poarta misiunii, care era mare si impresionanta, construita din fier forjat. Desi era deschisa, intrarea era pazita de patru soldati, care ne-au facut semn sa oprim. Unul dintre ei a transmis ceva intr-un emitator.
Sanchez i-a zambit soldatului care se apropiase.
– Sunt parintele Sanchez si am venit sa-l vad pe cardinalul Sebastian.
Soldatul s-a uitat cu atentie la el, apoi la mine si s-a intors spre cel cu emitatorul. Au schimbat cateva cuvinte fara sa-si ia ochii de la noi. Dupa cateva minute, soldatul a revenit si ne-a cerut sa-l urmam.
Jeepul militar ne-a condus cateva sute de metri pe alee, apoi am intrat in misiunea propriu-zisa. Biserica era cladita din blocuri de piatra masiva, cioplita si fasonata si cred ca putea gazdui cam o mie de oameni. Pe amandoua partile ei se gaseau doua cladiri care aratau ca niste scoli, avand fiecare cate doua etaje.
– Impresionant loc, am observat.
– Da, dar unde sunt oamenii? A intrebat Sanchez.
Vazusem si eu ca aleile si curtea erau pustii.
– Sebastian conduce o scoala frumoasa aici. Unde ii sunt studentii?
Soldatii ne-au condus spre intrarea in biserica si ne-au cerut politicos, dar ferm, sa-i urmam inauntru. Urcand scarile de beton, am vazut cateva camioane parcate in spatele unei cladiri alaturate. Treizeci sau patruzeci de soldati stateau in jurul lor, in repaus. Odata ajunsi inauntru, am fost condusi prin altar si ni s-a cerut sa intram intr-o camaruta. Acolo am fost perchezitionati foarte minutios si ni s-a spus sa asteptam. Soldatii au iesit, incuind usa dupa ei.
– Unde e biroul lui Sebastian? Am intrebat.

–         Mai departe, in spatele bisericii, mi-a raspuns Sanchez.
Usa s-a deschis brusc. Inconjurat de soldati, si-a facut aparitia Sebastian. Era un barbat inalt, tinuta ii era dreapta si mandra.
– Ce cauti aici? L-a intrebat el pe Sanchez.
– Am venit sa vorbesc cu tine.
– Despre ce?
– Despre A Noua Viziune a Manuscrisului.
– Nu avem despre ce vorbi. Nu va fi gasita niciodata.
– Stim ca tu ai gasit-o deja.
Ochii lui Sebastian s-au dilatat.
– Nu voi ingadui ca aceasta Viziune sa fie raspandita, a spus el. Nu descrie adevarul.
– De unde stii ca nu e adevarul? A intrebat Sanchez. S-ar putea sa te inseli. Lasa-ma sa o citesc si eu.
Fata lui Sebastian s-a imblanzit. L-a privit pe Sanchez.
– Pe vremuri aveai incredere in judecata mea in astfel de probleme, a spus el.
– Stiu, ai fost mentorul meu, sursa mea de inspiratie. Misiunea ridicata de mine a fost o copie a misiunii tale.
– M-ai respectat pana in momentul aparitiei acestui Manuscris, a spus Sebastian. Nu-ti dai seama cat de mult ne-a dezbinat? Eu am incercat sa te las sa mergi pe drumul tau. Te-am lasat in pace si atunci cand am aflat ca raspandesti viziunile si le explici tuturor. Dar nu voi permite ca acest document sa distruga tot ce a cladit biserica.
Un soldat a venit in spatele lui Sebastian si i-a cerut o intrevedere. Sebastian l-a privit din nou pe Sanchez, apoi s-a indreptat spre capatul coridorului. Il puteam vedea, dar nu auzeam conversatia. Mesajul primit l-a alarmat vizibil peSebastian . A plecat, insotit de soldatii cu care venise, in afara de unul, care a ramas la usa noastra. Acesta s-a sprijinit de perete, cu o figura ingrijorata. Avea in jur de douazeci de ani.
– Ce s-a intamplat? l-a intrebat Sanchez.
Soldatul a dat doar din cap.
– E ceva cu Manuscrisul, cu a Noua Viziune?
Fata soldatului a aratat surpriza.
– Ce stiti despre A Noua Viziune? A intrebat el, timid.
– Am venit aici sa o salvam, a spus Sanchez.
– Si eu vreau sa fie salvata, a spus soldatul.
– Ai citit-o? Am intrebat.
– Nu, a raspuns tanarul. Dar am auzit despre ea. Trezeste religia noastra la viata.
Din spatele bisericii s-a auzit zgomot de arme.
– Ce se intampla? A intrebat Sanchez.
Soldatul a ramas nemiscat.
Sanchez i-a intins usor bratul si i-a soptit:
– Ajuta-ne!
Tanarul a iesit, s-a uitat pe coridor, apoi a spus:
– Cineva a patruns in biserica si a furat o copie a celei de A Noua Viziuni. Se pare ca se mai afla inca aici.
Deodata, s-au auzit mai multe impuscaturi.
– Trebuie sa incercam sa-l ajutam, i-a spus Sanchez soldatului. Facem asta pentru intreaga omenire!
Soldatul a dat din cap si a spus ca ar trebui sa plecam de acolo, sa mergem intr-un alt loc din biserica, unde am putea fi mai feriti si acolo ne-ar veni poate o idee cum sa venim in ajutorul urmaritilor. Ne-a condus pe coridor, apoi am urcat cateva trepte spre un alt culoar, mai larg, care se intindea pe toata lungimea bisericii.
– Biroul lui Sebastian e sub noi, mai jos cu doua etaje, a spus tanarul.
Am auzit oameni alergand pe coridor. Pareau ca se indreapta spre noi. Sanchez si soldatul erau inaintea mea. La un moment dat au intrat intr-o camera, la dreapta. Mi-am dat seama ca nu am timp sa ajung si eu acolo, asa ca am intrat in alta incapere si am inchis usa.
Ma aflam intr-o sala de clasa. Banci, tabla, catedra… Dulapul era deschis si plin cu haine vechi. M-am ascuns cat am putut de bine, desi era clar ca daca ar fi venit cineva si ar fi cautat acolo, m-ar fi gasit imediat. Am incercat sa nu ma misc, sa nu fac zgomot. Usa clasei s-a deschis cu un scartait si am auzit cativa oameni intrand. Unul a venit spre dulap, apoi s-a intors in alta parte. Vorbeau toti tare, in spaniola. Apoi, dintr-o data, s-a lasat linistea. Nici o miscare.
Am asteptat vreo zece minute pana cand sa deschid usor usa dulapului si sa privesc afara. Incaperea era goala. M-am dus pana la usa. Parea ca nici afara nu e nimeni. Am alergat spre camera in care intrasera mai devreme Sanchez si soldatul. Spre surprinderea mea, ceea ce crezusem ca este o incapere era de fapt un hol. Am ascultat cu atentie, dar n-am auzit nimic. M-am sprijinit de un perete, frica provocandu-mi un nod in stomac. L-am chemat in soapta peSanchez. Nici un raspuns. Eram sigur. M-am simtit de-a dreptul ametit de teama.
Am respirat adanc, incercand sa raman calm si atent si sa-mi refac energia. M-am luptat cateva minute bune, pana cand culorile si formele acelui loc au aparut mai expresive. Am incercat sa traiesc o stare de iubire. In cele din urma m-am simtit mai bine si m-am gandit din nou laSebastian. Daca acesta se afla in biroul lui, Sanchez trebuie ca s-a dus acolo.

In fata, holul dadea spre niste scari, asa ca am coborat la etajul unu. Inainte de a intra pe coridor, am privit cu atentie: nu era nimeni. Am pornit, fara sa stiu unde anume vroiam sa ma duc.
Am auzit apoi vocea lui Sanchez, care venea dintr-o incapere exact in fata mea. Usa era intredeschisa. S-a auzit si vocea puternica a lui Sebastian. M-am apropiat de usa. Aceasta s-a deschis brusc, si m-am pomenit cu un soldat care avea arma ridicata spre mine si care m-a tarat inauntru si m-a lipit de un perete. Sanchez m-a privit si si-a pus o mana pe piept. Sebastian a dat din cap, dezgustat. Pe tanarul care ne ajutase nu l-am mai vazut.
Stiam ca gestul lui Sanchez trebuie sa insemne ceva, dar tot ce imi venea in minte era ca are nevoie de energie. M-am concentrat asupra figurii lui, incercand sa percep fiinta lui profunda. Campul sau energetic a crescut.
– Nu poti sa opresti adevarul, a spus Sanchez. Oamenii au dreptul sa stie.
Sebastian il privea condescendent.
– Aceste viziuni violeaza scripturile. Nu pot fi adevarate.
– Contrazic scripturile, sau ne explica doar ce inseamna ele?
– Noi stim ce inseamna scripturile, a spus Sebastian. Stim asta de secole. Ai uitat ce ai invatat in anii de studiu?
– Nu, a spus Sanchez. Dar stiu ca Viziunile extind spiritualitatea. Ele…
– Si cine spune asta? A strigat Sebastian. Cine a scris acest Manuscris? Vreun pagan mayas, care a invatat aramaica cine stie unde? Ce stiau acesti oameni? Credeau in locuri magice, in energii misterioase. Erau niste primitivi. Ruinele unde s-a gasit A Noua Viziune se numesc Templele Celestina, Templele Ceresti. Ce-ar putea sti aceasta cultura despre ceruri? A supravietuit cultura lor? A continuat el. Nu. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu mayasii. Au disparut fara urma. Si tu vrei sa credem in Manuscris! Acesta vrea sa spuna ca oamenii controleaza totul si ca pot schimba lumea. Nu-i asa! Dumnezeu conduce lumea. Singurul lucru pe care oamenii il au de facut este sa accepte invatatura scripturilor, sa o urmeze si sa-si castige astfel mantuirea.
– Dar gandeste-te, a replicat Sanchez, ce inseamna cu adevarat respectarea scripturilor si mantuirea? Cum se realizeaza acestea? Manuscrisul descrie punct cu punct acest proces al spiritualizarii noastre, al salvarii, asa cum este el simtit si perceput… Nu cumva chiar A Opta si A Noua Viziune ne spun ce se va intampla daca vom respecta cu totii ceea ce scrie acolo?
Sebastian a dat din cap si s-a intors, facand cativa pasi. S-a indreptat apoi din nou spre Sanchez si l-a privit intens.
– Tu nu ai vazut A Noua Viziune.
– Ba da, o parte din ea.
– Cum asa?
– Mi s-a vorbit de ea inainte sa vin aici. Am citit o alta parte acum cateva minute.
– Ceee? Cum asa?
Sanchez s-a dus mai aproape de batran.
– Sebastian, oamenii de pretutindeni vor sa li se arate aceasta ultima Viziune. Ea le va pune intr-o alta lumina pe celelalte. Ne arata destinul, ne spune ce este, de fapt, constiinta spirituala!
– Stiu ce este spiritualitatea, Sanchez!
– Chiar asa? Eu cred ca nu. Am petrecut secole intregi vorbind despre ea, descriind-o, exersand credinta noastra in ea. Dar intotdeauna am vazut in aceasta legatura un lucru abstract, in care am crezut doar cu mintea. Si mereu am alungat-o, de parca ne-ar fi facut un rau si nu un bine. Manuscrisul descrie inspiratia care ne este daruita atunci cand iubim cu adevarat si cand viata noastra se indreapta spre adevar, cand evoluam.
– Evoluam!? Nu te auzi, Sanchez? Mereu ai luptat impotriva influentei ideii de evolutie a omului. Ce s-a intamplat cu tine?
Sanchez s-a concentrat si a raspuns:
– Da, am luptat impotriva teoriei evolutioniste, ca inlocuitor al lui Dumnezeu, ca mod de a explica Universul, fara a-l include pe Dumnezeu. Acum vad ca adevarul reprezinta o sinteza a viziunilor stiintifice si religioase. Aceasta evolutie este calea pe care Dumnezeu a creat-o si pe care continua sa o creeze.
– Dar nu exista evolutie! A protestat Sebastian. Dumnezeu a creat aceasta lume. Punct!
Sanchez s-a intors spre mine, dar nu-mi venea nici o idee.
– Sebastian, a continuat el, Manuscrisul descrie cum generatiile care s-au succedat au progresat in procesul intelegerii, au evoluat spre spiritualitate si vibratii mult mai inalte. Fiecare generatie inglobeaza tot mai multa energie si acumuleaza deci mai mult adevar, lasand aceasta mostenire generatiei urmatoare, care o va duce mai departe.

–         E lipsit de sens, a spus Sebastian. Exista o singura cale de a creste spiritualitatea si aceea este urmarea pildelor din Scriptura.
– Exact! A exclamat Sanchez. Dar intreb din nou: ce sunt pildele? Nu cumva scripturile povestesc despre niste oameni care au invatat sa primeasca energia si vointa lui Dumnezeu in sinele lor? Nu asa au condus vechii profeti poporul din Vechiul Testament? Nu e aceasta receptivitate la energia lui Dumnezeu cea care culmineaza cu viata fiului dulgherului, prelungirea prin care – spunem noi – insusi Dumnezeu a coborat pe Pamant? Nu cumva povestea NouluiTestament este cea a unor oameni incarcati cu o energie care-i transforma? Nu a spus chiar Iisus ca ceea ce a facut el putem face si noi, ba chiar mai mult decat atat? Noi n-am luat niciodata in serios aceasta idee, cel putin pana acum. De-abia acum avem o strafulgerare legata de ceea ce a vrut sa spuna Iisus, spre ce ne indrepta el. manuscrisul clarifica toate aceste lucruri! Spune cum se pot realiza ele!
Sebastian privea spre un perete, rosu de furie. In momentul de tacere care a urmat, un ofiter superior a navalit in camera si l-a anuntat ca au fost vazuti intrusii.
– Iata-i! A strigat el, aratand spre geam. Se poate vedea si de aici!
La trei, patru sute de metri se puteau vedea doua siluete care alergau pe camp, spre padure. La liziera acesteia, cativa soldati pareau gata sa deschida focul.
Ofiterul se uita la Sebastian, cu aparatul de emisie-receptie pregatit.
– Daca reusesc sa intre in padure, a spus el, va fi foarte greu sa-i mai gasim. Cer permisiunea sa deschid focul.
Deodata, i-am recunoscut pe cei care alergau.
– Wil si Julia! Am strigat.
Sanchez s-a apropiat de Sebastian.
– Pentru numele lui Dumnezeu, te rog sa nu comiti o crima!
Ofiterul a insistat:
– Eminenta voastra, daca doriti ca Manuscrisul sa fie oprit, trebuie sa dau ordinul chiar in acest moment!
Inghetasem.
– Parinte, ai incredere in mine, a spus Sanchez. Manuscrisul nu va distruge ceea ce ai cladit, nu va submina ceea ce reprezinti. Nu se poate sa-i omori pe acesti oameni!
Sebastian a dat din cap.
– Sa am incredere in tine…
S-a asezat apoi la birou si a privit spre ofiter.
– Nu trageti. Spuneti trupelor sa-i prinda vii.
Ofiterul a salutat si a iesit din camera. Sanchez a spus:
– Multumesc. Ai facut ceea ce trebuia.
– Da, pentru a nu ucide, a spus Sebastian. Dar nu ma voi razgandi. Acest Manuscris este un blestem. Submineaza structurile de baza ale autoritatii noastre. Indeamna oamenii sa creada ca ei insisi se afla la carma destinului lor spiritual. Submineaza disciplina, care calauzeste oamenii spre biserica, si astfel nu vor mai putea fi salvati in ziua judecatii de apoi.
S-a incruntat spre Sanchez si a continuat:
– In acest moment, mii de soldati se indreapta spre acel loc. Ceea ce veti face tu sau altii nu va mai avea nici o importanta. A Noua Viziune nu va parasi niciodata aceasta misiune si nici aceasta tara.

Pe cand ne grabeam sa plecam din acel loc, am auzit apropiindu-se zeci de camioane.
– De ce ne-a lasat sa plecam? Am intrebat.
– Crede ca nu mai conteaza, a spus Sanchez, pentru ca oricum nu mai putem face nimic. Nu stiu ce sa cred. Iti dai seama ca nu l-am convins, mi-a spus el, privindu-ma in ochi.
Si eu eram la fel de derutat. Ce insemnau toate acestea? Poate ca ne-am aflat acolo nu pentru a-l convinge pe Sebastian – cum crezusem noi – ci pentru a amana desfasurarea evenimentelor.
Am privit spre Sanchez. Era concentrat asupra volanului si a drumului, scrutand tufisurile in cautarea lui Wil si a Juliei. Ne hotarasem mai devreme sa pornim in directia in care i-am vazut alergand, dar pana acum, nimic. Mintea imi zbura repede spre ruinele Celestina. Imi inchipuiam cum trebuie sa arate: tot felul de excavatii, corturi, tabara arheologica si, pe fundal, structuri piramidale masive.
– S-ar parea ca nu se afla in aceasta padure, a spus Sanchez. Probabil ca au avut o masina. Trebuie sa ne decidem ce vom face mai departe.
– Cred ca ar trebui sa mergem la ruine, am spus.
M-a privit.
– Si eu cred la fel. Nu avem unde in alta parte.
A intors masina si am pornit pe un drum spre vest.
– Povesteste-mi despre ruine, am spus.
– Apartin unor culturi diferite, asa cum a spus si Julia. Prima, cea mayasa, a construit aici o asezare mai saracacioasa, templele lor principale aflandu-se departe, in nord, in peninsula Jucatan. Toate semnele civilizatiei lor au disparut in mod misterios in jurul anului 600 d. Hr., fara nici o explicatie. Incasii au dezvoltat mai apoi, pe acelasi loc, o alta asezare.

–         Ce crezi ca s-a intamplat cu mayasii?
Sanchez m-a privit lung.
– Nu stiu.
Am mai mers cateva minute in liniste si, deodata, mi-am adus aminte ca Sanchez ii spusese lui Sebastian ca citise ceva in plus din cea de A Noua Viziune.
– Cum ai reusit sa gasesti ultima parte a celei de A Noua Viziuni? L-am intrebat.
– Tanarul soldat care ne-a ajutat stia unde a fost ascunsa. Dupa ce ne-am despartit, am intrat intr-o incapere si mi-a aratat acel fragment. Avea cateva idei in plus fata de ceea ce ne spusesera deja Phil si Dobson si astfel m-am putut folosi de niste atuuri in discutia cu Sebastian.
– Ce anume spunea?
– Ca Manuscrisul va aduce lumina asupra multor religii si le va ajuta sa-si implineasca promisiunile. Toate religiile – scria acolo – vorbesc despre felul in care oamenii pot stabili o relatie cu o putere superioara lor. Toate religiile vorbesc despre perceperea lui Dumnezeu inlauntrul nostru, aceasta percepere implinindu-se si facandu-ne sa simtim ca fiinta noastra este mult mai complexa. Invataturile religiilor au fost viciate in momentul in care reprezentantii lor si-au arogat dreptul de a impune oamenilor vointa lui Dumnezeu, in loc sa le arate cum sa-L gaseasca in ei insisi. Manuscrisul spune ca uneori, de-a lungul istoriei, vor exista cazuri izolate cand cate un individ va reusi sa intrevada cum se poate face conectarea la sursa de energie care este Dumnezeu, devenind astfel un exemplu ca aceasta conectare este posibila. Nu asta a facut Iisus? A intrebat Sanchez, privindu-ma semnificativ. Nu si-a amplificat el energia si vibratia pana cand a devenit suficient de usor ca sa…?
Sanchez si-a sfarsit intrebarea acolo, lasand-o neterminata si adancindu-se in ganduri.
– La ce te gandesti? L-am intrebat.
Ma privea incurcat.
– Nu stiu. Copia soldatului se termina exact asa. Spunea ca acel om va lumina o cale pe care intreaga suflare omeneasca va trebui sa o urmeze. Dar nu spunea unde duce aceasta cale.
Apoi, un sfert de ora am calatorit in tacere. Incercam sa primesc indicii despre ce va urma, dar nu puteam sa ma gandesc la nimic. Ma chinuiam prea mult fara nici un rezultat.
– Iata si ruinele, a spus Sanchez.
In fata noastra, printre copacii de pe partea stanga a drumului, am putut vedea trei sau patru piramide mari. Am tras pe dreapta si ne-am apropiat de ele. Erau construite din pietre taiate si asezate la o distanta egala una de alta, de vreo saizeci de metri. Intre ele se aflau alei pavate. Erau si cateva sapaturi arheologice, chiar la baza piramidelor.
– Priveste acolo! Mi-a spus Sanchez, aratand spre cea mai indepartata.
O silueta gigantica sedea in fata mormantului. Apropiindu-ma, am remarcat ca nivelul meu energetic crestea mereu si cand am ajuns in centru suprafetei pavate m-am simtit incredibil de „plin”. L-am privit pe Sanchez si el a tacut, ridicand doar din sprancene. Am recunoscut si persoana care statea acolo: era Julia. Sedea pe joc, cu picioarele incrucisate, avand in poala cateva hartii.
– Julia! A strigat Sanchez.
Ea s-a intors, apoi s-a ridicat, avand o figura radioasa.
– Unde e Wil? Am intrebat.
Julia a aratat spre dreapta. Acolo, la vreo saptezeci de metri, era Wil. Parea ca straluceste in lumina palida a apusului.
– Ce face? Am intrebat din nou.
– Citeste A Noua Viziune, a spus Julia, intinzandu-ne teancul de hartii.
Sanchez i-a povestit ca avusesem si noi o parte din text, cea cere prevedea ca lumea se va transforma printr-o evolutie constienta.
– Dar unde ne va duce aceasta evolutie? A intrebat-o el.
Julia nu a raspuns. A ramas doar cu hartiile in mana intinsa, asteptand parca sa-i citim gandurile.
– Ce e? Am intrebat.
Sanchez mi-a intins bratul. Privirea lui ma indemna sa raman atent si sa astept.
– A Noua Viziune dezvaluie destinul nostru ultim, a spus Julia. Face ca totul sa fie foarte limpede. Spune din nou ca omul reprezinta o culme a evolutiei. Vorbeste despre materie, care a pornit de la o forma simpla, pentru a deveni apoi din ce in ce mai complexa, adaugand elemente noi, specii noi, cu niveluri de vibratie tot mai inalte. Cand au aparut oamenii primitivi, evolutia a continuat inconstient, prin cuceriri si lupte, prin adjudecarea energiei altora si inaintarea pas cu pas, prin pierderea energiei in favoarea altora. Acest conflict fizic a durat pana cand a fost inventata democratia, un sistem care nu a incheiat lupta, ci a transpus-o de la nivelul fizic la cel mintal. Acum, a continuat Julia, se constientizeaza tot acest proces. Putem vedea ca de-a lungul istoriei ne-am pregatit sa intelegem aceasta evolutie constienta. Acum ne putem mari nivelul energetic si putem trai coincidentele in mod constient. Acest lucru grabeste evolutia, inaltand si mai mult vibratia noastra.

A ezitat o clipa, privindu-ne pe rand, apoi a repetat:
– Destinul nostru este sa continuam sa ne marim nivelul energetic. Pe masura ce el va fi tot mai inalt, nivelul de vibratie al atomilor trupului se va schimba, fiind unul superior.
A tacut din nou.
– Ce inseamna asta? Am intrebat.
– Inseamna ca devenim mai usori, mai puri din punct de vedere spiritual, a spus ea.
M-am intors spre Sanchez. Era concentrat cu totul asupra Juliei.
– A Noua Viziune, a continuat ea, spune ca daca noi, oamenii, ne vom creste nivelul energetic, va incepe sa se intample ceva uimitor. Grupuri intregi de oameni ajunsi la un nivel vor deveni dintr-o data invizibili pentru cei care vibreaza la un nivel mai scazut. Acestora din urma li se va parea ca au disparut, pur si simplu, dar cei „disparuti” vor fi tot acolo, doar ca se vor simti mult, mult mai usori.
Pe masura ce vorbea, figura si trupul ei se schimbau, luand aspectul campului ei energetic. Trasaturile ii erau clare si distincte, dar in fata ochilor nu mai vedeam carnea. Parea sa fie facuta toata din lumina, stralucind din interior.
M-am intors spre Sanchez. Era la fel. Spre uimirea mea, totul in jur era la fel: piramidele, piatra de sub picioarele noastre, padurea, mainile mele! Frumusetea pe care o puteam percepe era mai presus de tot ce vazusem vreodata.
– Cand oamenii isi vor ridica nivelul de vibratie pana la un punct in care ceilalti nu-i vor mai vedea, a continuat Julia, acela va fi semnalul ca e momentul sa trecem granita dintre aceasta viata si lumea cealalta, din care am venit si in care ne intoarcem dupa moarte. Aceasta trecere constienta ne-a fost aratata de Iisus. El s-a deschis energiei divine, pana cand a devenit atat de usor, incat a putut merge pe apa. El a transcens moartea, chiar aici, pe Pamant, si a fost primul care a trecut dincolo, extinzand lumea fizica spre cea spirituala. Viata Lui demonstreaza clar cum se poate face acest lucru, si daca ne conectam la sursa, vom face si noi acelasi lucru, pas cu pas. Fiecare, in felul sau, va vibra la nivelul care il va purta spre Paradis.
Am observat ca Wil venea incet spre noi. Miscarea lui era neobisnuit de gratioasa, parea mai degraba o alunecare.
– Viziunea spune, a continuat Julia, ca majoritatea oamenilor vor atinge acest stadiu in mileniul al treilea, in grupuri care au un nivel de vibratie apropiat. In istorie se cunosc cazuri de popoare care au atins deja acest nivel. Conform celei de A Noua Viziuni, mayasii au trecut cu totii „dincolo”, in acelasi moment.
Julia s-a oprit brusc. Din spatele nostru se auzeau soapte in spaniola. Zeci de soldati au intrat printre ruine. Spre surprinderea mea, nu simteam nici un fel de teama. Soldatii pareau ca ne cauta, dar, ciudat, nu veneau spre noi.
– Nu ne pot vedea! A strigat Sanchez. Vibratia noastra este prea inalta!
Am privit din nou spre soldati. Avea dreptate. Treceau pe langa noi, ignorandu-ne total.
Deodata am auzit dinspre piramida din stanga niste strigate, in spaniola. Soldatii de langa noi au alergat acolo.
M-am straduit sa vad ce se intampla. Un alt grup de soldati iesea din padure, tarand doi barbati: Dobson si Phil. Privelistea capturarii lor m-a ingrozit si am simtit cum nivelul energetic mi se prabusea. I-am privit si peSanchez si pe Julia. Amandoi erau atenti la aceeasi scena si erau la fel de afectati.
– Stati! A strigat Wil. Nu va pierdeti energia!
Mai degraba i-am simtit cuvintele, decat le-am auzit. Erau de-abia soptite.
Wil venea spre noi. Parea sa ne mai spuna si altceva, dar nu am inteles nimic. Mi-am dat seama ca nu ma mai puteam concentra. Imaginea lui devenea neclara, distorsionata. Privindu-l, fara sa-mi vina sa cred ceea ce vedeam, a disparut cu totul.
Julia s-a intors catre Sanchez si catre mine. Si nivelul ei energetic parea sa scada, dar acest lucru nu o dezamagea, ci dimpotriva, venea sa clarifice totul.
– Nu ne-am putut mentine vibratia, a spus ea. Teama duce la scaderea drastica a nivelului energetic.
A privit spre locul unde Wil disparuse din fata ochilor nostri.
– A Noua Viziune spune ca unii oameni vor trece sporadic granita, dar exodul nu se va intampla pana cand nu ne vom infrange teama, pana cand nu vom invata sa ne mentinem nivelul energetic in fata oricarei situatii.

Agitatia ei crestea.
– Vedeti ca noi nu putem face inca asta, insa rolul celei de A Noua Viziuni este de a ne intari increderea. Ea este Viziunea prin care aflam incotro ne indreptam. Toate celelalte nu fac decat sa creeze imaginea unei lumi pline de frumusete si de energie, in care noi ne putem conecta la aceasta energie. Cu cat percepem mai mult frumusetea, cu atat evoluam mai mult. Cu cat evoluam mai mult, cu atat vibram mai sus. A Noua Viziune arata ca, in cele din urma, perceptia si vibratia noastra ne vor deschide spre un Paradis care se afla deja in fata noastra. Doar ca nu-l putem vedea inca. De cate ori ne vom indoi de calea noastra sau vom pierde integrarea in acest proces, trebuie sa nu uitam spre ce anume ne indreptam, de ce existam, de ce ne este data viata. Raiul pe Pamant, pentru asta suntem noi aici. Acum stim cum se poate dobandi… cum se va dobandi…
A tacut o clipa.
– A Noua Viziune mentioneaza si existenta unei a Zecea. Cred ca aceasta dezvaluie…
Inainte de a-si termina vorba, o rafala de mitraliera a zgariat pietrele de la picioarele noastre. Ne-am aruncat la pamant, cu mainile ridicate deasupra capului. Nici unul dintre noi nu a scos o vorba cat timp soldatii ne-au perchezitionat, ne-au confiscat actele si ne-au tarat pe fiecare in directii diferite.

Primele saptamani dupa capturarea mea au trecut intr-o teroare continua. Nivelul meu energetic scadea mereu, dupa fiecare interogatoriu, dupa fiecare amenintare.
Jucam rolul turistului distrat si pretindeam ca habar n-am de nimic. Pana la urma, chiar era adevarat: nu aveam idee cine altcineva ar mai fi putut avea copii dupa Manuscris, sau cat de raspandit devenise documentul. Incet, incet, tactica mea a inceput sa-si arate roadele. Soldatii pareau sa se fi saturat de mine, si pana la urma m-au dat pe mana autoritatilor civile, care avea un cu totul alt mod de abordare.
Acestia au incercat sa ma convinga ca excursia mea in Peru a fost de la bun inceput o prostie, pentru ca Manuscrisul acesta nici nu exista cu adevarat. Viziunile fusesera inventate de un grup de preoti rebeli. Fusesem indus in eroare – imi spuneau ei – iar eu ii lasam sa vorbeasca. Dupa o vreme, conversatia a devenit aproape cordiala. Toti au inceput sa ma trateze ca pe victima nevinovata a unui complot, ca pe yankeul aventurier care vazuse prea multe filme de actiune si acum se pierduse intr-o tara straina.
Si pentru ca energia imi era atat de scazuta, eram foarte vulnerabil in fata acestei spalari de creier, pana cand, dupa un timp am fost transferat de la unitatea militara unde fusesem retinut, la o inchisoare guvernamentala, in apropierea aeroportului din Lima, unde era inchis si parintele Carl. Aceasta coincidenta mi-a redat increderea.
Cand l-am vazut prima data ma plimbam prin curte. Sedea pe o banca si citea. M-am grabit spre el, incercand sa-mi temperez exuberanta si sperand sa nu atrag atentia nimanui din acea cladire. Cand m-am asezat langa el, si-a ridicat privirea si mi-a spus, zambind:
– Te asteptam.
– Nu mai spune!
Parintele Costous si cu mine am venit in Lima, am fost imediat prinsi si ne-au despartit, eu aflandu-ma aici in detentie, inca de atunci. N-am inteles de ce, pentru ca nu se intampla nimic. Apoi mi-au venit mereu in minte ganduri despre tine.
M-a privit semnificativ.
– Asa ca mi-am inchipuit ca o sa apari, la un moment dat.
– Nu stiu cui trebuie sa-i fiu recunoscator ca te afli aici, am spus. Ti-a povestit cineva ce s-a intamplat la ruinele Celestina?
– Da. Am apucat sa vorbesc cu parintele Sanchez. A fost retinut aici o zi, apoi l-au dus mai departe.
– Era bine? Stia ce s-a intamplat cu ceilalti? Urma ca el sa fie judecat si inchis?
– Nu stia absolut nimic despre ceilalti. Strategia guvernului consta in cautarea si distrugerea metodica a tuturor copiilor Manuscrisului, pentru ca apoi sa declare ca toata povestea a fost o mare pacaleala. Presupun ca vom fi cu totii discreditati cu mare grija, dar nu se stie ce vor face pana la urma cu noi.
– Si copiile lui Dobson cu Prima si A Doua Viziune, pe care le-a lasat in State?
– Le au deja, a spus parintele Carl. Parintele Sanchez mi-a spus ca au fost gasite si furate de agentii guvernului. Se pare ca agenti peruani au umblat peste tot. Stiau totul, de la bun inceput,atat despre Dobson, cat si despre prietena ta Charlene.
– Si crezi ca nu mai ramane nici o copie?
– Cred ca ar fi o minune daca ar mai ramane vreuna…

M-am intristat, simtind ca energia mea, castigata de curand, scadea.
– Stii ce inseamna acest lucru, nu? m-a intrebat Carl.
L-am privit fara sa scot o vorba.
– Inseamna, a continuat el, ca fiecare din noi trebuie sa-si aminteasca exact ce scria in Manuscris. Tu si Sanchez nu l-ati convins pe cardinal sa faca public Manuscrisul, dar l-ati intarziat destul, pentru ca A Noua Viziune sa fie inteleasa. Acum trebuie sa fie transmisa mai departe. Trebuie sa te implici in comunicarea aceasta.
Afirmatia lui m-a facut sa ma simt sub presiune si rolul meu de distant a redevenit activ. M-am sprijinit cu spatele de banca si am privit in alta parte. ParinteleCarl a inceput sa rada. In acel moment am vazut amandoi ca eram priviti de la fereastra unui birou.
– Asculta, a spus Carl repede. De acum incolo, Viziunile trebuie impartasite altor oameni. Fiecare om care le va cunoaste si se va convinge de autenticitatea mesajului lor, va trebui sa le transmita mai departe celor care sunt pregatiti. Conectarea energetica implica deschiderea oamenilor. Trebuie sa li se vorbeasca despre asta si sa li se explice unde duce aceasta conectare. Altfel, omenirea va involua si va crede ca viata inseamna controlul asupra altora, exploatarea lor. Daca vom continua sa facem asta, nu vom supravietui. Fiecare dintre noi trebuie sa faca tot ce-i sta in putinta pentru a raspandi aceste mesaje.
Am observat doi oficiali care veneau spre noi.
– Si inca ceva, a mai spus parintele Carl in soapta.
– Ce? Am intrebat.
– Parintele Sanchez mi-a spus ca Julia a pomenit ceva despre o A Zecea Viziune. Nu a fost gasita inca si nimeni nu stie pe unde poate fi.
Cei doi se apropiau cu repeziciune.
– Ma gandeam, a continuat Carl, ca s-ar putea sa-ti dea drumul. Probabil ca vei fi singurul care va putea pleca in cautarea ei.
Conversatia a fost intrerupta de catre cei doi oficiali, care ne-au insotit spre cladire. Carl a zambit, mi-a facut semn cu mana si a spus ceva, dar n-am mai putut auzi. In momentul in care pomenise de cea de A Zecea Viziune, gandul meu se dusese la Charlene. Oare de ce m-am gandit la ea?
Cei doi functionari au insistat sa-mi iau lucrurile, apoi am fost condus la ambasada, intr-o masina a autoritatilor. De acolo am fost dus direct la aeroport si am ajuns in fata unui functionar de la casa de bilete. Mi-a zambit profesional din spatele unor ochelari cu lentile groase.
Apoi, cu o figura terna si serioasa, mi-a inmanat pasaportul si un bilet pentru Statele Unite si mi-a spus, cu un accent suparator, sa nu mai revin niciodata in Peru.